Actul de la Alba Iulia, 7 octombrie 1698: ce scrie în documentul unirii cu Roma

Pe 7 octombrie 1698, la Alba Iulia, treizeci și opt de protopopi români au semnat actul prin care Biserica românească din Transilvania se unea cu Biserica Romei. Unirea cu Roma din 1698 este sărbătorită astăzi ca începutul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, dar documentul rămâne cel mai disputat act din istoria religioasă a Transilvaniei. Merită citit cu atenție: nu este o supunere, ci un târg scris, cu condiții.

Ce s-a întâmplat la Alba Iulia pe 7 octombrie 1698?

În acea zi, la Alba Iulia, 38 de protopopi români au semnat un manifest redactat în limba română, prin care declarau că s-au unit de bunăvoie cu „Biserica Romei cea catolicească”. Actul se încheie cu formula „S-au dat în Bălgrad în anii Domnului 1698 în 7 zile a lui octombrie”. Era al doilea dintre trei momente, nu un început izolat.

Negocierile începuseră cu șase ani mai înainte. În toamna anului 1692, iezuitul Paul Ladislau Baranyi l-a vizitat pe mitropolitul Teofil al Transilvaniei cu propunerea unirii, invocând modelul Conciliului de la Ferrara-Florența din 1438-1439. O primă declarație de unire a fost semnată la 21 martie 1697 de Teofil și un grup mic de protopopi. Al treilea sinod, cel mai numeros, s-a ținut în 4-5 septembrie 1700, cu 54 de protopopi care reprezentau în jur de 1.563 de preoți.

Contextul juridic explică de ce s-a ajuns aici. Transilvania avea patru religii recepte, adică recunoscute de lege: catolicismul, luteranismul, calvinismul și unitarianismul. Românii ortodocși nu aveau statut legal, nu aveau drepturi politice și, în bună parte, erau iobagi. Cardinalul Leopold Kollonich, primatul Ungariei, a construit strategia unirii pornind tocmai de la precedentul florentin, iar împăratul Leopold I a susținut-o ca mijloc de restaurare a catolicismului în teritoriile recent recucerite de la otomani.

Ce scrie în actul de unire și ce au cerut protopopii în schimb

Documentul nu este o adeziune necondiționată. Textul cere limpede păstrarea ceremoniilor, a sărbătorilor și a posturilor după calendarul vechi, iar Atanasie Anghel, hirotonit episcop la București în ianuarie 1698, își păstra scaunul până la moarte.

Lista de cereri, așa cum o reconstituie cercetarea recentă, cuprinde patru lucruri concrete: respectarea ritului, obținerea de drepturi pentru clerul unit, asigurarea poziției lui Atanasie în fruntea bisericii și alegerea viitorului mitropolit de către sinodul propriu, urmată de confirmarea papei și de numirea împăratului. Ultimul punct este cel mai surprinzător: un grup fără drepturi politice cerea în scris dreptul de a-și alege singur conducătorul.

Dacă n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceți să n-aibă nici o tărie asupra noastră.

formulă din actul unirii, în transcrierea publicată de Biserica Română Unită

Cu alte cuvinte, dacă condițiile nu sunt respectate, semnăturile nu valorează nimic. Istoriografia greco-catolică discută, încă de la Augustin Bunea, în 1893, raportul dintre textul românesc al actului și declarația în latină care îl însoțește, pe care Nicolae Densușianu o considera mult mai angajantă decât varianta românească. Polemica originară nu a fost între ortodocși și greco-catolici: amândoi erau istorici uniți.

Care sunt cele patru puncte florentine?

Sunt condițiile dogmatice minime cerute de Roma, preluate din Conciliul de la Ferrara-Florența. Cercetarea de la Cluj le enumeră astfel: primatul papei în fruntea bisericii, purcederea Spiritului Sfânt de la Tatăl și de la Fiul, adică Filioque, existența purgatoriului și legitimitatea folosirii pâinii azime, nedospite, în serviciul divin.

Punctul al patrulea este cel mai des deformat în discuția publică. Textul vorbește despre legitimitatea azimei, nu despre obligația de a o folosi. Ritul oriental era explicit rezervat, ceea ce înseamnă că liturghia, calendarul și posturile rămâneau cele de dinainte. Formulările potrivit cărora românii ar fi acceptat să se împărtășească cu azimă nu se susțin pe text.

De ce se ceartă istoricii pe actul din 1698?

Pentru că nu există un arbitraj pe original, iar cele două tradiții istoriografice se contrazic pe fapte materiale, nu doar pe interpretări. Istoriografia ortodoxă susține că hotărârea nu a fost luată niciodată într-un sinod adevărat. Lucrarea de referință a acestei poziții este studiul lui Silviu Dragomir din 1962, al cărui titlu spune totul: „Documente apocrife privitoare la începuturile unirii cu catolicismul roman (1697-1701)”.

