Scrisoarea lui Vlad Țepeș din 1462: bilanțul scris de el însuși

Scrisoarea lui Vlad Țepeș din 11 februarie 1462, trimisă de la Giurgiu regelui Matia Corvin, este singura dare de seamă a unei campanii ieșită din cancelaria lui. Originalul s-a pierdut, iar textul se păstrează în două copii latine, la München și la Wolfenbüttel, fiecare însoțită de un registru cu cifre pe localități. Cifra cea mai des repetată, 23.884 de morți, a plecat de la Giurgiu la Buda, de la Buda la Veneția și de la Veneția la Roma, ca știre de cruciadă.

Ce scrie, de fapt, în scrisoarea lui Vlad Țepeș din 1462?

Scrisoarea face două lucruri: dă socoteala unei campanii de iarnă pe Dunăre și cere ajutor militar pentru primăvara care venea. Nu este un hrisov, nu întărește nimănui nicio moșie și nu are martori. Este o depeșă de război, scrisă în latină, către singurul aliat de la care Vlad mai aștepta oaste.

Partea întâi povestește de ce a început lupta. Turcii, scrie el, au trimis soli anume ca să îi ceară să nu țină pacea și legătura încheiate cu regele Ungariei, să lase nunta pusă la cale cu o rudă a regelui și să treacă la Poartă, care se numește curte. Dacă nu o face, pacea se rupe. Apoi a fost trimis la Dunăre, ca să așeze semnele de hotar, un sfetnic de frunte al sultanului, Hamza, begul de Nicopole, cu porunca de a-l duce la Poartă prin înșelăciune, iar dacă nu se poate așa, de a-l prinde și de a-l aduce legat.

Partea a doua spune ce a urmat. Vlad scrie că a fost înștiințat de vreme despre vicleșug, că l-a prins pe Hamza beg în țara lor, sub o cetate numită în copie Gergio, și că oamenii lui, amestecați între ai celorlalți la deschiderea porții, au intrat și au luat cetatea, pe care a pus îndată să o ardă. De la Oblucița și de la Novo-selo, acolo unde Dunărea cade în mare, până la Rahova și mai departe, au fost uciși, scrie el, „turci și bulgari în număr de 23.884, în afară de cei arși în case sau ale căror capete nu au fost aduse dregătorilor noștri”.

Partea a treia este cererea. Vlad arată că turcii și-au tras oamenii din toate părțile și vor veni cu război la deschiderea vremii, adică în primăvară; că vadurile lor de pe Dunăre au fost arse toate, în afară de Vidin; și că vor să aducă vase pe mare, de la Constantinopol și de la Gallipoli, până la Dunăre. De aceea cere oaste. Iar despre el însuși spune o singură propoziție, care arată limpede cui era scrisă scrisoarea: a călcat pacea cu turcii nu pentru folosul lui, ci pentru cinstea Măriei Tale și a sfintei coroane, pentru păstrarea întregii creștinătăți și întărirea credinței catolice.

Cum a ajuns până la noi: un original pierdut și două copii

Hârtia plecată de la Giurgiu nu există. Ce avem sunt copii făcute de alții, în alt scop, departe de locul faptei. Textul tipărit de aproape toată istoriografia românească vine dintr-un manuscris latin de miscelanee de la München, numărul 19.648, de la foaia 69 verso încolo. Nicolae Iorga l-a copiat acolo cu mâna lui, iar Ioan Bogdan l-a publicat în 1896, în Excursul VI al cărții „Vlad Țepeș și narațiunile germane și rusești asupra lui”, la paginile 76-82, cu titlul pus de copist: „Copia scrisorii trimise preluminatului domn rege al Ungariei de Vlad, voievodul părților transalpine”.

Bogdan nu ascunde în ce stare a primit textul. Scrie, în chiar pagina în care îl publică, că „copia în care s-a păstrat e foarte rea”, iar numele proprii, mai ales cele de localități, „sunt foarte schimonosite”, multe neputând fi identificate cu cele de astăzi. Tipărește, spune el, întocmai după copia lui Iorga, cu câteva îndreptări de greșeli evidente, puse în paranteze.

