Ciuma lui Caragea: câți oameni au murit, de fapt, în 1813

Ciuma lui Caragea a intrat în limba română ca unitate de măsură a dezastrului, iar în memoria comună drept epidemia care ar fi ucis 90.000 de oameni. Cifra vine dintr-o carte de amintiri publicată în 1887, de un om născut la doi ani după ce epidemia se stinsese. Ce spun, în schimb, rapoartele consulare, poruncile domnești și socotelile lazaretului de la Dudești.

Ce a fost, de fapt, ciuma lui Caragea?

În toamna anului 1812, Ioan Gheorghe Caragea a intrat în București ca domn numit de Poartă. Tratatul de la București, semnat în mai 1812, încheiase războiul ruso-otoman și lăsase Țara Românească stoarsă de șase ani de ocupație și de rechiziții. Noul domn venea din Constantinopol, oraș în care ciuma era o prezență aproape anuală, iar suita lui era numeroasă.

Primele morți suspecte au fost semnalate la Văcărești, unde domnul avea reședință. Autoritățile nu au numit boala pe nume luni de zile. Abia în iunie 1813 medicul Meschitz a recunoscut bubele caracteristice, iar din acel moment epidemia a fost tratată oficial ca ciumă. O parte a literaturii mai vechi împinge primele cazuri până în decembrie 1812; documentele administrative, în schimb, se aglomerează din iunie 1813.

Vârful a venit în octombrie 1813. Cronicarul Ioan Dobrescu, cojocar și dascăl la biserica Batiștei, scrie că în luna aceea a venit o moarte cum nu-și aminteau nici cei mai bătrâni să fi fost vreodată. Epidemia a continuat peste iarnă, s-a rărit în ianuarie 1814 și s-a stins în aprilie, odată cu primăvara.

Numele i-a rămas lipit de domn, deși Caragea nu a fost nici primul, nici ultimul domn sub care a bântuit ciuma. Dionisie Eclesiarhul, în cronograful său, notase deja epidemii în 1719, în 1730 și între 1793 și 1795, aceasta din urmă cu vreo 10.000 de victime. Ce a făcut din 1813 un reper nu a fost doar mortalitatea, ci faptul că a fost prima epidemie din spațiul românesc urmărită, măsurată și descrisă de medici cu școală.

De ce s-a lipit numele domnului de epidemie

Epidemia a izbucnit în primul an al domniei lui Caragea, iar drumul infecției trece prin suita cu care sosise de la Constantinopol, unde ciuma ucisese vreo 2.000 de oameni. Atât a fost nevoie ca numele să rămână lipit. Ironia e că poruncile date în 1813 și în 1814 sunt printre cele mai amănunțite reglementări sanitare păstrate din Țara Românească de dinainte de carantinele permanente. Domnul care a dat numele epidemiei e și cel sub care statul a încercat, prima dată metodic, să o oprească.

De unde știm ce s-a întâmplat în București în 1813?

În Țara Românească de la 1813 nu existau registre de decese ținute sistematic, iar recensămintele erau rare. Cel mai apropiat instrument statistic este recensământul rusesc al Bucureștiului din 1810-1811, prima numărătoare nominală și exhaustivă a locuitorilor unui oraș din Principate, cu gospodării, legături de rudenie, neam și statut social, dar fără vârste. Bogdan Mateescu, care a identificat și microfilmat registre noi ale acestui recensământ, arată că una dintre condici lipsește încă.

Ce avem, în schimb, e un dosar de izvoare surprinzător de bogat, așezat în patru straturi. Primul sunt cronicile locale: manuscrisul lui Ioan Dobrescu, achiziționat de Biblioteca Academiei Române în 1957, care acoperă anii 1791-1836, și cronograful lui Dionisie Eclesiarhul. Al doilea sunt documentele administrative: pitacuri domnești, porunci către Mitropolie, socoteli ale casei lazaretului, pachete din fondul Mitropoliei păstrate la Arhivele Naționale.

