„Doctor Livingstone, I presume?”: ce spun documentele despre întâlnirea din 1871

Este, probabil, cea mai cunoscută replică din istoria jurnalismului. Henry Morton Stanley scrie că, ajuns la Ujiji, pe malul lacului Tanganyika, și-a scos pălăria și a rostit „Doctor Livingstone, I presume?”. Problema e că fraza nu apare în depeșa pe care a trimis-o chiar el ziarului, nu apare în jurnalul lui Livingstone, iar pagina din propriul lui jurnal care ar fi lămurit lucrurile lipsește.

Ce s-a întâmplat la Ujiji în toamna anului 1871?

David Livingstone, misionar scoțian plecat în Africa în 1841, nu mai trimisese semne de viață în Marea Britanie de la o scrisoare datată 30 mai 1869, iar mulți îl credeau mort. New York Herald a trimis după el un corespondent, Henry Morton Stanley, care a ajuns pe coasta de est a Africii la 6 ianuarie 1871, a strâns o caravană de peste o sută de oameni și a mers opt luni spre interior.

Livingstone trăia, dar era într-o stare grea. Se afla la Ujiji, o așezare arabă pe malul de răsărit al lacului Tanganyika, slăbit de dizenterie și cu ulcere la picioare, fără medicamente și fără provizii, părăsit de aproape toți oamenii lui și zdrobit sufletește după ce fusese martor la masacrul de la Nyangwe. Stanley a intrat în Ujiji cu steagul american în frunte și cu salve de armă, la cinci zile după ce ajunsese acolo Livingstone.

Au stat patru luni împreună și au făcut o expediție la nordul lacului. Jurnalul lui Livingstone are, la 16 noiembrie 1871, o însemnare limpede: „we go at his expense, and by his men, to the north of the Lake”. Stanley s-a întors apoi în Europa cu vestea, iar Livingstone a rămas să caute izvoarele Nilului. Nu s-au mai văzut: misionarul a murit în anul următor.

A rostit Stanley cu adevărat „Doctor Livingstone, I presume”?

În cartea lui, „How I Found Livingstone”, apărută în 1872, scena este scrisă la persoana întâi și cu gesturi numărate. Stanley povestește că a împins mulțimea la o parte, a trecut în față și a mers încet spre omul cu barbă căruntă, cu o șapcă albastră cu fir de aur decolorat și o vestă cu mâneci roșii. Ar fi vrut să alerge la el, scrie, dar s-a temut de mulțime, și ar fi vrut să îl îmbrățișeze, însă nu știa cum l-ar primi un englez.

walked deliberately to him, took off my hat, and said: „Dr. Livingstone, I presume?” „Yes”, said he, with a kind smile, lifting his cap slightly.

Henry Morton Stanley, How I Found Livingstone, 1872, p. 412

Fraza a făcut ocolul lumii. Studiul academic al lui Matthew Rubery reproduce pagina din New York Herald din 2 iulie 1872, în care vestea ocupă toată pagina a treia, cu o hartă a Africii ecuatoriale și cu douăzeci și două de titluri înșirate pe coloana din stânga; sub titlul „A HISTORIC MEETING” apare dialogul, cu răspunsul „YES, THAT IS MY NAME”. Ziarul este amintit aici nu ca sursă despre trecut, ci ca dovadă a felului în care replica a fost anunțată publicului la data aceea.

Aici începe necazul. Depeșa trimisă de Stanley ziarului, publicată mai târziu în ediția lui Norman R. Bennett, descrie același moment fără replică: autorul vede un grup de arabi și, în mijloc, un om alb, palid, cu barbă căruntă, „the hero traveller, the object of the search”; cei doi își ridică pălăriile și își strâng mâna. Biograful Tim Jeal, în monografia lui din 2007, conchide că Stanley nu a rostit fraza și leagă invenția de nesiguranța lui față de originea galeză săracă pe care și-a ascuns-o toată viața. Dovada decisivă nu poate fi adusă nici într-un sens, nici în celălalt: pagina din jurnalul lui Stanley care acoperă ziua întâlnirii a fost ruptă.

Ce scrie în jurnalul lui Livingstone despre dimineața aceea?

Partea cealaltă a dosarului este jurnalul misionarului, tipărit în 1874 de Horace Waller sub titlul „The Last Journals of David Livingstone in Central Africa”. Relatarea sosirii lui Stanley începe cu o comparație biblică și cu strigătul unui slujitor, nu cu o formulă de prezentare.

But when my spirits were at their lowest ebb the good Samaritan was close at hand, for one morning Susi came running, at the top of his speed, and gasped out, „An Englishman! I see him!” and off he darted to meet him. The American flag at the head of a caravan told of the nationality of the stranger.

