Patenta de toleranță a lui Iosif al II-lea, 13 octombrie 1781

La 13 octombrie 1781, împăratul Iosif al II-lea a semnat patenta care îngăduia luteranilor, calvinilor și creștinilor răsăriteni neuniți să își țină credința în țările ereditare ale Casei de Austria. Documentul este cunoscut la noi drept Patenta de toleranță, iar ziua lui a intrat în calendarele istorice. Textul spune însă ceva mai precis decât se repetă azi, iar Transilvania l-a primit abia peste trei săptămâni și jumătate.

Ce prevedea, de fapt, Patenta de toleranță?

Patenta de toleranță nu a proclamat libertatea religioasă. A îngăduit exercițiul privat al credinței. Lucrul acesta se vede chiar din titlul documentului tipărit la 13 octombrie 1781, care vorbește despre toleranța creștină îngăduită celor de confesiune augustănă și helvetică, adică luterani și calvini, precum și grecilor neuniți, și despre exercițiul privat al religiei lor.

Textul este explicit: necatolicii primesc pretutindeni un exercițiu privat potrivit religiei lor, iar întâietatea exercițiului public al religiei rămâne catolicilor. Diferența nu era una de nuanță. Ea se vedea în piatră.

• Unde se adunau o sută de familii, acestea își puteau ridica o casă de rugăciune și o școală.
• Casa de rugăciune nu avea voie să aibă clopote, clopotniță sau turn.
• Nu avea voie nici intrare dinspre uliță, care să o facă să semene cu o biserică; în rest, constructorii alegeau singuri forma și materialele.
• Credincioșii aflați mai departe mergeau la cea mai apropiată casă de rugăciune din țările ereditare.
• Preotul putea cerceta bolnavii, dar la cererea unui bolnav trebuia chemat și un preot catolic.

Două prevederi mai puțin pomenite spun mult despre felul în care era gândită îngăduința. Necatolicilor nu li se mai puteau cere jurăminte altele decât cele potrivite propriei credințe, lucru deloc mărunt într-o lume în care jurământul deschidea ușa oricărei slujbe. Și nu mai puteau fi siliți să ia parte la procesiuni sau la slujbe catolice, dacă nu voiau ei înșiși.

Partea a doua a patentei este cea care a schimbat într-adevăr viața oamenilor. Necatolicii puteau, prin dispensă, să cumpere case și pământ, să primească dreptul de cetate și calitatea de meșter într-o breaslă, să obțină grade academice și slujbe în administrație. Numirile urmau să se facă după pricepere și purtare, fără a se ține seama de deosebirea de religie. Se încheia și practica zapiselor prin care soții necatolici se obligau să își crească pruncii în credința catolică.

Pentru Transilvania, ziua nu a fost 13 octombrie

Patenta din 13 octombrie 1781 privea țările ereditare ale monarhiei. Ea spune, de altfel, singură că nu se aplică acolo unde libertatea de credință era deja așezată, cum era cazul regatului Ungariei.

Pentru Ungaria a fost dată o versiune proprie, la 25 octombrie 1781. Transilvania, principat cu rânduielile lui, a primit varianta ei la 8 noiembrie 1781, arată Daniel Dumitran, care a comparat proiectele și versiunile edictului. Așadar, ziua de 13 octombrie este data de început a toleranței iosefine, nu data la care ea a ajuns la Sibiu, la Alba Iulia sau la Brașov.

Distincția nu este o chițibușărie de arhivă. Fiecare dintre cele trei texte a fost scris pentru o altă realitate confesională, iar deosebirile dintre ele sunt tocmai locul unde se vede ce anume era socotit cu putință în Transilvania și ce nu. Un calendar istoric care așază toleranța ardeleană la 13 octombrie sare peste exact partea care ne privește.

De ce a primit Transilvania o versiune a ei?

Fiindcă aici sistemul confesional era altul decât oriunde în monarhie. Transilvania avea religii recepte, adică primite oficial, și o religie doar tolerată. Ortodoxia românilor era în cea din urmă categorie, deși credincioșii ei erau foarte numeroși.

