Pamfletele germane despre Vlad Țepeș: cum se tipărește un monstru

Pamfletele germane despre Vlad Țepeș nu sunt o bibliotecă, sunt un singur text care a făcut carieră. A apărut la Viena, în vara anului 1463, în zilele în care Matia Corvin plătea 80.000 de ducați pentru coroana Ungariei, și s-a tipărit prima dată abia după un sfert de veac. Capitolul acesta urmărește obiectul: manuscrisele, tipăriturile, cine a pus mâna pe el și pentru ce.

Ce sunt, de fapt, pamfletele germane despre Vlad Țepeș?

Ceea ce se numește în treacăt „broșurile germane” este, în realitate, o singură operă anonimă cu mai multe nume. Repertoriul izvoarelor medievale germane, Geschichtsquellen des deutschen Mittelalters, o înregistrează sub titlul „Histori von dem pösen Dracol, der vil wunders und ubels begangen hat”, adică Istoria despre Dracol cel rău, care a săvârșit multe lucruri de mirare și multe rele. Celelalte titluri, cele de pe paginile tipărite, sunt variante comerciale: „Geschicht Dracole waide”, „Dracole waida”, „Ein wünderliche und erschröckenliche hystori von einem großen wüttrich genant Dracole wayda”.

Repertoriul o clasează drept „Ereignisbericht”, raport de evenimente, nu cronică și nu operă literară. Compunerea e pusă în 1462 sau 1463, iar faptele povestite acoperă anii 1447 până în 1462. Autorul nu e numit nicăieri, în niciun manuscris și în nicio tipăritură. Textul e scurt: vreo treizeci și cinci de episoade mici, unele de două rânduri, fiecare începând cu același „Item”, cuvântul de registru contabil.

Forma spune ceva despre obiect. Nu are introducere, nu are concluzie, nu are personaje în afară de unul. Are o listă. Seamănă cu un dosar de plângere, și tocmai asta cred cercetătorii care l-au studiat cel mai atent.

Pe ce se păstrează

Textul a ajuns la noi pe trei căi: șapte copii de mână din secolul al XV-lea, șase tipărituri incunabule între 1488 și 1500, plus o traducere în germana de jos, și încă cinci tipărituri din secolul al XVI-lea. Niciuna nu duce la un original. Ce se compară sunt copii ale copiilor, iar diferențele dintre ele sunt argumentul principal în toată discuția.

Vara anului 1463: textul apare la Viena, în mijlocul unei tranzacții

Cronologia a fost stabilită de Matei Cazacu, într-un studiu apărut în 1981 în „Bibliothèque de l’École des chartes”, volumul 139, paginile 209 până la 243. Punctul de plecare e un fapt diplomatic, nu literar. La mijlocul lui iunie 1463 o delegație ungară de trei mii de oameni se prezenta la Wiener Neustadt ca să încheie pacea dintre împăratul Frederic al III-lea și regele Matia Corvin, după un război de peste cinci ani pentru coroana Sfântului Ștefan, pe care Frederic o ținea la el. Prețul convenit: 80.000 de ducați de aur. Tratatul s-a pecetluit la 19 și la 26 iulie 1463.

Matia avea o problemă de explicat. Banii pentru coroană veneau, în bună parte, din subsidiile adunate de papa Pius al II-lea și de Veneția pentru cruciada antiotomană, iar în locul cruciadei regele îl arestase, la sfârșitul anului 1462, pe singurul domn creștin care se bătuse efectiv cu Mehmed al II-lea în acel an. Din ianuarie 1463 Matia și-a trimis solii la Veneția și la papă ca să lămurească lucrul. Sarcina a căzut pe episcopul de Cenad, care, scrie Cazacu după studiul lui Șerban Papacostea din 1966 din „Romanoslavica”, volumul XIII, a prezentat texte cu dovezile trădării și ale „cruzimilor neomenești” ale lui Dracula.

În acele săptămâni, și exact în locurile prin care a trecut delegația ungară, textul apare la trei martori deosebiți între ei, care nu se puteau copia unul pe altul. Thomas Ebendorfer, profesor la Universitatea din Viena, mort la 12 ianuarie 1464, îl traduce în latină și îl bagă în cronica sa a regilor romani, între evenimente din mai și din august 1463. Papa Pius al II-lea îl rezumă în „Commentarii”, între tulburările de la Viena din aprilie 1463 și cucerirea turcească a Bosniei din iunie și iulie. Iar menestrelul Michel Beheim, care stă la Wiener Neustadt din 12 decembrie 1462 până în august 1463, îl pune în versuri.