Al treilea strat, cel mai util pentru cifre, sunt rapoartele consulare. Agentul austriac Fleischhackl trimitea la Viena situații periodice cu numărul bolnavilor internați și al morților, publicate mai târziu în colecția Hurmuzaki. Al patrulea strat e medical: medicul Grohmann, care a lucrat în București în timpul epidemiei, a tipărit la Viena, în 1816, o carte de observații asupra ciumei din 1813.

Toate acestea au fost adunate și confruntate de Maria Matilda Alexandrescu-Dersca într-un studiu din 1964, apărut în revista muzeului orașului, care rămâne cea mai densă analiză a epidemiei. Pentru documentele propriu-zise, expoziția „Epidemii în istoria Țărilor Române”, organizată în 2021 de Muzeul Național de Istorie a României împreună cu Arhivele Naționale, a scos la lumină o selecție cu date exacte, de la porunci domnești până la bilete de carantină.

Merită spus limpede și ce lipsește: o numărătoare. Niciunul dintre cele patru straturi nu produce un bilanț complet, iar fiecare are o distorsiune proprie. Cronicarul scrie ce a văzut în mahalaua lui. Administrația numără ce a încasat și ce a plătit. Consulul raportează ce i se comunică. Medicul estimează. De aici încolo, orice cifră despre ciuma lui Caragea trebuie însoțită de numele celui care a produs-o.

Ce scrie în documentele epocii?

Documentele nu vorbesc despre morți, ci despre bani, bariere și porți. Exact asta le face valoroase: arată ce credeau autoritățile că se poate face și cât de repede au trecut de la tăcere la măsuri.

• 30 iunie 1813: un zapciu spătăresc este pus cu oameni înarmați la Văcărești, ca să controleze intrările și ieșirile.
• 1 iulie 1813: barierele orașului se închid, intrarea se limitează la opt puncte controlate, iar țiganii și hornarii sunt scoși din oraș.
• 3 iulie 1813: Caragea poruncește mitropolitului Nectarie să dea 5.030 de taleri din veniturile mănăstirilor pentru spitalul de la Dudești.
• 24 septembrie 1813: o poruncă taie salariile medicilor care fugiseră din oraș.
• 3 decembrie 1813: o poruncă osândește preoții care, împreună cu epistații și vătașii, îngăduiau îngropări clandestine.
• 16 decembrie 1813: se adoptă un nizam, adică un regulament mai strict, pus în aplicare din 9 ianuarie 1814.
• 17-20 februarie 1814: rapoarte despre spălarea, afumarea și aerisirea caselor atinse, mahala cu mahala, cu obligația proprietarilor de a se supune.

Socotelile lazaretului de la Dudești dau ordinul de mărime al efortului: 10.614 taleri între 14 și 31 iulie 1813, 15.041 în august, 16.640 în septembrie, 11.476 în noiembrie. Cu toate acestea, medicii austrieci Czikart și Frank raportau, pe 26 martie 1814, lipsuri de hrană, de leacuri și de îngrijire. Banii intrau; nu ajungeau la bolnavi.

Cea mai vie însemnare păstrată despre metoda carantinei la București nu e din 1813, ci din 1792, și vine de la un medic maghiar anonim, ajuns în oraș pe 17 septembrie, în timpul unei epidemii anterioare. Textul lui a fost publicat de Paul Cernovodeanu în 1965.

dacă în vreo casă în care a umblat un doctor, se întâmplă cumva să moară cineva, toți oamenii din casă împreună cu doctorul sunt puși într-o căruță

Medic maghiar anonim, însemnare de călătorie, București, septembrie 1792

Îl reproducem pentru că arată continuitatea metodei cu douăzeci de ani înainte de Caragea: izolarea întregii case, la o oră de drum de oraș, pentru șapte săptămâni. Același călător a numărat în București cel puțin 367 de biserici și a consemnat moartea unui medic italian, Marankati, în izolare. Documentele oficiale de atunci arată locurile de izolare spre Pantelimon și spre Fundeni.