Mai există o a doua copie. Dénes Harai, în studiul publicat la 23 septembrie 2025 în Transactions of the Royal Historical Society, scrie că textul latin se păstrează în două versiuni manuscrise, la München și la Wolfenbüttel, și trimite pentru amănuntele de arhivă la Matei Cazacu, „Dracula”, Brill, 2017, pagina 140, și la Alexandru Simon, „In the World of Vlad”, 2021, pagina 278. Cota manuscrisului de la Wolfenbüttel nu a putut fi verificată de noi în catalogul bibliotecii, așa că o dăm aici ca informație luată din studiul lui Harai.

De ce contează că s-a păstrat o copie proastă?

Fiindcă exact ceea ce se stâlcește la copiat este ceea ce vrem noi să citim: numele de locuri și cifrele. Un copist care nu a văzut niciodată Dunărea scrie Oblisica pentru Oblucița și Gergio pentru Giurgiu, iar cifrele scrise cu litere romane, cu mii și sute suprascrise, se rătăcesc cu un rând mai jos. Toate neclaritățile din capitolul acesta pornesc de aici.

Ediția de referință de astăzi este alta. Corpus Draculianum, editat de Thomas Bohn, Adrian Gheorghe, Christof Paulus și Albert Weber, adună în volumul întâi, tomul întâi, apărut la Wiesbaden în 2017, cele 61 de scrisori și documente ieșite din cancelaria Țării Românești, iar în tomul al doilea, din 2018, cele 122 de documente venite din Ungaria, din Europa Centrală și din spațiul mediteranean. Datele sunt luate din prezentarea proiectului, pe pagina Institutului de Istorie a Europei de Est al Universității din Gießen.

De unde știm că scrisoarea este autentică?

Din trei direcții, iar cea mai tare nu este cea filologică. Bogdan a argumentat în 1896 pe limbă: autenticitatea, scrie el, e garantată prin stilul scrisorii, cu o sintaxă aproape curat românească, adică latina unui scriitor de cancelarie care gândea în românește. Argumentul rămâne al unui filolog de acum o sută treizeci de ani și se cântărește ca atare.

A doua direcție este coroborarea dinspre izvoarele narative. Bogdan însuși observă că Laonikos Chalkokondyles pomenește o solie a lui Vlad la unguri, cu cererea de ajutor împotriva turcilor, întemeiată pe ideea potrivit căreia turcii, odată stăpâni pe Țara Românească, ar fi și mai primejdioși pentru Ungaria. Este, aproape cuvânt cu cuvânt, argumentul din scrisoare. Chalkokondyles ca izvor, cu tot ce se poate și nu se poate scoate din el, este subiectul capitolelor care urmează în dosar.

A treia direcție închide discuția. Scrisoarea a fost văzută, la Buda, de un diplomat străin, la trei săptămâni după ce fusese scrisă. Pietro di Tommasi, solul Veneției la curtea regală, raportează Senatului la 4 martie 1462 că Matia i-a arătat scrisoarea voievodului și i-a dat-o ca să fie copiată și trimisă mai departe. Documentul este tipărit în Corpus Draculianum, volumul întâi, tomul al doilea, la numărul 114 și la paginile 203-204, și este folosit în studiile lui Levente Nagy din 2022 și 2024.

Tot raportul lui Tommasi confirmă și un amănunt din scrisoare. Vlad scrie că turcii i-au cerut să lase nunta plănuită cu o rudă a regelui; solul venețian notează, în italiana lui de cancelarie, despre „acel valah, care acum este omul domnului rege, și a luat de soție o rudă a lui”. Un detaliu mărunt, confirmat din afară, valorează mai mult decât o pagină de stilistică.

Cine a dus scrisoarea se vede în ea: „omul nostru Radiul Farma”, însărcinat să spună regelui, din partea domnului, tot ce nu încăpea în scris. Bogdan îl leagă de Radu grămăticul, scribul care a scris privilegiul dat mănăstirii Tismana la 5 martie 1458. Legătura este citirea lui Bogdan, nu o identitate dovedită de un al doilea document.

Registrul: cifra, localitate cu localitate

După încheierea scrisorii, în amândouă copiile urmează o însemnare separată, cu titlu propriu: „Registrum in quibus locis quot homines”, adică socoteala locurilor și a numărului de oameni, turci și bulgari, de amândouă sexele, uciși de Vlad, voievodul părților transalpine. Este partea care face din scrisoare un document de altă natură decât o laudă de război: cineva a ținut o contabilitate.