Concordanța dintre cei trei, în înșiruirea episoadelor, l-a dus pe Cazacu la singura explicație economică: a existat un prototip comun, pus în circulație la Viena între iunie și august 1463. Nu o legendă crescută încet, ci o piesă difuzată, la o dată care se poate numi.

Cine a scris Geschichte Dracole Waide?

Aici se despart specialiștii, și se despart de mai bine de un secol.

Ioan Bogdan, profesor la Universitatea din București, a publicat în 1896, la Editura Librăriei Socecu, „Vlad Țepeș și narațiunile germane și rusești asupra lui”, prima ediție critică românească a textului. Verdictul lui, pus în prefață între cele cincisprezece puncte ale studiului, e categoric: narațiunea germană „este scrisă de un Sas contimporan dela Brașov și e demnă de toată credința; cruzimile și jafurile istorisite într-însa se adeveresc din documente contimporane”. Argumentul lui e topografic și rezistă: numai un om de la Brașov putea cunoaște atât de bine Amlașul, Făgărașul, Tălmaciul, biserica Sfântul Bartolomeu, Codlea și dealul capelei Sfântului Iacob, toate numite în text.

Bogdan adaugă o observație care îl ridică deasupra polemiștilor de mai târziu: „Datele cronologice ale acestei narațiuni despre Dracul voevod, marele tiran, sunt foarte exacte, și deaceea ea este un isvor cu mult mai prețios decît a fost socotită pănă acum”. Pentru el, textul nu e nici cronică, nici poveste, „ea este și una și alta”, iar greșeala e să îl iei drept una singură.

Cazacu, în 1981 și apoi în ediția critică din 1988 publicată la Geneva, mută accentul de la autor la difuzor. Materialul, scrie el, vine „în principal din mărturii ale sașilor din Brașov și din Sibiu”, iar ansamblul „are aspectul unui raport sau al unei plângeri”. Dar cine l-a pus în circulație la Viena, în iunie 1463, nu a fost un negustor sas supărat: a fost cancelaria lui Matia Corvin, care avea nevoie exact atunci de o justificare scrisă.

Ediția critică de referință de astăzi, a lui Gabriele Annas și Christof Paulus, apărută în 2020 în seria Monumenta Germaniae Historica, Studien und Texte, volumul 67, merge pe aceeași linie și o întărește. Textul a fost probabil scris în anii 1460, pentru un public de limbă germană, drept propagandă ungară menită să justifice întemnițarea lui Vlad de către Matia Corvin. Un amănunt de context o sprijină: manuscrisul de la Tegernsee, ajuns la München, stă legat laolaltă cu documente despre primejdia turcească și despre planurile de cruciadă ale lui Frederic al III-lea, iar editorii susțin, la pagina 168, că a fost citit în acel context imperial.

Teza săsească are însă o viață lungă și nu e moartă. Capitolul anterior al dosarului a arătat cât de documentată e cearta comercială dintre domn și cele două orașe, iar represaliile din 1458 până în 1460 nu au fost inventate la Buda. Cele două explicații nu se exclud: mărturia poate fi săsească, iar folosința ungurească.

Ce scrie în text, de la primul rând la ultimul

Merită citit începutul, fiindcă el fixează tonul. În copia de la mănăstirea Sankt Gallen, manuscrisul 806, paginile 283 până la 288, publicată de Bogdan în 1896, primele două episoade sună așa:

Item, bătrânul guvernator a pus să fie omorât bătrânul Dracol, iar Dracol și fratele lui s-au lepădat de credința lor și au făgăduit și au jurat să apere și să țină credința creștină. Item, în același an a fost pus și a ajuns stăpân în Valahia; îndată a pus să fie omorât Lașlău voievod, care fusese stăpân acolo.