Câți oameni au murit în ciuma lui Caragea?

Aici se vede diferența dintre o cifră și o estimare, și de ce cele două nu se pot amesteca. Rapoartele agentului austriac Fleischhackl, pentru intervalul dintre septembrie 1813 și prima săptămână a lui ianuarie 1814, totalizează 2.031 de bolnavi internați, 2.350 de morți, 292 de vindecați și 92 de convalescenți.

Pe luni, evidența arată așa: 580 de bolnavi și 705 morți între 31 august și 30 septembrie 1813; 733 de bolnavi și 757 de morți în octombrie; 266 de bolnavi și 315 morți în decembrie; 42 de bolnavi și 54 de morți în prima săptămână a lui ianuarie 1814.

Cifra de 2.350 este o evidență, nu un bilanț. Marele postelnic Răducanu Olinceanu raporta doar morții din două sau trei plăși ale orașului, adică aproximativ o șesime din cazuri. Alexandrescu-Dersca a făcut corecția aritmetică: dacă proporția de o șesime se păstrează, totalul ar fi în jur de 14.100 de morți.

Ioan Dobrescu, martor, scrie despre peste 20.000 de morți raportați, la care se adăugau cei îngropați pe ascuns în grădini. Medicul Grohmann, care lucra în oraș, a estimat între 25.000 și 30.000 de morți dintr-o populație de circa 80.000 de locuitori, adică între 31 și 38 la sută din orășeni.

Grohmann a fost, totuși, și primul care a recunoscut că nu se putea verifica evoluția zilnică a epidemiei. Estimarea lui rămâne cea mai serioasă pe care o avem, dar e o estimare făcută în plină criză, de un om fără acces la o numărătoare completă. Volumul colectiv coordonat de Constantin Ardeleanu, apărut la Humanitas în 2024, reține același interval de 25.000-30.000 de morți pentru București, între iunie 1813 și iunie 1814, dintr-o populație de aproximativ 80.000. Cercetarea recentă rămâne, deci, la ordinul de mărime al lui Grohmann.

Și pentru toată țara?

Pentru întreaga Țară Românească nu există nicio evidență. Singura cifră care circulă, 90.000, vine de la Ion Ghica. Ca să fie pusă în perspectivă: William Wilkinson, consul britanic la București imediat după epidemie, scria în cartea lui din 1820 că populația Țării Românești se apropia de un milion de suflete, iar cea a Moldovei de cinci sute de mii. Un bilanț de 90.000 ar însemna aproape 9 la sută din locuitorii principatului, într-o epidemie concentrată în capitală și în câteva târguri.

Nu putem spune că e imposibil. Putem spune că nu există nimic care să o susțină și că ordinul de mărime documentat pentru București, orașul cel mai lovit, e de zeci de mii, nu de sute de mii.

De unde vine cifra de 90.000 de morți?

Ion Ghica s-a născut în 1816 la București și a murit în 1897 la Ghergani. Epidemia se stinsese în aprilie 1814. Când Ghica a publicat „Din vremea lui Caragea”, în volumul „Scrisori către Vasile Alecsandri”, în 1887, scria despre întâmplări petrecute cu doi ani înainte de propria naștere și cu peste șaptezeci de ani înainte de momentul scrierii.

Ghica nu pretinde altceva. El povestește ce auzise de la generația dinaintea lui, iar textul este literatură de amintiri, nu raport. Fraza care a făcut cariera cifrei este aceasta:

A murit până la 300 de oameni pe zi și se crede că numărul morților în toată țara a fost mai mare de 90 000.

Ion Ghica, Din vremea lui Caragea, 1887

Formula „se crede” este a autorului, nu a noastră. Problema nu e Ghica, ci ce s-a făcut din el: o propoziție care își semnalează propria incertitudine a fost citată mai departe fără rezerva din mijloc, apoi a intrat în presă, apoi în enciclopedii, apoi în manuale. Așa devine o amintire statistică.