Așa cum se citește în tipăritura lui Bogdan, registrul merge pe locuri. La Oblisica și Novazok, citite de editor ca Oblucița și Novo-selo, 1.250. La un loc scris Orzoma, 343. La Maretin, pus de Bogdan pe malul drept al Dunării, spre răsărit de Rusciuc, 210. La Giurgiu, de amândouă părțile, 6.414, cu precizarea că cetatea de pe celălalt mal al Dunării a fost cucerită și luată, că domnul cetății, subașiul, a fost ucis și că acolo a fost prins Hamza beg; iar subașiul de Nicopole, scris în copie fiul lui Phirnebeg, a fost prins și decapitat. La Pirgos, pe care Bogdan îl citește Turnul, la Batin și la un loc scris Nongrad, 384. La un loc scris Finston, cu două târguri ale lui, 410, și vadul Nicopolei ars de tot. La alte două locuri, 1.318. Într-un târg scris Oratoua, 1.460, cu vadul ars și cu un căpitan pus acolo de domn. Peste tot, încheie registrul, vadurile au fost arse.

Numele acestea nu se pot așeza toate pe hartă. Bogdan le pune note cu semnul întrebării, propunând Silistra pentru Drekchtar, iar pentru altele Cartal, Rașova, Turtucaia sau Zimnicea, și spune deschis că nu se poate ști. Dintre identificări, cea mai sigură este tocmai cea cu cifra cea mai mare.

Ce arată cifra de la Giurgiu?

Giurgiul nu era un sat. Cetatea fusese luată de otomani în vremea lui Çelebi Mehmed, datare pusă de izvoarele otomane în 1416-1417 și împinsă la 1420 de Mihai Maxim, fusese recâștigată de munteni în 1427 și era iarăși în mâini otomane din 1449. Meryem Kaçan Erdoğan, în studiul despre Yergöğü din Balkan Araştırma Enstitüsü Dergisi, 2022, arată că erau de fapt două cetăți, una mică pe ostrovul din fața așezării și cea mare pe pământ muntenesc, și citează ea însăși scrisoarea din 11 februarie 1462, înțelegând „de amândouă părțile” ca Rusciuc și Yergöğü.

Iar prinderea de acolo nu atârnă doar de scrisoare. Harai arată că Chalkokondyles confirmă prinderea la Giurgiu a lui Hamza beg, guvernatorul Nicopolei, și a lui Thomas Katabolinos, secretarul grec al sultanului. În tabelul lui de estimări, cei 31 de otomani prinși la Giurgiu sunt una dintre puținele poziții marcate ca scoase direct din documente, nu estimate.

Cum s-au numărat morții din scrisoare?

Registrul răspunde singur, în ultima frază, și răspunsul schimbă tot ce se poate face cu cifra. Au fost socotiți, scrie el, numai aceia „ale căror capete și semne au fost aduse dregătorilor noștri”, puși anume în toate părțile pomenite mai sus. Cei care nu au fost arătați astfel, ori au ars în case, rămân pe dinafară, și despre ei registrul spune că nu le știe numărul.

Prin urmare, 23.884 nu este o numărătoare a morților. Este totalul trofeelor aduse la niște dregători, într-un sistem de verificare organizat pe teren. Documentul nu ascunde deloc asta, ba chiar se laudă cu ea: cifra e mare fiindcă a fost controlată, iar ce nu s-a putut controla nu a fost pus la socoteală. Distincția este a izvorului, nu a noastră.

Ce erau „semnele” se află dintr-un alt izvor. Harai, urmându-l pe Cazacu, trimite la amintirile lui Konstantin Mihailović, sârbul care a trecut prin anii aceia ca ienicer, și după care semnele au fost nasuri tăiate, de la vii și de la morți, de la bărbați și de la femei, trimise în Ungaria ca dovadă. Pasajul l-am citit în citarea lui Harai, nu în ediția memoriilor, și așa îl dăm.