Sankt Gallen, Stiftsbibliothek, ms. 806, p. 283, ediția Ioan Bogdan, 1896

Primul rând al textului, în forma lui de incipit, e „Item der alt gubernator, der hat den alten Dracol lassen tötten”. Nu începe cu Vlad. Începe cu Iancu de Hunedoara, numit „bătrânul guvernator”, și cu uciderea tatălui. Un text de propagandă ungară începe, deci, cu o acuzație împotriva tatălui regelui care îl folosea. Acesta e unul dintre motivele pentru care nimeni nu îl socotește scris la Buda de la cap la coadă.

Sfârșitul e și mai neașteptat. Exemplarul din colecția Sturdza, aflat la Academia Română, cu titlul „von dem Dracole wayda, dem grossen Thyrannen”, se încheie cu „Darnach macht der künig den Dracolé wayda wider zu einem herren als vor und man sagt er thet darnach vil güter sach. Amen”: după aceea regele l-a făcut iarăși pe Dracole voievod stăpân, ca mai înainte, și se spune că a făcut pe urmă multe lucruri bune. Amin. Pamfletul nu se încheie cu un monstru, ci cu o împăcare și cu o convertire la catolicism.

Bogdan a văzut limpede la ce servea finalul: broșura „mai avea apoi și o parte morală”, punând blândețea închipuită a domnului pe seama influenței religiei catolice, ceea ce îi asigura, dacă nu încurajarea, cel puțin neîmpotrivirea clerului. Scopul e dublu: să facă cunoscute faptele unui tiran nemaipomenit și să desfete cititorul. Un produs de piață, nu un rechizitoriu.

Greșeala lui Ebendorfer, care dovedește originalul german

Cea mai elegantă dovadă că prototipul era în germană, nu în latină, e o eroare de traducere. În copia de la Lambach se citește „Item er het den jungen Dann gefangen”, adică l-a prins pe tânărul Dan, pretendentul la tronul Țării Românești învins în 1460. Ebendorfer nu a recunoscut numele propriu și a tradus „Item iuvenes multos cepit et equilibravit post facto sepulchro”, a prins mulți tineri: citise adverbul german „dann”, adică apoi. Copistul de la Sankt Gallen, altminteri foarte corect, scrie „darin”. Aceeași confuzie, în două locuri deosebite, pornind de la același cuvânt scris în germană.

De ce a ajuns textul la tipar abia în 1488?

Întrebarea e reală: între vara anului 1463 și prima tipăritură păstrată trec douăzeci și cinci de ani, iar Vlad murise de doisprezece. Răspunsul obișnuit e că tiparul l-a redescoperit când a avut nevoie de marfă. Cazacu propune altul: prima ediție a existat chiar în 1463, la Viena, și s-a pierdut.

Dovada lui e o însemnare. Leonard Hefft, notar la Regensburg, a tradus în germană cronica lui Andreas von Regensburg, a terminat în 1471 și a adăugat la sfârșit note până în 1474. Una dintre ele, păstrată la Biblioteca de Stat din Bavaria, Clm 26632, foaia 495, spune că Dracole wayda, dus prizonier la Buda, a omorât prin țeapă „multe mii de creștini, în număr de 18.000, după cum a mărturisit el însuși, ceea ce în popor se zice gespist”, și că s-a dovedit „mai crud decât Nero și decât Diocletian”. Nota se încheie cu rândul care contează pentru noi: „ymago vultus sui in universum fere sit orbem depictam in spectaclum missa”, chipul lui a fost trimis zugrăvit, ca priveliște, aproape în toată lumea.

Un chip trimis în lume, în jurul anului 1474, înseamnă o foaie tipărită cu o xilogravură. De aici presupunerea lui Cazacu despre tipograf: Ulrich Han, care scosese la Viena un calendar de perete pentru 1462 și care lucrase la Mainz cu Gutenberg și la Bamberg cu Albrecht Pfister, primul care a pus figuri gravate alături de text. Cazacu reconstituie și obiectul: un caiet de patru foi tipărite pe amândouă părțile, plus o foaie cu portretul la început și o a șasea, pierdută repede, cu ultimul episod.

Ipoteza rămâne ipoteză. Niciun exemplar de la 1463 nu s-a găsit, iar repertoriile de incunabule încep lista la 1488. Ce se poate spune cu certitudine e că tiparul intrase deja în slujba politicii înainte de 1463: calendarul turcesc din 1455 și manifestul arhiepiscopului Diether de Mainz, tipărit de Gutenberg în 1462, sunt amândouă piese de propagandă.