Cifra de 300 de morți pe zi are aceeași origine și merită același test. În octombrie 1813, luna cea mai grea, evidența consulară a înregistrat 757 de morți, adică în medie 24 pe zi. Dacă înmulțim cu șase, ca să corectăm acoperirea parțială a orașului, ajungem la vreo 146 de morți pe zi. Chiar corectată, media rămâne sub 150.

Asta nu înseamnă că 300 de morți într-o singură zi de vârf ar fi imposibil. Înseamnă că nu e o cifră măsurată și că nu poate fi folosită ca medie a epidemiei, cum se face de obicei.

Cine erau cioclii și cât din povestea lor e dovedită?

Cioclii erau oamenii plătiți să ridice bolnavii și morții. Purtau un semn de recunoaștere: o bucată de pânză roșie cu pecetea agiei. Documentele arată că sistemul a fost repede deturnat. Au apărut cioclii falși, oameni care își legau o pânză roșie la gât, intrau în case sub pretextul ridicării bolnavilor și jefuiau, uneori dând foc pentru a ascunde urmele.

Ion Ghica a dat imaginii forma ei literară, cea care circulă până azi. Prima parte a descrierii lui se potrivește cu documentele; a doua nu are acoperire.

Rareori bolnavul ajungea cu viață la câmpul ciumaților. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala.

Ion Ghica, Din vremea lui Caragea, 1887

Nu cunoaștem niciun document de epocă în care o autoritate să constate uciderea bolnavilor de către cioclii. Ce există în documente e altceva, la fel de greu: îngropări fără slujbă, în gropi comune, fără deosebire de rang sau de credință; morți lăsați în stradă până venea carul; bolnavi fugiți la sate și lăsați zile în șir pe câmp.

Porunca din 3 decembrie 1813 atacă o practică diferită, pe care documentele o confirmă: rudele care își îngropau morții pe ascuns, în grădini, cu complicitatea preoților, a epistaților și a vătașilor. Motivul nu era cruzimea, ci frica. Oamenii voiau un mort îngropat lângă casă, cu slujbă, nu aruncat în groapa comună de la Dudești sau de la Cioplea.

Concluzia prudentă este dublă. Abuzurile cioclilor sunt documentate, iar măsurile luate împotriva lor le recunosc implicit. Uciderea sistematică a bolnavilor pe drum rămâne, în schimb, o afirmație de memorialist: plauzibilă în atmosfera descrisă, dar fără acoperire în vreun act.

Cum se apăra un oraș care nu știa ce e microbul?

Bacteria care provoacă ciuma a fost identificată abia la sfârșitul secolului al XIX-lea. La 1813 nimeni nu știa că boala e purtată de purici pe rozătoare. Totuși, măsurile luate nu erau iraționale: erau deduse corect din observație, chiar dacă teoria din spatele lor era greșită.

Logica se numea contagionism: boala trece de la om la om și de la lucru la om, deci trebuie tăiate contactele. De aici a ieșit un pachet de măsuri care îi va părea familiar oricui a trăit anul 2020.

• Bariere închise și opt puncte de intrare controlate, cu rute stabilite dinainte, printre care drumul Herăstrăului și podul Mogoșoaiei.
• Carantină de 12 până la 14 zile pentru oameni și mărfuri venite de la sate sau din Turcia.
• Cârciumi și cafenele închise, târgul suspendat, negustorii ambulanți și zarafii opriți de la comerț.
• Vânzătorii de legume ținuți la marginea orașului, iar pâinea și carnea vândute prin fereastră, cu chepengul deschis.
• Case atinse stropite de tulumbagii plătiți de casa lazaretului, apoi afumate și aerisite.
• Bani dezinfectați cu oțet, copii ținuți separat, interdicția de a intra în casele bolnave.
• Vizite zilnice pe la case, făcute de epistați împreună cu preotul și cu vătașul, cu raportare către boierii Radu Golescu și Costache Suțu.