Judecat cu mijloacele vremii, mecanismul nu are nimic ieșit din comun: așa se plăteau și se verificau isprăvile de război în veacul al XV-lea, de la o margine la alta a Europei de sud-est. Ce este neobișnuit aici este că s-a păstrat socoteala scrisă, pe locuri, cu numele dregătorilor care au primit dovada.

De ce nu se potrivesc cifrele între cele două copii?

Pentru că sunt copii, iar copiile se strică mai ales la cifre. Matei Cazacu a atras atenția, iar Harai reia observația în 2025, că numerele din cele două manuscrise nu se potrivesc nici între ele, nici cu ele însele. Copia de la München dă un total de 23.884, dar suma cifrelor pe localități ajunge la 20.099. Versiunea de la Wolfenbüttel dă 23.889, iar sumele ei interne adună 22.879.

Dintr-un singur document ies, așadar, patru numere. Două totaluri declarate și două sume care nu se întâlnesc cu ele. Harai, în concluzia studiului său, lucrează cu 23.889 ca număr de capete socotite, nu cu cifra din copia de la München, care circulă la noi.

Mai există și o cifră venită pe o cale cu totul deosebită. Un raport trimis din Veneția cardinalului Francesco Gonzaga, la Roma, în martie 1462, pune victimele campaniei la 21.660, aproape de celelalte, dar nu identic. Harai o dă după Cazacu.

Un lucru lipsește din toate trei, și lipsa aceasta merită spusă apăsat: niciuna dintre ele nu pomenește tragerea în țeapă. Țepele apar abia în pamfletul german din 1463, care vorbește de 25.000 trași în țeapă, în afară de cei pieriți în foc. Pamfletele sunt subiectul unui capitol de mai departe al dosarului, iar drumul fiecărei cifre, cu recalcularea lui Harai, al altuia. Aici ne oprim la ce se poate spune despre cifra din document: are patru forme și o metodă declarată.

Cum a ajuns scrisoarea de la Giurgiu la Roma?

În mai puțin de șase săptămâni, și nu din întâmplare. La 4 martie 1462, la Buda, Matia nu doar îi arată scrisoarea solului venețian, ci i-o dă să fie copiată și trimisă mai departe. La 20 martie, Senatul Veneției scrie papei Pius al II-lea că a primit în ziua aceea depeșa secretarului său de la curtea Ungariei, din 4 ale lunii, „împreună cu niște copii ale scrisorilor scrise de voievodul Valahiei regelui Ungariei, cuprinzând vești fericite”.

Aceeași hotărâre a Senatului, tipărită în Monumenta Hungariae Historica, în volumul de documente diplomatice din vremea regelui Matia, apărut la Budapesta în 1875, la paginile 121-123, merge mai departe. Se poruncește ca o copie a scrisorii Senatului și exemplare ale veștilor să fie trimise secretarului Nicolaus Sagundinus, la Roma, cu însărcinarea de a le împărtăși cardinalilor, iar veștile „să fie făcute știute și răspândite” și altora.

Așa arată, în acte, fabricarea unei știri de cruciadă. Un bilanț de raid scris la Dunăre ajunge, prin cancelaria regală de la Buda și prin Senatul Veneției, material de propagandă creștină în curia papală, cu ordin scris de difuzare. De aici se înțelege și de ce textul ni s-a păstrat în copii dispersate, de la Bavaria până în Saxonia Inferioară, iar nu într-o arhivă de stat: a fost un text făcut să fie copiat. Observația este a noastră, dedusă din aceste documente, nu o afirmație a izvorului.

Cât a adus scrisoarea, în bani?

Pe hârtie, mult. În aceeași hotărâre din 20 martie, Veneția amintește papei soluția discutată de mai multe ori: pe lângă trimiterea grabnică a unui legat apostolic, puterile Italiei să plătească lunar între 10.000 și 12.000 de florini, cu care să fie ținuți în părțile acelea 4.000 de călăreți.

În fapt, aproape nimic, și asta se vede tot din acte. Levente Nagy a urmărit, în studiul publicat în 2024 în volumul Comisiei mixte de istorie româno-ungare, toată corespondența: 12.000 de florini hotărâți repede, apoi 10.000 pe lună; oferta strânsă, la 22 aprilie, la 3.000 de florini de aur lunar și numai pentru șase luni; anunțuri în 5 și 18 mai, în 16 și 28 iunie, în 5 august. Din scrisoarea Senatului către Tommasi, din 11 octombrie 1462, reiese că până atunci la Buda nu ajunsese niciun ban.

