30 septembrie 1520: ziua în care Soliman Magnificul a urcat pe tron

Pe 30 septembrie 1520, un bărbat de aproape douăzeci și șase de ani a trecut Bosforul și s-a așezat pe tronul celui mai puternic stat din Europa de atunci. Domnia lui a durat patruzeci și șase de ani și a rescris statutul celor trei țări românești. Începutul nu a fost însă nici liniștit, nici public: moartea tatălui său fusese ascunsă nouă zile.

Ce s-a întâmplat pe 30 septembrie 1520?

Sultanul Selim I murise cu nouă zile mai devreme. Feridun Emecen, cel mai autorizat specialist al perioadei, dă data exactă în calendarul hegirei și în cel iulian: noaptea de 8 spre 9 Șevval 926, adică 21 spre 22 septembrie 1520. Locul: Çorlu, în Tracia, pe drumul spre Edirne. Cauza: o tumoare mare pe spate, despre care Emecen notează, în paranteză, că era probabil un bubon de ciumă. A murit spre dimineață, având alături pe apropiatul său Hasan Can.

Fiul lui se afla departe, la Manisa, ca guvernator al sangeacului Saruhan. Marele vizir Pîrî Mehmed Pașa i-a trimis un curier, iar el a pornit pe uscat spre capitală. „A ajuns la Üsküdar pe 17 Șevval 926, adică pe 30 septembrie 1520, s-a dus la palat și s-a așezat pe tron”, scrie Emecen. A doua zi a ieșit până la Edirnekapı în întâmpinarea trupului tatălui său, a ținut slujba de îngropăciune la moscheea Fatih, a vizitat mormintele strămoșilor și a împărțit bacșișul de urcare pe tron.

O precizare de calendar: toate aceste date sunt pe stil vechi, iulian, fiindcă reforma gregoriană vine abia în 1582. Nu am găsit în sursele citite o echivalență gregoriană făcută de specialiști, deci păstrăm datele cum le dau ei. Cele două zile din „21 spre 22 septembrie” nu sunt o nesiguranță a istoricilor, ci felul otoman de a socoti ziua, de la apus la apus.

De ce moartea unui sultan se ținea ascunsă?

Emecen scrie limpede că vestea a fost păstrată confidențială până la sosirea lui Soliman de la Manisa. Într-un stat fără reguli scrise de succesiune și cu o gardă de ieniceri obișnuită să ceară bani la fiecare schimbare de domnie, un interregn descoperit era o invitație la tulburări. Cele nouă zile de tăcere au fost, practic, o măsură de securitate.

Primele decizii ale noului sultan arată continuitate, nu epurare. „Ca primă măsură l-a lăsat pe marele vizir Pîrî Mehmed Pașa la locul lui și i-a dat rangul de vizir fostului său dascăl Kasım”, consemnează Emecen, așa încât numărul vizirilor din divan a urcat la patru. A poruncit să îi fie aduși din Manisa haremul și fiii, Mustafa, Mahmud și Murad. A iertat meșteșugari și negustori exilați și a înlăturat dregători abuzivi.

A moștenit Soliman un imperiu liniștit?

Nu. La cinci săptămâni de la urcarea pe tron, pe 1 noiembrie 1520, fostul emir mameluc Canbirdi Gazâlî, guvernator otoman la Damasc, asedia Alepul. Pe 21 noiembrie se mobilizau trupe de la Istanbul. Rebelul a pus să i se citească hutba pe numele lui, a bătut monedă, a luat titlul de al-malik al-ashraf, a cerut sprijin șahului Ismail și a primit arme, tunuri, muniție și corăbii de la cavalerii ospitalieri. Revolta a fost sfărâmată abia la Mastaba, lângă Damasc, pe 27 ianuarie 1521, de oastea condusă de Ferhad Pașa.

Cine conducea Țările Române în septembrie 1520?

• Țara Românească: Neagoe Basarab (1512-1521). Kemal Karpat scrie, în enciclopedia otomanistică, că în vremea lui țara a trecut printr-o perioadă destul de liniștită și a făcut progrese însemnate în domeniul culturii.
• Moldova: Ștefăniță, fiul lui Bogdan III, urcat pe tron copil, în 1517. Țara era cârmuită în fapt de portarul Sucevei, Luca Arbore.
• Ungaria: Ludovic II, pe tron de la 1516, de la nouă ani. Emecen notează că nu era încă în stare să își facă simțită autoritatea.
• Transilvania: voievodul Ioan Zápolya, numit în funcție încă pe 8 noiembrie 1510.

Moldova din 1520 nu era o vasală pasivă: semnase la Cracovia, pe 9 martie 1518, un tratat de alianță antiotomană cu Polonia, iar în august al aceluiași an zdrobise la Ștefănești oastea tătară trimisă drept răspuns.

Ce a schimbat domnia lui Soliman Magnificul pentru români?

