Mișcarea studențească din Timișoara, 30 octombrie 1956: ce cereau studenții

La 30 octombrie 1956, într-o sală a Institutului Politehnic din Timișoara, studenți de la Mecanică au citit în fața unor miniștri și a doi membri ai Comitetului Central o listă scrisă de douăsprezece cereri. Până la miezul nopții, organizatorii erau arestați. Mișcarea studențească din Timișoara a fost, după aprecierea Memorialului de la Sighet, cea mai organizată dintre cele ale anului 1956 în România, iar urmele ei se citesc azi în trei surse care nu se potrivesc la cifre.

Ce s-a întâmplat la Timișoara pe 30 octombrie 1956?

La 30 octombrie 1956, studenți ai Facultății de Mecanică din Timișoara au organizat o adunare în clădirea Institutului Politehnic, la care au venit colegi din tot centrul universitar. Rezumatul publicat al tezei de doctorat a Corinei Snitar, susținută la Universitatea din Glasgow în 2019, arată că adunarea a strâns în jur de 2.000 de studenți și că aceștia au cerut, în fața unor demnitari, lămuriri despre ce se petrecea în Ungaria. Revendicările fuseseră scrise dinainte, într-un memoriu.

Adunarea nu a fost o izbucnire. Ea a venit la o săptămână după începutul revoluției de la Budapesta și a fost pregătită discret, de la om la om. În aceeași seară, organizatorii și vorbitorii au fost arestați, iar ceilalți participanți au fost luați la anchetă. Cursurile au fost suspendate a doua zi.

Ce cereau studenții, punct cu punct?

Memoriul avea douăsprezece puncte. Fișa Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet le rezumă astfel: scoaterea limbii ruse dintre materiile obligatorii din învățământul superior sau trecerea ei la opțional, reducerea orelor de marxism, burse pentru toți studenții, autonomie universitară, retragerea trupelor sovietice din România, relații economice cu toate țările, inclusiv cu cele capitaliste, încetarea efectivă a cultului personalității lui Stalin, desființarea cotelor obligatorii plătite de țărani, salarii mai mari pentru muncitori și desființarea impozitelor pe salarii.

Două lucruri merită observate în această listă. Primul: revendicările studențești propriu-zise, bursele și autonomia, stau alături de cereri care nu îi priveau direct, cotele țăranilor și salariile muncitorilor. Al doilea: punctul despre trupele sovietice muta discuția de pe terenul universitar pe cel al suveranității. Rezumatul tezei Snitar reține, în același registru, nemulțumiri despre burse, locuințe studențești și mâncarea de la cantină, așezate lângă cererea de retragere a trupelor sovietice și de schimbare a cotelor agricole.

Un martor direct spune că memoriul a fost opera lui. În interviul publicat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Teodor Stanca afirmă: „Eu sunt autorul memoriului pe care îl concepusem în 1956”. El povestește că grupul de inițiativă era format din studenți din ani terminali și că întâlnirea fusese fixată pentru 30 octombrie 1956, la ora 14, pe Bulevardul Mihai Viteazul.

Cine a venit să le răspundă?

Regimul a trimis oameni cu greutate, ceea ce arată cât de serios a luat adunarea. Fișa de la Sighet îi numește pe ministrul adjunct al învățământului, profesorul Coriolan Drăgulescu, pe rectorul Institutului Politehnic și pe decanii facultăților timișorene, alături de doi membri ai Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, Petre Lupu și Ilie Verdeț. Interviul lui Stanca de la IICCMER confirmă prezența lui Verdeț și a lui Lupu, trimiși de la București, precum și a rectorului și a reprezentanților comitetului regional de partid.

În paralel, la București se pregătea răspunsul de forță. Fișa de la Sighet arată că Biroul Politic, întrunit de urgență, a creat un organism de criză numit Comandamentul General, din care făceau parte Nicolae Ceaușescu, Alexandru Drăghici și Leontin Sălăjan, sub conducerea lui Emil Bodnăraș. Potrivit aceleiași fișe, comandamentul avea atribuții largi, inclusiv dreptul de a ordona deschiderea focului, de a declara stare de excepție și de a suspenda cursurile.

Discuția din sală s-a încheiat, după relatarea lui Stanca, în jurul orei 20. Oficialii au spus că înțeleg studenții și au promis că vor consulta conducerea de partid și că vor da un răspuns în trei zile. Răspunsul a venit în aceeași noapte, dar nu sub forma unei consultări.