Ce cerea Vlad în schimb, și ce a primit?

Cererea din scrisoare este scrisă în trepte, de la cel mai mult la cel mai puțin. Întâi, varianta cea mai bună: dacă regele vrea să se încaiere cu turcii, să strângă oastea, călărime și pedestrime, și să coboare el însuși în părțile transalpine, ca lupta să se dea acolo. Dacă nu vrea să vină cu capul lui, să trimită oastea în părțile transilvane până la praznicul Sfântului Grigore mucenicul, adică 12 martie, deci în treizeci de zile de la scrierea scrisorii. Dacă nici toată oastea nu vrea să o dea, atunci măcar Transilvania și părțile secuilor. Iar la urmă, mai presant decât orice: să nu amâne răspunsul și să nu îi țină omul pe loc.

Primejdia e descrisă cu amănunte de om care a umblat pe acolo. Turcii și-au tras oamenii înapoi de pretutindeni, și-au vărsat toată mânia asupra lui și vor veni cu război la deschiderea vremii; dar nu mai au vaduri, fiindcă toate au fost arse și pustiite în afară de Vidin, iar pe la vadurile Vidinului nu pot face mare rău; de aceea vor să aducă vase pe mare, de la Constantinopol și de la Gallipoli.

Și tot aici stă propoziția care arată ce fel de document este acesta. Dacă îi va merge rău, scrie Vlad, și țărișoara lui va pieri, nici regele nu va avea de aici folos, fiindcă paguba va fi a întregii creștinătăți. Aceasta nu este o notă de serviciu, este un argument de cruciadă, pus în fața unui rege care avea nevoie de argumente de cruciadă ca să ceară bani în Italia.

Ce a primit, pe scurt: voința declarată a lui Matia de a coborî în Transilvania, promisiuni venețiene și papale, și niciun ban până în toamnă. Cum s-a încheiat războiul început cu raidul acesta, cu invazia din vara lui 1462 și cu pierderea tronului, este subiectul capitolului următor al dosarului.

Ce rămâne deschis în scrisoarea de la Giurgiu

Data nu este scrisă cu cifre. În copie, încheierea dă locul și apoi o formulă de calendar bisericesc: „feria V in festo beate Scolasticae Virginis”, adică joi, la praznicul Sfintei Scolastica. Praznicul cade la 10 februarie, iar feria V înseamnă joi. În 1462, pe calendarul iulian, 10 februarie a fost miercuri, iar joia a urmat la 11 februarie, data pe care o dau edițiile care tipăresc scrisoarea. Cine vrea să verifice, o poate face cu un calendar iulian: ziua din document este o socoteală, nu o cifră.

Locul este și el o lectură. Copia de la München scrie „Ex Viugivar”, iar Bogdan propune Giurgiu cu semnul întrebării. Pe aceeași lectură stă și numele cetății din corpul scrisorii, Gergio, și numele din registru, Gregio. Scrisoarea de la Giurgiu se numește așa pe baza a trei forme stâlcite ale aceluiași nume, toate trimițând la același loc.

Toponimele registrului rămân, în bună parte, nelămurite. Cifrele rămân patru. Iar ceea ce nu scrie în document nu se poate pune în el: nicio țeapă, nicio pădure de țepe, nicio cifră rotundă de douăzeci de mii.

Ce poate verifica singur un cititor

Textul latin al scrisorii și al registrului: Ioan Bogdan, 1896, paginile 76-82, în exemplarul digitalizat de Biblioteca Centrală Universitară din București. Circulația ei: Monumenta Hungariae Historica, volumul de documente diplomatice din vremea regelui Matia, Budapesta, 1875, paginile 121-123. Cifrele și compararea copiilor: studiul lui Dénes Harai din 2025, în acces liber. Ediția critică de astăzi: Corpus Draculianum, volumul întâi, tomurile 1 și 2. Paginile din Cazacu și din Simon le-am luat din citările lui Harai, nu din cărțile înseși, și le dăm ca atare.