Bătălia de la Midway: ce arată documentele japoneze

Bătălia de la Midway, dată între 4 și 7 iunie 1942, a costat marina imperială japoneză patru portavioane în mai puțin de un ceas. Povestea pe care a învățat-o lumea despre ziua aceea vine, în bună parte, dintr-o carte publicată în 1955 de un comandant japonez care nu a zburat în luptă. Documentele spun altceva, iar ele se pot citi.

Ce căuta flota japoneză la Midway, în iunie 1942?

Midway este un atol mic din Pacificul central, ultima bucată de uscat americană înaintea arhipelagului hawaiian. În primăvara lui 1942, amiralul Yamamoto a plănuit o operațiune care urmărea două lucruri deodată: să ocupe atolul, ca bază înaintată, și să silească portavioanele americane rămase să iasă la o bătălie hotărâtoare. În mesajele japoneze interceptate, ținta purta designatorul „AF”, schimbat pe 20 mai în „MI”.

Serviciul american de interceptare a estimat amploarea întregii operațiuni la vreo 200 de nave și 700 de avioane, iar lista pe care a întocmit-o cuprindea „eleven battleships, eight carriers, twenty-three cruisers, sixty-five destroyers and twenty submarines”, adică unsprezece cuirasate, opt portavioane, douăzeci și trei de crucișătoare, șaizeci și cinci de distrugătoare și douăzeci de submarine, organizate în cinci grupări tactice. Cifrele astea sunt estimarea americană a planului japonez, nu bilanțul forței care a luptat efectiv la Midway.

Japonia venea slăbită de bătălia din Marea Coralului, dată cu o lună înainte. Istoria internă a criptologiei navale americane notează sec că Yamamoto a pornit spre Midway cu puterea aeriană „reduced by one-third”, redusă cu o treime. De partea cealaltă, portavionul Yorktown, avariat în Marea Coralului, a fost peticit în grabă la Pearl Harbor și a ajuns la timp.

Forța de atac a viceamiralului Nagumo, așa cum o descrie narațiunea de luptă a serviciului de informații al marinei americane, avea patru portavioane, Akagi, Kaga, Soryu și Hiryu, Divizia 3 de cuirasate cu Haruna și Kirishima, Divizia 8 de crucișătoare cu Tone și Chikuma, crucișătorul Nagara și douăsprezece distrugătoare.

Americanii aveau două grupări. Task Force 16, sub contraamiralul Raymond A. Spruance, cu Enterprise și Hornet, fiecare cu 35 de bombardiere în picaj, 14 torpiloare și 27 de vânătoare, plus șase crucișătoare și nouă distrugătoare. Task Force 17, sub contraamiralul Frank J. Fletcher, cu Yorktown, 36 de bombardiere, 12 torpiloare și 25 de vânătoare, două crucișătoare grele și cinci distrugătoare.

Atolul însuși era o bază aeriană. Pe el stăteau 21 de vânătoare F2A-3 și 7 F4F-3 ale escadrilei 221 a Corpului Marinei, 18 bombardiere SBD-2 și 16 SB2U-3 ale escadrilei 241, șase TBF, patru B-26, șaptesprezece B-17 și hidroavioane de patrulare PBY, iar nouăsprezece submarine acopereau căile de apropiere. Nimitz a lăsat la Pearl Harbor cele șapte cuirasate ale Task Force 1, iar în raportul lui scrie că atolul „could support an air force only about the size of a carrier group”, adică putea ține o forță aeriană cam de mărimea unui grup de portavion.

Care sunt documentele de bază ale bătăliei de la Midway?

Sunt cinci corpuri de documente, toate publicate și toate citabile. Două sunt rapoarte scrise la cald, de cele două comandamente. Unul este o narațiune de serviciu, tipărită în timpul războiului. Unul cuprinde interogatoriile ofițerilor japonezi supraviețuitori, luate după capitulare. Al cincilea este dosarul criptologic, declasificat mult mai târziu.

Raportul lui Nagumo

„Raportul detaliat de luptă nr. 6” al comandantului Primei Flote Aeriene a fost tradus de Fred Woodrough Jr., de la Office of Naval Communications, sub supravegherea Diviziei de analiză navală a anchetei americane asupra bombardamentului strategic, și tipărit de serviciul de informații al marinei în iunie 1947, cu numărul OPNAV P32-1002. Nu e întreg: partea a patra lipsește, iar traducătorii au marcat ei înșiși unele ore ca neclare. Documentul recunoaște, despre propriii oameni, că „we participated in this operation with meager training and without knowing the enemy”, adică au intrat în operațiune cu pregătire puțină și fără să cunoască inamicul.