Infrastructura era mai veche decât epidemia. Lazaretul de la Dudești fusese ridicat în 1796, sub Alexandru Moruzi, și avea cincisprezece odăi pentru săraci, patruzeci de paturi de izolare și douăsprezece bordeie. Mănăstirea Radu Vodă a fost transformată în loc de izolare pentru cei bănuiți de boală. Spitalul Filantropia a fost construit în 1813, pentru circa 200 de bolnavi. Contingentul medical austriac și-a făcut lazaret separat, la Florești. Volumul coordonat de Ardeleanu adaugă și o ordonanță a unei comisii sanitare boierești care prevedea lazarete la Văcărești, Băneasa și Colentina, cu 12 zile de carantină pentru călători și 15 pentru mărfuri, revocată repede din cauza rezistenței populare.

Personalul era punctul slab. O evidență din 1809 arăta unsprezece medici în tot orașul, niciunul cu pregătire de specialitate. Medicii erau obligați să stea la casele epistaților și să facă vizite prin rotație, dar, scrie Grohmann, se apropiau de bolnavi doar cu cârpe muiate în oțet la nas, iar mulți au fugit din oraș. Porunca din 24 septembrie 1813 le-a tăiat salariile celor plecați.

Măsurile au avut și un cost social care nu trebuie ocolit. Scoaterea țiganilor, a hornarilor, a cerșetorilor și a ghicitorilor din oraș, cu arderea lucrurilor lor, a lovit exact în oamenii care nu aveau unde să se retragă. Boierii au plecat la moșii, negustorii au golit magaziile la hanuri și la mănăstiri, săracii au rămas. Rezistența populară la carantină, consemnată în documente, nu era prostie: pentru cine trăia de pe o zi pe alta, închiderea târgului însemna foame sigură în locul unei boli probabile.

Era ciuma o boală adusă din Orient?

Așa scrie în multe texte: ciuma venea de la Constantinopol, deci era o boală otomană. Pentru 1813, drumul infecției chiar duce spre Constantinopol. Dar comparația cu restul Mediteranei arată că schema generală este greșită.

Daniel Panzac, în monografia „La peste dans l’Empire ottoman, 1700-1850”, publicată la Leuven în 1985, a numărat aproximativ douăsprezece extinderi geografice majore ale ciumei în 150 de ani, fără periodicitate clară. Pentru șase mari orașe, Alexandria, Cairo, Alep, Smirna, Salonic și Istanbul, a calculat o epidemie ucigătoare cam o dată la douăzeci și trei de ani, adică o dată pe generație.

Cifrele lui Panzac schimbă și scara comparației. Epidemiile grave luau în jur de 20 la sută din populație, semnificativ mai puțin decât devastările europene din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Pe termen lung, ciuma însemna un excedent anual de mortalitate de aproximativ 1 la sută, suficient ca să anuleze orice creștere demografică. Propagarea pe uscat, prin curieri, negustori, soldați și nomazi, avansa cu 200 până la 400 de kilometri pe an. Pentru aceste concluzii, Panzac a lucrat în cincisprezece depozite de arhivă din Franța, Italia, Marea Britanie, Austria, Iugoslavia, Malta și Turcia.

Nükhet Varlık a atacat direct schema Orientului ca sursă. Ea arată că istoriografia europeană a ciumei a tratat mult timp Imperiul Otoman drept rezervor de boală fără să studieze istoria ciumei în interiorul lui, și că ascensiunea otomană și extinderea epidemiilor sunt două fețe ale aceluiași proces: urbanizare rapidă, campanii militare, rețele comerciale întinse, pelerinaj. La Istanbul, în 1467, se raportau 600 de morți pe zi, iar în anii 1550 între 1.000 și 1.200 pe zi la vârf.