Cum s-a ajuns la textul din 8 noiembrie se vede din dezbaterea dintre Cancelaria aulică transilvăneană și Consiliul de Stat. Potrivit rezumatului publicat de Daniel Dumitran, reprezentanții Cancelariei au încercat să justifice păstrarea sistemului confesional propriu principatului, în vreme ce membrii Consiliului de Stat împingeau spre completarea sau modificarea lui după principiile politicii iosefine de toleranță.

Rezultatul nu a fost o lărgire continuă. Decretele date în 1782 pentru raporturile dintre confesiuni au impus, arată același studiu, un înțeles mai restrictiv al toleranței decât cel de la început. Granița dintre religiile recepte și cea tolerată a fost redesenată, nu ștearsă.

Ce s-a schimbat pentru românii ardeleni?

Cel mai simplu răspuns este că s-a putut construi. Un exemplu concret vine din Țara Făgărașului, unde, arată Aurel Dragne, acordul pentru ridicarea unui nou lăcaș ortodox a venit abia după edictul din 1781. Pentru o comunitate căreia i se refuzase ani la rând o biserică, asta însemna mai mult decât o formulă juridică.

Pe planul principiilor, istoricii nu cad la învoială asupra cât de mult a însemnat edictul pentru ortodocși. I. Tóth Zoltán a văzut în el confirmarea voinței împăratului ca ortodocșii să își poată practica propriul cult. Pompiliu Teodor a mers mai departe și a citit în el o recunoaștere formală a Bisericii Ortodoxe și o acordare de drepturi civile, care deschidea drumul emancipării. Dumitran așază aceste lecturi una lângă alta și arată că ele țin și de epoca în care au fost scrise.

Drepturile civile deschise prin patentă, de la cumpărarea de pământ la gradele academice și la slujbele din administrație, au contat pe termen lung cel puțin cât o casă de rugăciune, fiindcă priveau ce putea face un om, nu doar unde se putea ruga. Într-o societate în care confesiunea hotăra accesul la breaslă și la funcție, formula despre numiri făcute după pricepere, fără privire la religie, era o răsturnare.

O atenționare de vocabular merită reținută, fiindcă încurcă și azi cititorul: în unele izvoare ale vremii cuvântul ortodox desemnează Biserica Greco-Catolică, nu pe cea răsăriteană. Când citiți un document din deceniul iosefin, verificați despre care biserică este vorba.

Efectul nu s-a oprit la români. Biserica Unitariană din Transilvania ieșise zdruncinată din deceniile dinaintea edictului, cu biserici și școli ocupate cu forța și cu treceri silite la catolicism. După 1781, potrivit rezumatului studiului lui Sándor Kovács, viața ei religioasă s-a întremat, iar episcopul Stephan Agh s-a dus în audiență la împărat gata să dea, pentru viitorul comunității, până și exemplarul de mare preț din Restitutio Christianismi al lui Servet.

Ce nu a adus toleranța iosefină?

Nu a adus egalitatea confesiunilor. Cuvântul folosit de document este toleranță, iar toleranța, în limbajul vremii, înseamnă îngăduință acordată de sus, nu drept egal. Catolicismul rămâne religia cu exercițiu public, iar celelalte primesc un spațiu măsurat, cu ușa dinspre curte și fără clopot.

Nici nu a fost un act de bunătate fără socoteală. Articolul care deschide necatolicilor slujbele, breslele și gradele academice spune limpede că numirile se fac după pricepere, fără privire la religie. Un stat care avea nevoie de funcționari, de meșteri și de bani nu își mai putea permite să îi caute doar într-o singură confesiune.

Și totuși, pentru oamenii care trăiseră sub interdicții, schimbarea a fost mare. O casă de rugăciune fără turn este tot o casă de rugăciune, iar un fiu de țăran ortodox care putea ajunge la un grad academic era o noutate. Patenta de toleranță nu a desființat ierarhia confesională a monarhiei, dar a scos-o din zona în care simpla existență a unei credințe era o problemă de poliție.