Șapte tipărituri până în 1500, în șase orașe

Lista incunabulelor, după repertoriul academiei bavareze, cu numerele din Gesamtkatalog der Wiegendrucke:

• Nürnberg, Marx Ayrer, 1488 (GW 12524). Cea mai veche tipăritură păstrată. Cazacu nota, în 1981, un singur exemplar cunoscut, la Weimar, și o reproducere fotografică la Biblioteca Academiei Române, Carte rară II.181251, făcută în 1941 de Constantin I. Karadja.
• Nürnberg, Peter Wagner, pe la 1489 (GW 12525).
• Lübeck, Bartholomäus Ghotan, pe la 1490 (GW 12531), în germana de jos, cu titlul „Van deme quaden thyranne Dracole wyda”.
• Bamberg, Hans Sporer, 1491 (GW 12526), cu titlul lung: o istorie minunată și grozavă despre un mare tiran numit Dracole wayda.
• Leipzig, Martin Landsberg, 1493 (GW 12527).
• Augsburg, Christoph Schnaitter, 1494 (GW 12528).
• Strasbourg, Matthias Hupfuff, 1500 (GW 12530).

Repertoriul adaugă încă cinci tipărituri din secolul al XVI-lea. Cazacu număra, în 1981, treisprezece ediții între 1488 și intervalul 1559 până în 1568. Bogdan, în 1896, cunoștea șase. Creșterea listei este ea însăși un rezultat de cercetare, obținut prin cataloage de incunabule, nu prin descoperiri spectaculoase.

Un lucru se vede însă din comparația textelor, și Cazacu l-a arătat cu tabel: tiparul din 1488 nu reproduce versiunea din 1463, o strică. Îi lipsesc trei episoade, al patrulea e mutilat și lipit de un altul, două episoade și-au schimbat sensul, iar ordinea e inversată pe bucăți. Tipograful din 1488 a lucrat după un exemplar cu lacune și cu pasaje ilizibile. Textul care a făcut ocolul Europei era, deci, deja o copie proastă.

Poemul lui Michel Beheim: aceleași episoade, în 1.070 de versuri

Al treilea martor din 1463 e singurul care și-a semnat lucrarea. Michel Beheim, născut în 1416, mort pe la 1474, țesător ajuns menestrel la curțile imperiale, a compus „Von ainem wutrich der hiess Trakle waida von der Walachei”, adică despre un tiran care se numea Trakle voievod al Valahiei. Are 1.070 de versuri germane.

Piesa se păstrează într-un singur loc: Heidelberg, Biblioteca Universității, Cod. Pal. germ. 334, foile 94r până la 104r. Manuscrisul e autograful lui Beheim și este unicul martor al textului. Repertoriul german îl pune în intervalul 1462 până în 1474 și spune limpede pe ce se sprijină: poemul e făcut după „Histori von dem pösen Dracol”. Beheim a versificat pamfletul.

A adăugat însă și ceva al lui. Informațiile noi, scrie Cazacu, i-au venit de la călugărul Iacob din Gornij Grad, de lângă Ljubljana. Asta face din poem un izvor cu un strat propriu, nu doar o rimă pusă pe o broșură.

Ediția de referință e a lui Hans Gille și Ingeborg Spriewald, „Die Gedichte des Michel Beheim”, volumul I, Berlin 1968, paginile 285 până la 316, numărul 99. Textul fusese publicat în 1903 de Jakob Bleyer și de Gr. C. Conduratu, iar Cazacu l-a reeditat în 1988 cu traducere franceză în paralel.

Cum se citește poemul e o întrebare de gen, nu de fapte. Peter W. Samuel a susținut, în 2007, în „Studii și materiale de istorie medie”, volumul 25, paginile 183 până la 196, că piesa lui Beheim funcționează ca o oglindă întoarsă a principilor: nu un reportaj despre Valahia, ci o lecție despre cum nu trebuie să domnească un stăpân, cântată la curtea unui stăpân.

Câte manuscrise s-au păstrat și unde sunt astăzi?