Raportul lui Nimitz

Raportul de acțiune al comandantului Flotei Pacificului, cu numărul de serie 01849, este datat 28 iunie 1942 și trimite la o primă referință, Ser. 01693 din 15 iunie. Două fraze din el au rămas în manualele de stat major. Paragraful 79: „Early, accurate, and continuous information of the enemy is essential for successful attack by carrier groups.” Paragraful 89: „Correct information is still one of the hardest things for a commander to get in action.”

Interogatoriile din 1945

Volumul întâi de interogatorii al anchetei asupra bombardamentului strategic, tipărit la Washington în 1946, cuprinde la capitolul despre Midway patru convorbiri, numerotate NAV 1, 2, 4 și 39. Au vorbit căpitanul Amagai, ofițer aerian pe Kaga și observator pe Hiryu, căpitanul Susumu Kawaguchi, ofițer aerian pe Hiryu, căpitanul Taijiro Aoki, comandantul portavionului Akagi, și căpitanul Ohara, ofițer secund pe Soryu. Sunt singurii oameni care au răspuns, sub protocol, la întrebarea despre ce se afla în hangare.

Narațiunea de luptă din 1943

„Battle of Midway, June 3-6, 1942” a fost scrisă de serviciul de informații al marinei în timpul războiului: prefața e datată 8 ianuarie 1943, iar directiva de difuzare 13 martie 1943. Comandamentul istoric al marinei americane a retipărit-o în 2017. Este cea mai amănunțită cronologie scrisă la cald, iar erorile pe care le cuprinde au fost corectate mai târziu, ceea ce o face utilă de două ori.

Dosarul criptologic

„The Role of COMINT in the Battle of Midway”, cunoscut după numărul de inventar SRH-230, este studiul lui Henry F. Schorreck despre ce a aflat interceptarea radio americană, când și cum. E documentul care așază criptanaliza pe o cronologie, nu pe o anecdotă.

De ce raportul japonez datează dezastrul pe 5 iunie?

Pentru că japonezii își țineau jurnalele pe ora Tokyo. Volumul de interogatorii o spune limpede: datele sunt date în ora Tokyo, iar atacurile de la 4 iunie, ora locală de la Midway, apar în documentele japoneze la 5 iunie. Jurnalele americane de la Midway se țineau pe fusul aflat cu douăsprezece ceasuri în urma Greenwich, iar Tokyo era cu nouă ceasuri înaintea lui. Diferența, douăzeci și unu de ceasuri, explică tot decalajul.

Verificarea se face punct cu punct, pe aceleași evenimente. Ordinul lui Nagumo de a reechipa valul de rezervă e trecut în raportul japonez la 0415, iar în ceasul de la Midway cade la 07:15. Loviturile bombardierelor în picaj asupra portavioanelor Kaga, Akagi și Soryu sunt trecute la 0722-0728, iar la Midway sunt 10:22-10:28. Incendiul de pe Hiryu e trecut la 1403, adică 17:03 local. Toate trei se potrivesc cu orele americane pentru aceleași fapte.

Mai e o potrivire care confirmă conversia. Raportul lui Nagumo notează decolarea atacului asupra atolului la 0130, cu 36 de vânătoare, 36 de bombardiere și 36 de torpiloare, adică 108 avioane. În ceasul de la Midway, asta înseamnă 04:30, iar cifra de 108 avioane care au atacat atolul este exact cea pe care o dă și comandamentul istoric al marinei americane.

De aici vine și o deosebire care încurcă cititorul neavertizat: în Japonia bătălia se datează pe 5 iunie, în Statele Unite pe 4 iunie, iar amândouă au dreptate. E prima lecție de metodă pe care o dă dosarul: într-o arhivă, un ceas nu e niciodată doar un ceas.

Cum a aflat Nimitz unde va lovi flota japoneză?

Prin criptanaliză radio, pas cu pas, pe parcursul a vreo zece săptămâni. Nu a fost o descoperire, ci o acumulare, urmărită zi cu zi în dosarul SRH-230.