David Livingstone, The Last Journals, ed. Horace Waller, p. 400

Imediat după aceea, sub data de 28 octombrie, Livingstone scrie cine era omul: „Henry Moreland Stanley, the traveling correspondent of the New York Herald”, trimis de James Gordon Bennett junior cu o cheltuială de peste 4.000 de lire ca să afle date exacte despre doctorul Livingstone dacă trăiește, iar dacă a murit, să îi aducă acasă oasele. Numele de mijloc este greșit în jurnal: Moreland, în loc de Morton.

Urmează una dintre cele mai omenești pagini din jurnal. Livingstone, care nu primise nicio veste din Europa de doi ani întregi, află despre soarta Franței, despre cablurile telegrafice așezate în Atlantic, despre alegerea generalului Grant, despre moartea lordului Clarendon și despre cele 1.000 de lire votate de guvern pentru proviziile lui. Pofta de mâncare s-a întors, scrie el: în locul celor două mese sărace, a început să mănânce de patru ori pe zi, iar într-o săptămână se simțea puternic. Replica celebră nu apare nici aici.

Pe ce dată s-au întâlnit cei doi? Cinci variante în loc de una

Amândoi își pierduseră socoteala zilelor, lucru obișnuit la exploratori bolnavi. Livingstone a înțeles la începutul Ramadanului, la 14 noiembrie 1871, că își datase greșit jurnalul, și a dedus din almanahul lui Stanley că o luase înainte cu 21 de zile. În Unyanyembe Journal, relatarea sosirii începe în mijlocul unei însemnări marcate 24 octombrie, iar data 28 octombrie apare pe marginea paginii următoare, deși textul curge fără întrerupere.

• Ian Cunningham, în 1985, socotește eroarea la 20 de zile și fixează data la 27 octombrie 1871.
• Roy C. Bridges ajunge, în schimb, la 29 octombrie 1871.
• François Bontinck, în 1979, explică data de 3 noiembrie din depeșă prin faptul că Stanley nu își corectase încă socoteala.
• Tim Jeal, în 2007, susține că Stanley a inventat povestea propriei lui greșeli de datare, pentru a micșora deosebirea dintre cele două relatări.
• Rămân în discuție cinci date: 27, 28 și 29 octombrie, 3 și 10 noiembrie 1871.

Ediția științifică a jurnalului de teren din 1871, citită cu imagistică spectrală de echipa proiectului Livingstone Online, confirmă că Livingstone greșise cu 20 până la 21 de zile, dar nu dă o dată pentru întâlnirea însăși. Cercetătorii spun răspicat unde se opresc: jurnalul aduce discuția în pragul întâlnirii, însă nu mai departe. Documentele se pot consulta la Centrul David Livingstone din Blantyre, unde se află Unyanyembe Journal, și la Biblioteca Bodleiană din Oxford, în fondul Waller, unde se păstrează fragmentul jurnalului de teren.

De unde vine imaginea pe care o avem în minte?

Scena pe care și-o reprezintă aproape toată lumea, cei doi bărbați cu pălăria ridicată, între arabi și purtători, cu drapelul american alături, vine dintr-o gravură executată pentru ediția londoneză din 1872 și tipărită în fața paginii 412, adică exact în fața paginii unde apare replica. Gravorul nu fusese în Africa.

Succesul formulei a fost, la vremea lui, mai mult comic decât solemn. În cluburi, în berării și pe scenele de music hall din America și din Anglia replica a devenit poantă, fiindcă publicul găsea haioasă o prezentare atât de protocolară într-un moment atât de încărcat.

Ce rămâne sigur și ce rămâne meritul real

Rămâne sigur că întâlnirea a avut loc, la Ujiji, în ultimele zile ale lui octombrie sau în primele zile ale lui noiembrie 1871, și că ea l-a scos din impas pe un om rămas fără medicamente și fără provizii, la mii de kilometri de orice ajutor. Rămâne sigur, de asemenea, că relatările lui Livingstone despre comerțul cu sclavi, duse în Europa de Stanley, au cântărit greu în opinia publică britanică.

Faptul că cea mai cunoscută frază a lui Stanley nu poate fi dovedită nu îl face un mincinos de profesie și nici nu transformă expediția în păcăleală. A străbătut, cu mijloacele anului 1871, un drum pe care, la expedițiile britanice anterioare, mai mult de jumătate dintre oameni îl plătiseră cu viața, și l-a găsit pe omul pe care Societatea Regală de Geografie nu reușise să îl găsească. Ce cade este podoaba povestirii, nu isprava.

Iar lecția de metodă rămâne valabilă și în afara acestui caz: o replică repetată de un secol și jumătate poate sta pe o singură mărturie interesată, în vreme ce fapte mult mai puțin spectaculoase, ca ziua unei întâlniri sau suma cheltuită pe o expediție, stau pe documente care se pot deschide și citi.