Guvernul Maiorescu, 14 octombrie 1912, și pacea de la București din 1913

Pe 14 octombrie 1912, Titu Maiorescu își începea al doilea guvern, într-o săptămână în care Balcanii intraseră deja în război. Zece luni mai târziu, același guvern aduna la București delegațiile a cinci state și punea capăt celui de-al doilea război balcanic. Ce s-a petrecut între cele două date se poate citi, document cu document, într-o carte tipărită atunci de Ministerul Afacerilor Străine.

Ce guvern a început pe 14 octombrie 1912?

Cabinetul format în ziua aceea îl avea în frunte pe Titu Maiorescu, care ținea și Ministerul Afacerilor Străine. Era al doilea guvern al său și aducea la putere, pentru întâia oară, Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu, intrat cu portofoliul de Interne. Datarea o dă teza de doctorat a Georgetei Tâmpescu, susținută la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava.

Momentul nu era ales de ei. Liga Balcanică pornise războiul împotriva Imperiului Otoman cu câteva zile mai devreme, iar România avea de hotărât: să intre, să stea deoparte sau să ceară ceva pentru neutralitatea ei. A ales a treia cale și a ținut-o aproape nouă luni.

Componența cabinetului se vede cel mai limpede în locul cel mai neașteptat: în lista plenipotențiarilor români de la sfârșitul tratatului din 1913. Acolo semnează Maiorescu, președintele Consiliului și ministru de Externe, Alexandru Marghiloman la Finanțe, Take Ionescu la Interne, C. G. Dissescu la Culte și Instrucțiune publică, generalul C. Coandă, inspector general al artileriei, și colonelul C. Christescu, subșef al Marelui Stat Major.

Ce este Cartea Verde și ce se poate citi în ea

Imediat după încheierea păcii, Ministerul Afacerilor Străine a tipărit la București, în 1913, o culegere de documente diplomatice intitulată „Evenimentele din Peninsula Balcanică. Acțiunea României, septemvrie 1912-august 1913”, cunoscută drept Cartea Verde. Traducerea a fost făcută de Vintilă M. Ivănceanu, redactor în minister, cu încuviințarea acestuia.

Volumul cuprinde 282 de documente numerotate: rapoarte ale lui Maiorescu către rege, telegrame ale miniștrilor plenipotențiari de la Sofia, Londra, Sankt Petersburg și Constantinopol, note circulare către legații. Urmează textul tratatului și protocolul anexat, cu descrierea noii frontiere. Exemplarul digitizat de Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca are 269 de pagini.

Primul document este un raport al lui Maiorescu către rege, din 20 septembrie 1912, de la Sinaia. Ministrul Turciei îi ceruse o declarație publică de sprijin. Răspunsul, scris în raport, fixează linia pe care guvernul avea să meargă un an întreg.

Cât privește atitudinea noastră în raport cu complicațiunile ce vor puteă surveni în Balcani, noi suntem deciși pentru moment să păstrăm neutralitatea.

Titu Maiorescu, raport către rege, 20 septembrie 1912, Cartea Verde

Tot acolo, întrebat de ministrul Bulgariei ce ar face România într-un conflict cu Turcia, Maiorescu notează că a dezmințit zvonurile despre o convenție militară cu Imperiul Otoman și a adăugat că România „nu poate uită că ea însăși și-a câștigat independența în lupta contra Turcilor”.

Cum a intrat România în al doilea război balcanic?

Neutralitatea a ținut cât primul război balcanic. Documentele arată, în tot acest răstimp, un guvern care negociază o rectificare de frontieră în Dobrogea, cerând pe rând linii diferite: maximum Turtucaia-Dobrici-Balcic, minimum Silistra-Balcic. Se discută la Londra, la Sankt Petersburg și direct cu Sofia, iar Silistra revine în zeci de telegrame.

Ruptura dintre foștii aliați balcanici a schimbat totul. Pe 20 iunie 1913, stil vechi, adică 3 iulie pe stil nou, Maiorescu raportează regelui că Grecia și Serbia consideră războiul început cu Bulgaria și că este cazul să se ordone chiar în ziua aceea mobilizarea armatei. Jurnalul Consiliului de Miniștri urma să fie semnat la ora 5, dar Maiorescu scrie că a luat în prealabil avizul fiecărui ministru în parte, ca decretul să poată fi semnat cu câteva ore mai devreme.

Cum Bulgaria astăzi se află în mod efectiv în stare de războiu cu Grecia și Serbia, Maiestatea Sa Regele a ordonat mobilizarea armatei române.

Telegrama circulară a ministrului Afacerilor Străine către toate legațiunile României, 20 iunie/3 iulie 1913

Armata română a trecut Dunărea fără să dea o luptă mare. Peste câteva săptămâni, beligeranții se adunau la București, la propunerea guvernului român, așa cum consemnează chiar preambulul tratatului.

Ce a primit România prin pacea de la București din 1913?