Codul atacat se numea JN-25 și era codul operativ al marinei japoneze: vreo 45.000 de grupuri de cinci cifre, fiecare pentru un cuvânt sau o expresie, suprasecretizate cu un tabel aditiv. Punctul lui slab era repetarea tabelelor de adunare. Înainte de Pearl Harbor se citea doar 10-15 la sută din el, iar până în iunie 1942 echipa comandorului Joseph Rochefort, de la Station Hypo, putea face preveniri documentate despre mutarea următoare.

Cronologia din dosar e densă. Pe 25 martie 1942 s-a stabilit că „RZP” însemna Port Moresby. Pe 24 aprilie s-a confirmat „MO” pentru Port Moresby și „RXB” pentru Tulagi, iar „RY” a rămas neidentificat. Pe 6 mai a trecut un mesaj despre transferul personalului de înlocuire în care apăreau aproape toate portavioanele japoneze mari, iar dosarul îl numește „ominous”, de rău augur. Pe 12 și 13 mai Nimitz estima o operațiune în jurul datei de 21 mai, posibil împotriva Oahu, pe fondul unor mesaje despre hărți ale insulelor Hawaii și despre „AF”. Între 14 și 16 mai și-a schimbat evaluarea spre Midway. Pe 20 mai japonezii au schimbat designatorii de zonă, iar „AF” a devenit „MI”. Între 20 și 24 mai interceptarea a estimat sosirea în jurul datei de 4 iunie și ocuparea atolului în jurul datei de 6 iunie.

Momentul care a fixat data a venit pe 25 mai, în jurul orei 1 noaptea. Un criptanalist de la Melbourne, lucrând pe un mesaj deteriorat luat la întâmplare, a recuperat grupurile de cod pentru „Midway” și pentru „attack”. Stațiile din Hawaii și din Washington au reconstituit mesajul întreg, cu data atacului: 4 iunie. Trei zile mai târziu, pe 28 mai, japonezii au schimbat sistemul de cifru, iar interceptarea nu a mai produs nimic până după bătălie.

Proporțiile muncii se văd în două cifre din același dosar: din miile de mesaje traduse, mai puțin de o sută spuneau ceva despre intențiile japoneze, iar Schorreck precizează că documentația pe care o prezintă este doar o mică parte din cea existentă atunci.

Povestea cu apa de la Midway: ce spun cele două texte

Versiunea care circulă cel mai mult vine din textul de popularizare al Agenției Naționale de Securitate, scris de Patrick D. Weadon: la jumătatea lui mai, comandantul de la Midway ar fi transmis în clar că i s-a defectat instalația de distilare a apei și că are nevoie urgentă de apă dulce, iar la puțin timp s-ar fi interceptat un raport japonez care spunea „AF is short of water”, adică „AF duce lipsă de apă”, ceea ce ar fi confirmat ținta.

Istoria internă a criptologiei, adică SRH-230, e mai prudentă. Ea notează că nu există dovezi concludente privind producerea înșelăciunii radio în fereastra de la 14-16 mai și arată că Rochefort și locotenent-comandorul Edwin Layton susțineau deja că „AF” este Midway, pe baza designatorilor cu „A” folosiți pentru zona Hawaii, în vreme ce Nimitz era mai șovăielnic. Două texte ieșite din aceeași instituție, unul prudent și unul nu, iar cel prudent este cel scris pentru uz intern.

Ce s-a întâmplat oră cu oră pe 4 iunie 1942

Orele de mai jos sunt cele de la Midway; cele din raportul japonez au fost convertite, iar ora din document se dă în paranteză.