În 1981, Cazacu lucra cu trei copii manuscrise. Repertoriul academiei bavareze, în starea din 26 februarie 2025, înregistrează șapte, iar ediția Annas și Paulus din 2020 le studiază pe toate șapte, la paginile 144 până la 182:

• Augsburg, Stadtarchiv, Chroniken 4d, foile 151r până la 154v, datat 1466. Cea mai veche copie datată.
• Bonn, Universitäts- und Landesbibliothek, Cod. S 1966, foile 230r până la 233v, provenind de la mănăstirea Lambach.
• Colmar, Bibliothèque municipale, ms. 45, foile 142v până la 145v, din mănăstirea Murbach. Annas și Paulus l-au luat drept manuscris conducător al ediției lor critice.
• Londra, British Library, Add. 24315, foile 138r până la 143r, sfârșitul secolului al XV-lea. Are 41 de episoade, cele mai multe din toate copiile.
• München, Bayerische Staatsbibliothek, Cgm 1586, foile 187r până la 190r, de la mănăstirea Tegernsee.
• Sankt Gallen, Stiftsbibliothek, 806, paginile 283 până la 288. Copia pe care a publicat-o Bogdan, în dialect alemanic.
• Weimar, Thüringisches Hauptstaatsarchiv, EGA, Reg. C 426, foile 1r până la 4r. Editat abia în 2015, de S. Müller, în „Neues Lausitzisches Magazin”, volumul 137.

Numărul episoadelor diferă de la copie la copie, și tocmai de aceea cifra „câte episoade are textul” nu are un singur răspuns. Londra are 41, Sankt Gallen 34, Lambach 33, iar ediția critică din 2020 numerotează 43 de secțiuni. Diferențele nu sunt mister: copistul de la Londra a tăiat un episod în trei și alte trei în două, iar din copia de la Sankt Gallen lipsesc episodul celor doi călugări, cel al săracilor arși într-o casă și încheierea despre a doua domnie, dar are în schimb prădarea Sibiului și a Făgărașului.

Manuscrisul de la Lambach, dat pierdut și regăsit

Un caz mic arată cum lucrează cercetarea pe termen lung. Cazacu scria în 1981 despre manuscrisul de la abația Lambach, cod. 327, că a „dispărut pe la 1920”. Îl cunoștea doar prin ediția lui Franz Zimmermann și Wilhelm Wattenbach, tipărită în 1896 în „Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde”, volumul 27, paginile 331 până la 343.

Astăzi codicele are adresă. Handschriftencensus, inventarul manuscriselor germane medievale, îl descrie la Bonn, Universitäts- und Landesbibliothek, Cod. S 1966: hârtie, 249 de foi, zece părți legate împreună, format 200 pe 145 de milimetri, scris la mănăstirea Lambach, cu anul 1489 pe foaia 3v. În catalogul Lambach din secolul al XVIII-lea apare sub o descriere modestă, „brevis Chronica Germanica ab anno 1456 ad annum 1462”. A fost catalogat de Jürgen Geiß în 2015.

Mai e un amănunt care spune de ce a fost copiat textul. În același codice, partea a zecea, foile 239r până la 243r, cuprinde măsuri pentru războiul cu turcii, din anul 1480. Călugărul de la Lambach nu colecționa curiozități sângeroase. Strângea dosarul primejdiei de la răsărit.

Cât din ce scrie în pamflete se poate dovedi?

Prima măsurătoare metodică a exagerării a apărut în 2025. Dénes Harai, de la Université de Pau et des Pays de l’Adour, a publicat la 23 septembrie 2025, în „Transactions of the Royal Historical Society”, studiul „Counting the Stakes”, în acces liber. Metoda lui e simplă și greu de contestat: ia episoadele pentru care există, în afara pamfletului, un act sau o scrisoare de epocă, și compară cifrele.

Două cazuri dau proporția. La negustorii din Țara Bârsei, pamfletul vorbește de șase sute de oameni trași în țeapă până la Dunăre, lângă Brăila; o sursă contemporană, ea însăși ostilă domnului, numără patruzeci și unu. Raport: șapte la sută. La boierii de la masa de Paști a anului 1459, pamfletul dă cinci sute; estimarea bazată pe mărimea locului și pe numărul posibil al mesenilor coboară la patruzeci sau cincizeci. Sub zece la sută.

Concluzia lui Harai, în termenii lui: realitatea istorică a tragerilor în țeapă se poate pune între șapte și zece la sută din cifrele din pamfletul german din 1463, iar umflarea nu vine din confuzie, ci e „o exagerare literară, rezultatul unei dramatizări cantitative sistematice a fiecărui act violent atribuit voievodului”. Fiecare episod a fost mărit, nu unul.

