Bobâlna, 6 octombrie 1437: a doua înțelegere dintre răsculați și nobili

Pe 6 octombrie 1437, la trei luni după ce țăranii din nordul Transilvaniei puseseră pe fugă oastea nobiliară, cele două tabere s-au învoit a doua oară. Actul care păstrează înțelegerea a fost eliberat de conventul benedictin de la Cluj-Mănăștur, iar textul lui arată o mișcare țărănească mai slabă decât în iulie. Răscoala de la Bobâlna intrase în faza fără ieșire.

Ce s-a întâmplat la 6 octombrie 1437?

În toamna anului 1437 răscoala izbucnită în primăvară ajunsese la a doua rundă de negocieri. Pe 6 octombrie răsculații și nobilimea transilvăneană au convenit un nou acord, iar conventul de la Cluj-Mănăștur a eliberat actul scris patru zile mai târziu, pe 10 octombrie. Géza Hegyi și András W. Kovács, care au reluat dosarul documentar al mișcării, arată că noul text vorbește despre sarcinile iobăgești, dar nu mai pomenește adunarea anuală, iar rezolvarea definitivă e lăsată în grija suveranului.

Deosebirea nu e de nuanță. Adunarea anuală de pe dealul Bobâlnei era chezășia pe care răsculații o obținuseră în iulie: un loc și un termen la care reprezentanții iobăgimii puteau verifica dacă nobilii își țin cuvântul. Fără ea, înțelegerea din octombrie rămâne o listă de promisiuni fără mecanism de control, iar hotărârea de fond se mută la Buda, departe de dealul pe care se adunaseră oamenii.

De unde vine numele răscoalei?

Mișcarea e cunoscută după dealul Bobâlna, din comitatul Solnocul Interior, unde răsculații își așezaseră tabăra și unde urmau să se țină adunările lor anuale. În literatura maghiară același loc apare ca Bábolna, iar studiile mai vechi folosesc această formă. Centrul geografic al răscoalei se afla, potrivit lui Hegyi și W. Kovács, în partea de nord și de mijloc a dealurilor de pe Someș, în comitatele Dăbâca și Solnocul Interior.

De ce s-au ridicat țăranii din Transilvania în 1437?

Scânteia a fost dijma bisericească. Episcopul Transilvaniei, Gheorghe Lépes, nu încasase dijma vreme de câțiva ani, în răstimpul în care moneda regatului se devalorizase, iar apoi a cerut plata în bani noi, mai buni. Cine nu plătea cădea sub excomunicare. Hegyi și W. Kovács așază începutul mișcării armate în iunie 1437, sub conducerea lui Antal Nagy de Buda, un nobil cu proprietate mică.

Peste nemulțumirea fiscală se adunase una mai veche. Joseph Held, în studiul său din 1977 despre răscoală, arată că în secolul al XIV-lea stăpânii de pământ din Transilvania își întăriseră controlul asupra populației rurale, sporind obligațiile și îngrădind dreptul de strămutare de pe o moșie pe alta. Libertatea de mișcare a iobagului este, de altfel, exact una dintre cererile care apar în acordul din iulie.

Ce spun documentele despre cele două înțelegeri?

Ambele acorduri au fost consemnate la Cluj-Mănăștur, iar asta nu e o întâmplare de geografie. Conventul benedictin de acolo funcționa ca loc de adeverire, locus credibilis: o instituție împuternicită să întocmească și să autentifice acte cu valoare juridică. Zsolt Bogdándi, care a studiat activitatea conventului, îl numește una dintre cele mai importante instituții emitente de documente din Transilvania. A merge la Cluj-Mănăștur însemna a cere ca învoiala să capete forță de lege, nu doar valoare de cuvânt dat.

Ce cuprindea acordul din 6 iulie se poate citi limpede în izvoare: nobilii se obligau să ușureze sarcinile iobăgești și să garanteze dreptul țăranilor de a se strămuta liber, iar respectarea condițiilor urma să fie verificată într-o adunare ținută o dată pe an pe dealul Bobâlnei, la care trebuiau să fie de față și reprezentanți ai iobăgimii. Pe acest punct s-a dat, de fapt, bătălia din toamnă.

Arhiva conventului se păstrează astăzi la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, unde a fost mutată în 1937, după cum arată Maria Frinc în studiul ei despre acest fond. Textele latine ale răscoalei, împreună cu traduceri, au fost adunate de Lajos Demény în ediția de izvoare publicată în 1991, iar pe aceea se sprijină cercetarea de astăzi. Cine vrea să vadă ce au semnat oamenii în 1437 are, așadar, unde să se uite.

A fost răscoala de la Bobâlna o răscoală a românilor?

Aici se desparte manualul de document. Răscoala de la Bobâlna a fost multă vreme povestită ca o ridicare a țărănimii române împotriva nobilimii maghiare. Actele spun altceva, mai interesant: o mișcare mixtă. Held semnalează că Mihail din Virágosberek, unul dintre căpitanii răsculaților, era român, iar Pavel Nagy de Vajdaháza apare în izvoare ca stegar al maghiarilor și al românilor deopotrivă. Conducătorul mișcării, Antal Nagy de Buda, era nobil maghiar cu moșie mică.

Concluzia nu micșorează nimic. Dimpotrivă: în Transilvania anului 1437, țărani români și maghiari au găsit un interes comun mai puternic decât deosebirea de limbă și de rit, și l-au apărat cu arma și cu actul scris. Asta e mai greu de făcut decât o răscoală a unei singure comunități, nu mai ușor.

Unde s-a încheiat uniunea celor trei stări?

Pe 16 septembrie 1437, nobilimea, sașii și secuii din Transilvania au încheiat o fraterna unio, legământul frățesc îndreptat împotriva răsculaților și considerat mai târziu piatra de temelie a sistemului celor trei stări privilegiate. Istoriografia românească l-a numit îndeobște actul de la Căpâlna.

Hegyi și W. Kovács au corectat localizarea. Uniunea a fost încheiată la Felsőkápolna, în comitatul Târnava, nu în localitatea de la nord de Dej cu nume asemănător, fiindcă aceasta din urmă este pomenită întâia dată abia în 1467 și, prin urmare, în 1437 nu exista. E o corectură măruntă, de o singură așezare, dar arată cum lucrează cercetarea: prin verificarea primei atestări a fiecărui nume de loc.

Cum s-a sfârșit răscoala și ce i-a rămas

Înțelegerea din octombrie nu a ținut. În decembrie 1437 oștile nobiliare din Transilvania au înfrânt armata țărănească între Cluj și Cluj-Mănăștur. Antal Nagy de Buda a căzut în luptă, iar conducătorii prinși au fost executați. Mișcarea s-a stins în iarna anului 1438.

Rămâne însă un fapt pe care înfrângerea nu îl șterge. Vreme de o jumătate de an, niște oameni fără rang au silit nobilimea unei provincii întregi să vină de două ori la masa negocierii și să își asume în scris, în fața unei instituții de adeverire, obligații față de ei. În Europa secolului al XV-lea asta se întâmpla rar. Răscoala de la Bobâlna a pierdut războiul, dar a lăsat în urmă două documente pe care istoricii le citesc încă, la aproape șase secole distanță.