Tratatul are zece articole. Articolul II privește direct România și rectifică vechea graniță dintre Dunăre și Marea Neagră, pe baza procesului-verbal al delegaților militari anexat la Protocolul nr. 5 din 22 iulie, adică 4 august, 1913.

Noua graniță va porni delà Dunăre, dinsus de Turtucaia ca să ajungă în Marea Neagră la Miazăzi de Ekrene.

Tratatul de pace de la București, articolul II

Același articol mai cere ceva, mai puțin cunoscut: Bulgaria se obliga să dărâme, în cel mult doi ani, fortificațiile de la Rusciuk și Șumla, din zonele dintre ele și dintr-o fâșie de douăzeci de kilometri în jurul Balcicului, fără a ridica altele. O comisie mixtă urma să traseze granița pe teren în 15 zile de la semnare și să împartă averile comune ale județelor și comunelor tăiate de noua linie, iar în caz de neînțelegere părțile cereau unui al treilea guvern prieten să numească un arbitru.

• Articolul I: pace și prietenie între cele cinci regate, de la schimbul ratificărilor
• Articolul II: noua graniță bulgaro-română, de la Dunăre până la Marea Neagră
• Articolul III: granița bulgaro-sârbă, pe baza Protocolului nr. 9 din 25 iulie/7 august
• Articolul VII: evacuarea teritoriului bulgar în cel mult 15 zile de la demobilizare
• Articolul IX: predarea reciprocă a prizonierilor de război
• Articolul X: ratificările se schimbă la București în 15 zile

Pentru guvernul român, câștigul cel mai mare nu a fost însă teritorial, ci de poziție. Un raport din Constantinopol, din 26 iulie 1913, scrie că ambasadorii acreditați acolo lăudau politica „înțeleaptă și moderată” a României și că acordul încheiat în câteva zile asigură țării „o situațiune privilegiată” în Orient. Este însă relatarea unui diplomat român către propriul șef, și se citește ca atare.

Mulțumirea nu a fost generală. Nicu Pohoață arată, într-un studiu publicat în revista Cogito a Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, că Austro-Ungaria a sprijinit, la cererea Bulgariei, o propunere rusească de revizuire a tratatului, lucru care a nemulțumit guvernul de la București, și că diplomații austro-ungari raportau creșterea sentimentului antiaustriac în România după pace.

Data care nu se potrivește în chiar textul oficial

Pacea de la București din 1913 este datată, în mod obișnuit, 28 iulie pe stil vechi și 10 august pe stil nou. Formula de încheiere tipărită în Cartea Verde spune însă altceva: „Făcut la București, în a douăzeci și una zi a lunei Iulie (a zecea zi a lunei August) în anul o mie nouă-sute treisprezece”.

Peste două pagini, în aceeași carte, protocolul anexat articolului II poartă titlul „Tractatului din București din douăzeci și opt Iulie (zece August) una mie nouă sute treisprezece”. Deci, în același volum oficial, aceeași semnătură apare o dată cu 21 iulie și o dată cu 28 iulie, amândouă echivalate cu 10 august.

Aritmetica stilurilor arată care formă e greșită: în 1913 calendarul iulian rămăsese în urma celui gregorian cu treisprezece zile, deci lui 10 august îi corespunde 28 iulie, nu 21. Am verificat pagina pe scanarea Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj: așa este tipărit, nu e o eroare de recunoaștere a textului. Rămâne o greșeală de tipar sau de traducere, strecurată în publicația oficială a ministerului, într-un volum încheiat cu mențiunea „Pentru conformitate cu originalul”, semnată de A. Pisoski și Filitti.

Amănuntul nu schimbă nimic din conținutul tratatului, dar arată ceva despre meseria de istoric: până și un document oficial, tipărit la câteva săptămâni după eveniment și certificat conform cu originalul, se poate contrazice pe sine la o cifră.

De ce a căzut guvernul după o izbândă diplomatică?

Guvernul Maiorescu nu a supraviețuit mult propriei lui reușite. Teza Georgetei Tâmpescu arată că, pe 17 decembrie 1913, Maiorescu și Take Ionescu au hotărât ei înșiși să își doboare guvernul, ca să facă loc programului liberal de reformă agrară și electorală. Cabinetul a ieșit din funcție la sfârșitul lui decembrie 1913.

Între timp, Take Ionescu mai apucase o mediere: la cererea primului-ministru grec Eleftherios Venizelos, a contribuit la împăcarea greco-turcă din toamna lui 1913. Atena l-a făcut cetățean de onoare, iar Universitatea din Atena i-a dat un doctorat, distincție pe care, nota teza de la Suceava, o mai primiseră până atunci doar Gladstone și Clemenceau.

Rămâne o ironie a calendarului: un guvern început pe 14 octombrie 1912, într-o criză pe care nu o provocase, a lăsat în urmă un tratat semnat la București și o frontieră nouă, apoi s-a retras singur, ca să lase altora reformele dinăuntru.