Argumentul decisiv a venit însă din laborator, nu din arhivă. Marsilia a avut în 1720-1722 propria epidemie devastatoare, iar genomurile recuperate din groapa de la Observance arată o linie de Yersinia pestis care nu se regăsește în niciun focar actual cunoscut și care coboară din variantele Morții Negre de cu vreo 350 de ani înainte. Cu alte cuvinte, Europa avea propriul rezervor de ciumă. Orientul nu era singura ușă.

Cum s-a născut sistemul de carantine de la Dunăre?

Ideea de carantină nu s-a născut în 1813. Carantina de la Călărași fusese înființată în noiembrie 1784, iar în 1785 paznicii primeau ordin să tragă în cei care nesocoteau restricțiile. Ce lipsea era o instituție permanentă, cu regulament, buget și personal.

A apărut după 1829. Tratatul de la Adrianopol, semnat în septembrie 1829, a desființat monopolul otoman asupra comerțului la Dunăre și a deschis fluviul negoțului european. În același timp, administrația rusă condusă de generalul Pavel Kiseleff a organizat cordoane sanitare, iar Regulamentele Organice din 1831-1832 au dat carantinelor formă legală. La sfârșitul anului 1830 a ajuns în regiune și primul val pandemic de holeră, care a transformat urgența în sistem.

Dimensiunile sunt măsurabile. În Țara Românească existau 217 pichete de gardă, în Moldova 15. Carantina de la Galați a fost organizată între 1830 și 1834, iar în 1845 avea 54 de angajați, cu director, vicedirectori, secretar, casier și medic, fiecare depunând jurământ. Durata carantinei a variat între 14 zile și o singură zi, în funcție de risc, și se dubla în situații grave. Stofele și țesăturile se aeriseau 16 zile, iar lâna și bumbacul puteau ajunge la 42 de zile de aerisire.

Sistemul a coborât până la nivelul orașului mic. La Turnu Severin, prima instituție sanitară a fost, în 1836, o stație de carantină cu un medic, o moașă și un vaccinator; a funcționat lângă portul dunărean până în 1860, cu scopul explicit de a opri ciuma venită din Balcani. Un secol mai târziu, în 1913, același oraș cumpăra 9.962 de kilograme de var nestins pentru dezinfecții și vaccina vreo 3.000 de locuitori împotriva holerei.

Carantina ca hârtie

Carantina a produs și birocrație, iar birocrația a produs izvoare. Comitetul Carantinelor controla documentele de călătorie în Țara Românească între 1829 și 1854, iar între 1834 și 1840 s-au fixat protocoale și privilegii pentru „fețele însemnate”, adică pentru cine avea rang: spațiile de carantină reproduceau ierarhia socială de afară. Un bilet de carantină din 13 iunie 1817, păstrat pentru negustorul Constantin Cincu, atestă cinci zile de carantină la Timișoara. Hârtia era deja parte din călătorie.

Instituția a fost și o unealtă de presiune. În 1827, corespondența turcească confirmă aplicarea carantinei în Teleorman, cu restricții de circulație între principate; în 1832, un raport militar consemna evadarea a doi locuitori din carantina din județul Teleorman. Între 1832 și 1837, rapoartele lui Kiseleff stabileau măsuri preventive la Galați și la Brăila, cu dezinfectarea mărfurilor și a pasagerilor pe toată lungimea Dunării.

Unde nu sunt de acord istoricii?

Prima dispută e despre ce a fost, de fapt, carantina. Lidia Trăușan-Matu și Octavian Buda, într-un studiu din revista Social History of Medicine, volumul 36, numărul 1, din 2023, susțin că sistemul de carantine de la frontiera fluvială a Principatelor, între 1830 și 1859, a funcționat nu doar împotriva holerei, ci și ca instrument de presiune, de supraveghere și de reglementare statală. În lectura lor, experiența carantinei a grăbit modernizarea statului, iar sănătatea publică a fost și un limbaj al puterii.