Linia a fost continuată de teologul Alexandru Moraru, care arată că actele au fost păstrate de iezuiți și că autorul documentului din 1697 „nu este un ortodox, ci mai degrabă un catolic”. Întrebat dacă întregul cler ortodox a putut fi convins, răspunde cu un „NU!” categoric. Poziția oficială a Patriarhiei Române este în aceeași cheie: „o parte infimă a clerului și credincioșilor români au fost siliți, prin presiuni și amăgiri, să accepte «unirea» cu Biserica Romei (1698-1701)”.

Pe de altă parte, cercetarea greco-catolică recentă nici nu mai reia acuzația de fals, ci tratează 1697, 1698 și 1700 ca pe trei etape ale unui proces negociat. Iar aici apare detaliul cel mai util: chiar istoriografia favorabilă unirii nu face din 7 octombrie 1698 actul întemeietor. Textul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia îl numește „al doilea pas în desăvârșirea Unirii, prin semnarea Actului de ratificare”, iar sinodul care „a perfectat Unirea” este cel din septembrie 1700.

Un al doilea punct a fost tranșat de cercetarea recentă în defavoarea unei afirmații repetate decenii. Se spune adesea că Atanasie Anghel a fost rehirotonit preot și episcop la Viena, în martie 1701, ceea ce ar fi fost o umilire. Verificarea protocoalelor de ordinări ale Vienei pentru anii 1639-1708 nu a găsit nicio consemnare, iar Roma a respins rehirotonirea ca inadmisibilă. Concluzia cercetătorului care a făcut verificarea este fără echivoc: să încetăm să vorbim despre rehirotonire.

Un cititor onest trebuie să știe și când au fost scrise aceste lucrări. Bunea publica în 1893, ca istoric unit în Transilvania habsburgică, într-o polemică în care Biserica lui avea totul de apărat. Dragomir publica în 1962, în revista Patriarhiei, într-o Românie în care Biserica Greco-Catolică fusese scoasă în afara legii din 1948 și nu avea cum să răspundă. Niciuna dintre cele două poziții nu s-a născut în liniște de bibliotecă, iar asta nu le anulează argumentele, dar le explică tăria.

Ce a urmat după 1698?

A urmat partea juridică. Prima Diplomă Leopoldină, din 16 februarie 1699, asigura Bisericii Unite privilegii și drepturi egale cu cele ale religiilor recepte din Transilvania. A doua, din 19 martie 1701, extindea drepturile și la laicii români. La 7 aprilie 1701, însă, Atanasie a fost pus să semneze un reversal prin care accepta un teolog iezuit, Francisc Szunyog, să îl secondeze la conducerea bisericii, nu mai recunoștea jurisdicția mitropolitului de București și intra în subordinea arhiepiscopiei de Esztergom.

Zece ani mai târziu, în iunie 1711, soborul protopopilor întrunit la Alba Iulia, sub prezidenția lui Atanasie, a anulat actul unirii. În noiembrie al aceluiași an Atanasie semna o nouă mărturisire de credință unită. Încercarea a fost reală și a durat cinci luni.

• 1744: ieromonahul Visarion Sarai pornește o mișcare împotriva preoților uniți, este arestat lângă Sibiu și ajunge la închisoarea din Kufstein, în Tirol.
• 1759-1761: răscoala religioasă condusă de ieromonahul Sofronie de la Cioara cuprinde aproape toată Transilvania, până în Satu Mare și Maramureș.
• 1738: reședința Bisericii Unite se mută la Blaj, după o perioadă la Făgăraș.
• 1761: este recunoscută oficial o eparhie ortodoxă, cu sediul la Rășinari și apoi la Sibiu.

Academia Română notează că prevederile diplomelor leopoldine au rămas în mare parte neaplicate. Promisiunea de drepturi egale a fost scrisă, dar nu a fost onorată decât parțial.

Ce rămâne din 1698, dincolo de polemică

Rămâne un act politic remarcabil, judecat cu mijloacele vremii lui. O comunitate fără statut legal, fără școli proprii și fără reprezentare în Dietă a reușit să negocieze în scris cu un imperiu și să obțină un document imperial cu garanții. Istoricul Iacob Mârza formulează câștigul fără ocolișuri: unirea religioasă le-a conferit românilor ardeleni calitatea de instrumentum regni, adică de factor pe care puterea trebuia de acum să îl ia în calcul.

Din cadrul instituțional deschis atunci au ieșit, în decenii, Blajul, tipografia, școlile și generația Școlii Ardelene. Faptul că dosarul documentar al zilei de 7 octombrie 1698 este fragil nu schimbă acest rezultat, iar faptul că oamenii aceia au cerut în scris dreptul de a-și alege singuri mitropolitul spune despre ei mai mult decât orice aniversare.