Aproape totul, dar în trepte. În 1521 a luat Belgradul, ținta la care străbunicul lui, Mehmed al II-lea, dăduse greș în 1456; a cucerit mai întâi cetatea Böğürdelen, Šabac, pe 7 iulie, iar în oraș a intrat pe 30 august. În 1526, la Mohács, oastea Ungariei a fost nimicită, iar regele Ludovic II s-a înecat în pârâul Csele. Aici Emecen face o precizare de meserie: data hegirei, 20 Zilkade, dă mecanic 28 august, dar fiindcă bătălia s-a purtat într-o zi de miercuri, echivalența corectă este 29 august 1526. Pe 11 septembrie sultanul intra fără luptă în Buda.

Consecința pentru Țara Românească a fost structurală, nu doar militară. Karpat arată că Soliman a împiedicat ajutorul dinspre nord și, mai mult, a făcut inoperante vechile pretenții de suzeranitate maghiară asupra țării, preluându-le el însuși. Cu alte cuvinte, patronul s-a schimbat, nu statutul.

În 1538 a venit rândul Moldovei. Pricina, spune Abdülkadir Özcan, a fost neascultarea repetată a lui Petru Rareș și refuzul de a trimite cei o mie de călăreți ceruți de sultan. Soliman a intrat în Suceava pe 15 septembrie 1538. Rareș a fost silit să fugă, iar Ștefan Lăcustă a fost pus în locul lui. Atunci Moldova a pierdut cetatea Tighina, Bender în turcește, împreună cu tot ținutul Bugeacului, organizat ca district otoman cu patruzeci de nahiele, 312 timaruri și patruzeci de zeameturi. Tributul a rămas, sub Lăcustă, la vechiul cuantum de 10.000 de galbeni, iar creșterea la 12.000 a venit abia în a doua domnie a lui Rareș.

În 1541, după moartea lui Zápolya, Buda a devenit centru de beilerbeilic, adică pământ otoman administrat direct, în vreme ce Transilvania i-a fost dată fiului lui, Ioan Sigismund, ca voievodat tributar, haraçgüzâr. Haraciul Transilvaniei era la început de 10.000 de galbeni și a urcat, în secolul XVII, la 40.000. Așa s-a născut principatul.

A cucerit Soliman Țările Române?

Nu, și istoricii români insistă pe deosebire. Ioan-Aurel Pop scrie că instaurarea suzeranității otomane efective asupra Moldovei „n-a însemnat nicidecum o cucerire, ci menținerea autonomiei”, și că a fost „un proces istoric de durată, petrecut, lent, prin anii 50 și 70 ai veacului al XVI-lea”, nu un eveniment din 1538. Dovada cea mai bună o dau instituțiile: sultanul l-a numit pe Lăcustă, dar, arată Pop, „în septembrie 1538, «vlădicii și boierii țării», adică adunarea țării, după patru zile de dezbateri și controverse, l-au ales domn”. Aceiași boieri îl numeau „un turc îmbrăcat în veșmântul nostru” și l-au omorât în jurul datei de 19-21 decembrie 1540.

Ce a fost cu adevărat anexat este limitat și precis: Tighina cu ținutul din jur și Bugeacul, în sud-estul Moldovei. Aici sursele se despart, iar lucrul merită spus: Ștefan S. Gorovei scrie că Bugeacul „a intrat în stăpânirea tătarilor”, în vreme ce enciclopedia otomanistică îl dă organizat ca district otoman cu structură de timaruri. Nu este o greșeală a niciuneia dintre părți, ci o deosebire privind ce înseamnă stăpânirea: suveranitate otomană pe hârtie, populație tătară pe teren.

De unde vine numele „Magnificul” și cine l-a numit „Kanuni”?

Aici stă surpriza cea mai frumoasă pentru un cititor român. Turcia de azi îl cunoaște drept Kanuni, Legiuitorul. Emecen arată însă că acest supranume „a apărut pentru prima dată, în secolul al XVIII-lea, în istoria otomană a lui Dimitrie Cantemir” și s-a răspândit abia în secolul XIX, însușit de istoricii otomani. Adică epitetul național turcesc al lui Soliman a fost pus pe hârtie de un domn al Moldovei.

„Magnificul” este, în schimb, eticheta occidentală contemporană: scriitorii apuseni ai vremii îl numeau Magnificent sau Magnifique, ori Marele Turc, Grand Turc. Cele două nume nu sunt sinonime din aceeași tradiție, ci două straturi diferite. Iar numerotarea lui nu e nici ea simplă: Emecen consemnează că sursele apusene îl numeau Soliman II, socotindu-l al doilea după Süleyman Çelebi, pretendentul din vremea interregnului de după 1402.

Cât despre legiuire, codurile care îi purtau numele erau, arată Halil İnalcık, în bună măsură compilații: textul general se sprijinea pe codul de la Hudâvendigâr din 1487 și pe regulamente provinciale anatoliene, iar schimbările importante le-a făcut nișangiul Celâlzâde Mustafa Çelebi, sub numele căruia s-au păstrat multe copii de manuscris.