A doua dispută e despre Kiseleff și Regulamentele Organice. Teza de doctorat a Tatianei Onilov, susținută în 2018 la Academia Română, filiala Cluj-Napoca, sub conducerea lui Dumitru Suciu, argumentează că Regulamentele au fost o ficțiune constituțională: o aparență de modernizare, cu un articol adițional secret care anula decizia autonomă a Principatelor, iar rolul lui Kiseleff a fost dublu, de constructor de instituții și de pregătitor al anexării. Cine pune accentul pe spitale, pichete și regulamente vede modernizare; cine pune accentul pe articolul secret vede pregătirea unei anexări. Ambele lecturi se sprijină pe documente și nu se exclud.

A treia dispută e mai tehnică și cu urmări mai mari: contagionism împotriva igienismului. Constantin Bărbulescu a urmărit-o pentru Principatele dunărene și pentru România secolului al XIX-lea. Contagioniștii cereau izolare, cordoane și carantină. Igieniștii spuneau că boala vine din mediu, din apă și din murdărie, deci trebuie schimbat orașul, nu închise porțile. Istoria le-a dat parțial dreptate amândurora: la ciumă, izolarea funcționa; la holeră, izolarea era inutilă atâta vreme cât oamenii continuau să bea apă contaminată.

Când concluzia poartă data epocii

Un avertisment de metodă, valabil în ambele sensuri. Literatura medicală și igienistă din secolul al XIX-lea a împletit adesea discursul despre epidemii cu unul despre degenerare rasială, iar Călin Cotoi a arătat legătura dintre discursul despre holeră și antisemitismul demografic al vremii. Concluziile acelor autori despre cine aduce boala nu se pot prelua ca fapte.

La celălalt capăt al bibliotecii, studiul din 1964 al Mariei Matilda Alexandrescu-Dersca, excelent ca strângere de izvoare, își organizează explicația în jurul corupției boierimii și a clerului, în cheia obligatorie a acelor ani. Cifrele și documentele ei rezistă și sunt folosite până azi; accentul interpretativ trebuie citit cu data pe el. Regula e simplă: se preiau dovezile, nu concluziile scrise sub presiunea epocii lor.

Cum știm azi că a fost ciumă? Ce spune ADN-ul antic

Diagnosticul retrospectiv al unei epidemii are trei trepte, și merită urmărite pe rând, pentru că fiecare spune altceva despre cât de siguri putem fi.

Prima treaptă e clinică. Descrierile de epocă vorbesc despre bube, adică despre bubonii din regiunile ganglionare, semnul formei celei mai frecvente a bolii. Medicul rus Gustav Orraeus, care scrisese despre ciuma de la Moscova, descria greața, vărsăturile spontane, apatia profundă, neliniștea, căldura intensă și, în majoritatea cazurilor, delirul. Tabloul e recognoscibil și consecvent în izvoare independente.

A doua treaptă e microbiologică. Ciuma e provocată de bacteria Yersinia pestis, care circulă natural la mamifere mici și la puricii lor. Organizația Mondială a Sănătății descrie trei forme: bubonică, cea mai frecventă, cu ganglioni umflați și dureroși; pulmonară, cea mai periculoasă, transmisibilă de la om la om prin picături; și septicemică. Incubația e de una până la șapte zile, iar la forma pulmonară poate scădea la 24 de ore. Netratată, forma bubonică omoară între 30 și 60 la sută dintre bolnavi. Boala nu a dispărut: cele mai afectate țări de azi sunt Republica Democratică Congo, Madagascar și Peru.

A treia treaptă e genetică și e cea mai nouă. ADN-ul antic extras din pulpa dentară a scheletelor a transformat istoria ciumei într-o disciplină verificabilă. Echipa lui Kirsten Bos a publicat în revista eLife, în 2016, cinci genomuri de Yersinia pestis din groapa de la Observance, Marsilia, unde fuseseră îngropați 261 de oameni morți în epidemia din 1722, fiecare genom cu o acoperire medie de cel puțin douăsprezece ori.