Ce spun documentele despre arestări și pedepse

Aici cifrele sunt documentate, dar nu identice. Fișa de la Sighet arată că forțele militare au înconjurat clădirea, că studenții au fost urcați în camioane și duși la cazarma de la Becicherecul Mic și că peste 2.000 de persoane au fost internate câteva zile, multe dintre ele ridicate de pe stradă. Cei care se remarcaseră în discuții au fost duși direct la Securitate. Pagina „Generația ’56” a aceluiași memorial reține, pentru Timișoara, cifra de 2.000 de arestări și numește mișcarea de acolo cea mai organizată dintre cele studențești ale anului.

Pentru procese, fișa de la Sighet spune că numărul final al celor arestați și trimiși în justiție a fost 30, cu pedepse între 3 luni și 8 ani pentru „instigare publică”. Organizatorii, Caius Muțiu, Teodor Stanca și Aurel Baghiu, au primit 8 ani de închisoare corecțională. Lista de nume publicată pe aceeași pagină însumează însă 29 de persoane, nu 30, iar pagina „Generația ’56” precizează explicit că lista ei este incompletă și a fost întocmită de Ioana Boca.

Stanca își descrie propria condamnare în același interval: opt ani pentru „agitație publică”, din care a executat în jur de șapte ani, la Timișoara, Gherla, Salcia, Giurgeni și Periprava, cu eliberarea în 1963. Rezumatul tezei Snitar formulează altfel: organizatorii ar fi primit trei ani de închisoare, urmați de muncă forțată de până la cinci ani. Cele două formulări dau același total, dar ele descriu pedeapsa în feluri diferite, iar fără sentința publicată nu se poate spune care reproduce dispozitivul instanței.

Câți au fost, de fapt, în sală?

Aceasta este cea mai mare nepotrivire dintre surse și merită spusă fără ocolișuri. Fișa de la Sighet vorbește despre „peste 3000 de tineri”. Rezumatul tezei Snitar dă în jur de 2.000 de studenți. Teodor Stanca, unul dintre organizatori, spune în interviul de la IICCMER: „Eram 300-400 de participanți”, adăugând că și curtea și coridoarele erau pline.

Diferența este de aproape zece ori și nu se închide prin alegerea cifrei care sună mai bine. Explicațiile posibile sunt de natură diferită: o estimare poate privi sala, alta clădirea cu tot ce era în jurul ei, iar o a treia poate număra pe toți cei antrenați în zilele următoare. La acestea se adaugă faptul că interviul este o relatare din memorie, la peste șase decenii de la fapte, iar pagina memorialului nu își indică izvorul. Până la un document de epocă publicat, numărul participanților rămâne o cifră cu marjă mare.

Ce nu este în dispută este urmarea. A doua zi, 31 octombrie, cursurile din facultățile timișorene au fost suspendate. Studenții de la Medicină au intrat în grevă de protest pentru colegii arestați, autoritățile i-au izolat cu forța armată și nu i-au lăsat să iasă din cămine, iar aproximativ 1.000 de oameni au mers prin Timișoara cerând eliberarea celor reținuți. Stanca spune că, într-un moment, de la București s-a propus desființarea centrului universitar timișorean.

De ce a contat o adunare care a durat o zi?

Pentru că nu a fost doar o adunare. Teza Snitar, în rezumatul publicat, susține că revolta maghiară a acționat ca un catalizator într-o societate deja apăsată de o sărăcie larg răspândită și că soarta studenților a fost legată de calculele politice ale conducerii de la București. Studiul urmărește și ce a venit după arestări: ancheta și detenția ca instrumente de represiune, excluderea profesională și socială, efectele de durată asupra vieților celor implicați.

Merită, de asemenea, spus ce nu a obținut adunarea. Trupele sovietice nu au plecat în 1956, ele au fost retrase în 1958. Cotele obligatorii nu au fost desființate atunci. Autonomia universitară nu a venit. Judecată după rezultate imediate, mișcarea a pierdut. Judecată după standardele timpului ei, ea rămâne un lucru rar: o listă de cereri scrisă, citită în fața puterii, într-un an în care puterea avea deja pregătit un comandament cu drept de a deschide focul.

Eu sunt autorul memoriului pe care îl concepusem în 1956

Teodor Stanca, în interviul publicat de IICCMER