Există și o cifră pe care textul însuși o dă și o refuză. Ediția Annas și Paulus semnalează un total de 92.268 de victime, pe care pamfletul îl consemnează adăugând că nu e de crezut. Un text care îți spune singur că nu îl crezi nu e cronică.

Pe de altă parte, Bogdan avea dreptate pe un punct pe care Harai nu îl atinge: datele calendaristice ale narațiunii sunt exacte, iar o parte dintre episoade se confirmă din acte. Decapitarea pretendentului Dan, povestită în pamflet, e confirmată de o știre contemporană din Ungaria. Cifrele sunt umflate; scheletul de fapte nu e inventat.

Cui i-a folosit povestea?

Trei beneficiari, cu interese care nu se bat cap în cap.

Matia Corvin a avut nevoie de text în ianuarie 1463, ca să explice la Veneția și la Roma de ce a arestat un aliat în loc să pornească cruciada pentru care luase bani. Cu cât mai cumplit domnul, cu atât mai justificată arestarea. Asta explică momentul și locul difuzării, nu conținutul.

Sașii din Brașov și din Sibiu aveau de recuperat pagube reale, documentate în arhivele propriilor orașe, și un motiv să le scrie pe hârtie în forma cea mai apăsată. Plângerea lor a intrat în text; de aceea topografia e corectă și de aceea cifrele sunt mari.

Tipografii, de la 1488 încolo, aveau de vândut. Pamfletele germane despre Vlad Țepeș erau marfă bună: scurte, ieftine, cu o xilogravură pe prima pagină, cu un tiran exotic și cu un final moral care nu supăra clerul. Șapte tipărituri în doisprezece ani, în șase orașe, înseamnă că se cumpărau. Fenomenul acesta e subiectul studiului lui William Layher din 2008, apărut în revista „Daphnis”, volumul 37; îl dăm cu referința completă în lista de surse, fără să îi atribuim concluzii, fiindcă textul nu ne-a fost accesibil.

Mai e portretul. Nota lui Leonard Hefft spune că chipul domnului fusese trimis zugrăvit aproape în toată lumea, iar Bogdan, care a reprodus în 1896 trei portrete luate din broșuri germane, a încheiat că niciunul nu poate fi autentic: au toate același izvor, aceleași plete lungi, același nas mare și drept, aceeași buză de jos lăsată, aceeași șapcă cu stea. O figură de tipar, repetată. Despre chipul lui se vorbește mai departe în dosar.

Ce rămâne în picioare și ce rămâne deschis

Stă în picioare: există un singur text german, anonim, compus în 1462 sau 1463; a apărut la Viena în vara anului 1463, în timpul negocierii coroanei ungare; s-a păstrat în șapte manuscrise și s-a tipărit de șase ori până în 1500, plus o versiune în germana de jos la Lübeck și încă cinci tipărituri în secolul următor; materialul lui vine din plângeri săsești; tiparul din 1488 e deja un text stricat; iar cifrele lui se pot pune, măsurat, între șapte și zece la sută din realitate.

Rămâne deschis: dacă a existat o ediție tipărită la Viena în 1463, cum crede Cazacu pe temeiul notei lui Hefft, și cine a fost tipograful; cât din redactare a fost făcut de un sas din Brașov și cât de cancelaria regală; și de ce prototipul începe cu uciderea tatălui din porunca lui Iancu de Hunedoara, dacă textul lucra pentru fiul acestuia.

Ce rămâne, dincolo de cifre: tocmai fiindcă se poate măsura exagerarea, se poate măsura și ce a fost. Un domn al unei țări mici a ajuns subiectul primului val de tiraj mare al tiparului european despre un stăpân din spațiul nostru, tipărit la Nürnberg, Lübeck, Bamberg, Leipzig, Augsburg și Strasbourg. Nu a ajuns acolo pentru că ar fi fost cel mai crud om al veacului; a ajuns pentru că se bătuse cu Mehmed al II-lea și pentru că arestarea lui trebuia explicată unei Europe care plătise pentru altceva. Pamfletele germane despre Vlad Țepeș spun mai puțin despre el și mai mult despre vremea care avea nevoie de el.