Maria Spyrou și colegii ei au mers mai departe în Nature Communications, în 2019, cu 34 de genomuri antice din zece situri europene, din secolele al XIV-lea până al XVII-lea: Londra și Cambridge, Toulouse, mai multe orașe germane, Laishevo pe Volga, Stans în Elveția. Rezultatele arată o omogenitate genetică aproape totală în timpul Morții Negre, semn de răspândire fulgerătoare a unei singure tulpini între 1346 și 1353, urmată de diversificare în mai multe linii distincte și de existența a mai mult de un rezervor în Europa sau aproape de ea. Tulpinile târzii, din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, pierd o regiune de 49 de kilobaze care include genele mgtB și mgtC.

Pentru București, treapta a treia lipsește. Din datele disponibile, nu există încă un studiu paleogenetic pe rămășițele din gropile ciumaților de la Dudești sau de la Cioplea. Diagnosticul epidemiei din 1813 rămâne, deci, clinic și documentar, nu genetic. Asta nu îl face fragil, pentru că descrierile de epocă sunt neobișnuit de bune, dar îl face incomplet. Un sit cercetat corect ar putea închide discuția într-o singură campanie de săpături.

Ce știm sigur, ce rămâne deschis și ce a mai rămas din 1813

Ce știm sigur

• Epidemia a existat, a fost ciumă și a fost recunoscută oficial ca atare din iunie 1813, după identificarea bubelor.
• A atins vârful în octombrie 1813, s-a rărit în ianuarie 1814 și s-a stins în aprilie 1814.
• Evidența consulară, parțială, a înregistrat 2.350 de morți în București, pe puțin peste patru luni.
• Acea evidență acoperea doar două sau trei plăși din oraș, adică în jur de o șesime din cazuri.
• Statul a reacționat cu bariere, carantină de 12-14 zile, lazarete, dezinfecții și interdicții de comerț, toate documentate prin porunci și socoteli.
• Măsurile au lovit disproporționat săracii și grupurile marginalizate, scoase din oraș cu tot cu lucrurile lor.

Ce rămâne deschis

• Numărul total al morților. Estimarea cea mai solidă, 25.000-30.000 pentru București, e a unui martor, nu a unui registru.
• Populația exactă a orașului în 1813. Cifra de 80.000 e o estimare de epocă, nu rezultatul unei numărători.
• Bilanțul pe toată țara. Nu există nicio evidență care să susțină sau să infirme cifra de 90.000.
• Uciderea bolnavilor de către cioclii pe drumul spre gropi: afirmație de memorialist, fără document.
• Confirmarea genetică. Nu s-a publicat niciun genom de Yersinia pestis provenit din spațiul românesc la 1813.

Ce a rămas, în schimb, e o expresie și o instituție. Expresia „ciuma lui Caragea” a devenit în română unitate de măsură a dezastrului, folosită și azi de oameni care nu ar putea spune în ce an a fost. Instituția e sistemul de carantine de la Dunăre, ridicat după 1829, cu cele 217 pichete din Țara Românească, cu regulamentele lui și cu hârtiile lui: prima mare infrastructură de sănătate publică din spațiul românesc și primul aparat de stat care a atins fiecare călător, fiecare balot de lână și fiecare sat de la fluviu.

Ciuma nu s-a mai întors după valul din 1828-1830. În Levant, arată Panzac, nu s-au mai raportat cazuri după 1844, iar declinul începuse în jurul anului 1824, probabil prin stingerea naturală a unor focare. Ce a supraviețuit epidemiei a fost, ironic, aparatul construit ca să o oprească: pichetele, lazaretele, biletele de carantină și ideea, nouă pe atunci, că statul răspunde de sănătatea oamenilor lui.