Dinicu Golescu, mort pe 5 octombrie 1830: ce a lăsat prima carte de călătorii

Pe 5 octombrie 1830, holera lua un boier de cincizeci și trei de ani care tipărise, patru ani mai înainte, cea mai neobișnuită carte românească a vremii. Dinicu Golescu străbătuse Europa Centrală cu un caiet în mână și scrisese tot ce vedea, de la felul cum munceau țăranii elvețieni până la școlile unde învăța oricine. Cartea a ieșit la Buda, pe banii lui, iar el a murit înainte să vadă ce avea să crească din ea.

Cine a fost Dinicu Golescu?

Un boier din Argeș, cu o educație pe care puțini o aveau atunci. Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești îi dă data nașterii, 7 februarie 1777, și îl arată ca fiul cel mai mic al banului Radu Golescu. A învățat întâi în casă, cu dascăli particulari, alături de frații lui: greacă, latină, franceză, matematică, geografie, istorie, geometrie, logică, poeții greci, mitologie și filosofie aristotelică. Și-a încheiat învățătura la Academia domnească din București, unde a dat peste filosofia luminilor.

Nu a rămas un om de bibliotecă. Adrian Valentin Moraru, în studiul publicat în „Caiete de Antropologie Istorică” în 2023, îl arată ocupând poziții însemnate în aparatul de stat al Țării Românești, de la administrație la comanda oștirii, și socotit un bun orator. Dinicu Golescu era, altfel spus, un om al puterii care a ales să se uite în jur și să scrie ce a văzut.

Ce scrie în „Însemnare a călătoriii mele”?

Scrie ce vede, fără filtru și fără podoabe. Titlul întreg al cărții este „Însemnare a călătoriii mele, Constandin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826”, iar drumul l-a purtat prin Europa Centrală, prin Elveția și prin nordul Italiei. Petre Din, în „Revista Bistriței” din 2014, urmărește etapele: Berna, Zürich și Geneva, apoi Veneția, Verona, Vicenza și Milano. La Geneva își lăsase doi dintre fii, Ștefan și Nicolae, la studii.

Cele mai citate rânduri din carte sunt despre oameni, nu despre clădiri. Golescu notează, uimit, un sat elvețian mic în care un țăran îi vorbește pe rând în franceză, în italiană și în germană, fiindcă învățase la școlile deschise tuturor. Iar despre societatea de acolo scrie o frază care, în Țara Românească a anului 1826, suna aproape scandalos.

În toată Elveția, nobil și prost nu este, ci toți sunt frați compatrioți.

Dinicu Golescu, „Însemnare a călătoriii mele”, 1826, în citarea lui Petre Din

Asemenea însemnări nu sunt turism. Ele compară două lumi punct cu punct: cum se muncește, cum se învață, cum se judecă, cum se plătesc dările. De aceea cartea a fost socotită, în cercetarea de azi, prima carte de călătorii din literatura română.

De ce a tipărit cartea la Buda, pe banii lui?

Pentru că altundeva nu se putea și pentru că nimeni nu i-o plătea. Muzeul de la Golești spune limpede că volumul a fost tipărit în 1826, la Buda, pe cheltuiala autorului. Un boier cu dregătorii la București a trebuit să scoată banii din punga lui și să trimită manuscrisul peste graniță, ca să apară o carte în limba română.

Succesul nu a venit atunci. Studiul despre integrarea Europei prin literatura de călătorie arată că volumul a fost puțin prețuit la apariție și că abia în secolul XX a fost recunoscut pentru ce a adus în conștiința națională. Între timp, textul a fost reeditat: de Nerva Hodoș, la Tipografia „Cooperativa” din București, în 1910, apoi în „Biblioteca pentru toți”, la Editura pentru Literatură, în 1964, într-un volum de 198 de pagini.

Ce a fost școala slobodă obștească de la Golești?

A fost răspunsul lui la ce văzuse în Elveția, ridicat la el în curte. Școala funcționase și mai înainte, pe vremea banului Radu Golescu, se închisese în 1821, iar din 1826 a fost redeschisă de Dinicu Golescu. Numele spune programul: slobodă și obștească, adică gratuită și pentru toți. Muzeul consemnează că atât cursurile, cât și manualele erau gratuite și că erau primiți copiii fără deosebire de starea socială a familiei.

Se învăța acolo citirea, scrierea, elemente de gramatică și de aritmetică, istoria românilor, geografie, mitologie, poezie, religie, logică, filosofie, matematică și arta dramatică, iar fetele primeau în plus lucru de mână și treburi gospodărești. Printre dascăli au trecut Ion Heliade Rădulescu și Aaron Florian. Sălile de clasă și dormitoarele erau în camerele din partea dreaptă a foișorului de pază, iar lucrul practic se făcea în grădina conacului.

Din inventarul păstrat se vede cum arăta o zi de școală la 1826: o cutie cu nisip în care copiii exersau literele, tăblițe de piatră, bănci, manuale vechi, un clopot care îi chema la ore și nuiaua de pedeapsă, căreia i se spunea „Sfântul Nicolae”. În același an, 1826, Dinicu Golescu a lansat și un apel public pentru școala de la Golești.

De ce a murit Dinicu Golescu în 1830?

Din cauza holerei. A doua pandemie de holeră a cuprins Asia, Europa și America între 1829 și 1837, iar Dinicu Golescu a fost unul dintre cei luați de ea. Muzeul de la Golești pune lucrurile într-o singură frază.

Sute de mii de europeni au fost victime atunci, printre ei și Dinicu Golescu, care murea la 5 oktober 1830.

Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești

Avea cincizeci și trei de ani. Camelia Călin, într-un studiu din „Țara Bârsei” din 2021 despre bolile și leacurile familiei Golescu, arată că după moartea lui capul familiei a devenit Alexandru Racoviță, în timp ce văduva lui, Zinca Golescu, a ținut casa laolaltă până la 1879. Fiii au plecat în exil după 1848, iar scrisorile mamei lor păstrează grija pentru fiecare.

A fost Dinicu Golescu un boier rușinat de țara lui?

Așa se spune uneori, dar textul nu dă dreptate acestei citiri. Cuvintele lui cele mai aspre nu cad pe țărani, ci pe propria lui tagmă. Studiul lui Adrian Valentin Moraru arată că volumul consemnează starea grea a țărănimii muntene din vremea domniilor fanariote, cu bordeiul ajuns adăpost împotriva dărilor luate după bunul plac, și că boierimea își pierduse aproape cu totul vechile calități militare, întrecându-se în slugărnicie față de stăpânirea fanariotă și otomană.

Nici varianta întoarsă pe dos nu stă. Golescu nu a pus Elveția deasupra țării lui ca să o umilească, ci ca să arate ce se poate face. Judecat cu mijloacele anului 1826, omul acesta nu s-a oprit la plângere: a plătit din buzunar o carte tipărită peste graniță, a redeschis o școală cu manuale gratuite, deschisă și copiilor de țărani, și a sprijinit, alături de Ion Heliade Rădulescu, apariția gazetei „Curierul Românesc” și a unei societăți literare la București. Trei fapte, nu trei vorbe.

Ce rămâne neclar este altceva, mai mărunt și mai greu de aflat: câte exemplare s-au tipărit la Buda și pe mâna câtor cititori au ajuns în primii ani. Despre cea mai importantă carte românească de călătorii nu știm tirajul.