Cel mai mare tezaur de denari din vremea lui Hadrian, găsit lângă Köln

Un căutător amator cu detector de metale a scos la iveală, pe un câmp de lângă Wesseling, la sud de Köln, 934 de denari romani de argint. Este cel mai mare tezaur monetar din vremea împăratului Hadrian descoperit vreodată în Germania. Monedele cântăresc peste trei kilograme și acoperă aproape trei secole de emisiuni.

Cine a găsit tezaurul de denari romani de lângă Köln?

Oliver Riedl, căutător amator, a găsit primele monede de argint pe un câmp de la marginea localității Wesseling, câteva zeci de kilometri la sud de Köln. Detectorul a continuat să sune. Riedl nu a săpat mai departe, ci a anunțat imediat oficiul de patrimoniu, gest care a salvat contextul arheologic al descoperirii.

Mi-a fost clar că în pământ e ceva mai mare. De aceea am anunțat imediat oficiul.

Oliver Riedl, descoperitorul tezaurului

Săpătura a fost făcută de LVR-Amt für Bodendenkmalpflege im Rheinland, serviciul de arheologie al regiunii Rinului, sub conducerea arheologului Rahel Otte. Monedele au fost studiate apoi de numismatul Marjanko Pilekić, de la Deutsches Historisches Museum din Berlin. Descoperirea a fost făcută publică pe 22 septembrie 2026.

Diferența dintre o groapă săpată în grabă și o săpătură profesionistă este exact ceea ce se poate spune astăzi despre tezaur: că a fost îngropat intenționat, probabil într-un vas de ceramică căptușit cu paie. Dacă monedele ar fi fost scoase una câte una de un căutător grăbit, informația aceasta ar fi dispărut.

Ce monede sunt în tezaur și cât de vechi sunt?

934 de denari de argint, cu o greutate totală de peste trei kilograme. Cea mai veche monedă a fost bătută în anul 148 înainte de Hristos, în vremea Republicii romane. Cele mai recente sunt din anii 124 și 125 după Hristos, adică din primii ani ai domniei lui Hadrian, care a condus între 117 și 138.

Între aceste două capete sunt aproape 270 de ani. Grosul tezaurului vine însă din secolul I după Hristos, în special din emisiunile împăraților flavieni, Vespasian, Titus și Domițian, care au condus între anii 69 și 96.

Amestecul nu este o ciudățenie. Denarul de argint își păstra valoarea în circulație zeci de ani, așa că o pungă de bani din anii 120 conținea firesc monede bătute cu un secol și jumătate mai devreme. Structura tezaurului spune că proprietarul a strâns banii treptat, nu că i-a primit dintr-o dată.

Pentru numismați, tocmai amestecul acesta este partea folositoare. Moneda cea mai recentă dintr-un tezaur dă limita de jos a momentului îngropării, iar proporțiile dintre emisiuni arată ce circula efectiv prin mâinile oamenilor la data aceea, nu ce ieșea în anul acela din monetărie.

Cât valorau 934 de denari în secolul al II-lea?

Rahel Otte dă un reper simplu: un legionar roman câștiga în jur de 300 de denari pe an. Tezaurul de la Wesseling înseamnă așadar cam trei solde anuale întregi. Muzeul formulează și altfel: un soldat ar fi trebuit să economisească vreo șase ani ca să adune atâta argint, pentru că din soldă i se scădeau hrana, echipamentul și îmbrăcămintea.

Astăzi, valoarea metalului din cele 934 de monede este de aproximativ 6.000 de euro. Valoarea istorică este altceva. Tezaurul este acum expus la LVR-LandesMuseum din Bonn, unde poate fi văzut pentru prima dată.

De ce a fost îngropat și de ce nu l-a mai luat nimeni

Erich Claßen, șeful serviciului arheologic al regiunii, spune că explicația cea mai probabilă este și cea mai banală: cineva a vrut să își pună banii la adăpost, iar bănci, în sensul de azi, nu existau. Pământul era seiful disponibil.

Îngroparea s-a făcut în al doilea sfert al secolului al II-lea, în vremea lui Hadrian. Zona era atunci liniștită și prosperă, în spatele frontierei renane, în apropierea orașului Colonia Claudia Ara Agrippinensium, din care a crescut Kölnul de azi. Nu avem, pentru acei ani, un război sau o invazie care să explice ascunderea banilor.

De ce nu a mai fost recuperat, nu se știe. Ipoteza obișnuită este că proprietarul a murit fără să apuce să spună cuiva unde îngropase vasul. Este o presupunere rezonabilă, dar rămâne o presupunere: un tezaur nerecuperat poate însemna la fel de bine o fugă, o mutare sau pur și simplu un reper pierdut pe un teren care și-a schimbat înfățișarea.

Ce legătură are tezaurul cu spațiul românesc?

Denarul roman de argint nu circula doar în interiorul imperiului. În spațiul de azi al României, tezaurele de denari republicani sunt printre cele mai numeroase din Europa, iar multe dintre ele au fost îngropate în lumea dacică, înainte de cucerirea romană.

Structura acestor tezaure seamănă izbitor cu cea de la Wesseling: monede bătute de-a lungul mai multor generații, păstrate laolaltă și îngropate într-un vas. Comparația ajută la citirea ambelor situri, pentru că un tezaur nu este fotografia unui an, ci a unui obicei de economisire.

Există și o a doua asemănare, mai puțin plăcută. Și în România, și în Germania, cele mai multe tezaure monetare ies la iveală prin detecție. Diferența o face ce se întâmplă în minutul următor: un obiect anunțat rămâne o sursă istorică, unul vândut devine doar argint vechi.

Ce spun instituțiile care au cercetat tezaurul

Cifrele și interpretările de mai sus vin de la serviciul arheologic al regiunii Rinului și de la muzeul din Bonn, adică de la instituțiile care au făcut săpătura și au inventariat monedele. Nu există încă un studiu numismatic publicat, cu catalogul complet al emisiunilor.

Presa germană și cea internațională au preluat anunțul pe 22 septembrie 2026. Formulările instituțiilor sunt prudente: ele spun că tezaurul este cel mai mare din epoca lui Hadrian găsit în Germania, nu cel mai mare tezaur roman din țară.

Ce nu se știe încă

• Cine era proprietarul banilor și din ce trăia. Suma exclude un om foarte sărac, dar nu indică o meserie anume.
• De ce nu a mai fost recuperat tezaurul, deși zona nu a trecut atunci printr-un conflict cunoscut.
• Dacă în apropiere există o așezare sau o fermă romană de care să fie legată depunerea.
• Compoziția exactă pe emisiuni și pe ateliere, care va fi cunoscută abia după publicarea catalogului numismatic.
• Dacă vasul de ceramică presupus poate fi reconstituit din fragmentele recuperate la săpătură.