• 04:30: Tomonaga decolează spre atol cu 108 avioane, 36 de vânătoare, 36 de bombardiere și 36 de torpiloare (raportul lui Nagumo, 0130 ora Tokyo).
• 06:30: cade prima bombă pe Midway.
• 07:05-08:20: avioanele bazate pe atol atacă portavioanele japoneze în valuri succesive, cu B-26, TBF, SBD, B-17 și SB2U, fără să obțină o lovitură.
• 07:15: Nagumo ordonă reechiparea valului de rezervă: „Planes in second attack wave stand by to carry out attack today. Re-equip yourselves with bombs.” (raportul lui Nagumo, 0415 ora Tokyo).
• 07:00-08:00: Enterprise își lansează grupul; la 08:38 începe și Yorktown.
• 09:20: escadrila de torpiloare a lui Hornet atacă și este nimicită.
• 09:55: comandorul McClusky zărește distrugătorul Arashi, care îl duce spre flota japoneză.
• 10:20-10:25: bombardierele în picaj și torpiloarele de pe Enterprise și Yorktown atacă.
• 10:22-10:28: lovituri pe Kaga, Akagi și Soryu. Soryu primește trei lovituri, la 0725, 0726 și 0728 ora Tokyo. Pe Akagi, a doua lovitură, lângă ascensor, e însemnată în raport drept „fatal hit”.
• 10:40: Hiryu lansează contraatacul, la un sfert de ceas după lovitura americană.
• 11:59-12:08: Yorktown este atacat de bombardiere în picaj.
• 13:30: Tomonaga decolează cu atacul de torpile; la 13:55 este detectat.
• 14:30: un hidroavion de cercetare de pe Yorktown găsește Hiryu.
• 14:41-14:45: două torpile lovesc Yorktown; la 14:55 nava este abandonată.
• 15:25: Enterprise lansează un pachet de atac combinat.
• 17:03: izbucnește incendiul pe Hiryu: „Fire broke out as a result of dive-bombing attacks by 13 enemy dive bombers at 1403” (raportul lui Nagumo, ora Tokyo).

Bătălia nu s-a terminat în ziua aceea. Akagi, Kaga și Soryu, aprinse dimineață, au fost pierdute până la capătul zilei, iar Hiryu, lovit după-amiază, s-a scufundat în dimineața următoare, pe 5 iunie. Pe 6 iunie a fost scufundat crucișătorul greu Mikuma, care avea un echipaj de 888 de oameni, dintre care cei mai mulți au murit. Pe 7 iunie s-a scufundat Yorktown, iar distrugătorul Hammann a fost torpilat de submarinul japonez I-168: din 251 de oameni ai lui, 81 au murit.

Narațiunea din 1943 păstrează și amănunte de om. Căpitanul Richard E. Fleming a fost doborât cu avionul lui SB2U-3 și a murit, singura pierdere a grupului Corpului Marinei care a atacat la 08:05. Din toată bătălia s-au pierdut numai două bombardiere B-17: unul, al căpitanului Robert S. Porter, a rămas fără combustibil, iar de pe el s-a primit un ultim mesaj radio la 23:30; celălalt, al căpitanului Glen H. Kramer, a amerizat la cincizeci de mile de atol, cu pierderea sergentului F. E. Durrett, operatorul radio.

Erau avioanele japoneze gata de decolare pe punte?

Nu erau. Oamenii care se aflau acolo au spus, în 1945, că avioanele de atac erau în hangare. Asta schimbă înțelesul întregii dimineți: povestea clasică se sprijină pe imaginea unor punți încărcate cu avioane armate, surprinse cu câteva clipe înainte de decolare.

Mărturiile sunt pe nave. Căpitanul Aoki, comandantul lui Akagi, a spus că jumătate din avioane atacau atolul, iar vreo patruzeci erau în hangar, în curs de întreținere, când nava a fost lovită. Căpitanul Amagai, de pe Kaga, a dat vreo treizeci de avioane încărcate și alimentate în hangar, restul pe punte și șase vânătoare în aer, și a precizat că niciun avion al lui Kaga nu a reușit să decoleze. Căpitanul Ohara, ofițerul secund de pe Soryu, a descris avioanele întoarse de la atol realimentate și rearmate în hangarul de jos, unde au luat foc, după ce bombele le fuseseră schimbate pentru atacul asupra portavioanelor americane. Căpitanul Kawaguchi, de pe Hiryu, a spus că se întorseseră foarte puține avioane, vreo douăzeci, și că au fost trimise împotriva portavioanelor americane.

Istoria oficială a marinei americane spune același lucru, în aceiași termeni: „The strike aircraft were still below in the hangars”, avioanele de atac erau încă jos, în hangare, alimentate complet, unele torpiloare de pe Kaga și Akagi cu torpile, altele cu bombele încă la bord, iar bombardierele în picaj de pe Hiryu armate în hangar. Punțile nu erau aglomerate; pe ele intrau și ieșeau vânătoarele patrulei de apărare.

Versiunea cealaltă are un autor și o dată. Comandorul Mitsuo Fuchida, cel care condusese atacul de la Pearl Harbor, a publicat în 1955, împreună cu Masatake Okumiya, cartea „Midway: The Battle That Doomed Japan”. Fuchida nu a zburat la Midway, fiindcă era bolnav. Cartea lui a pus în circulație contraatacul aproape gata de lansare și a stăpânit relatarea japoneză vreo cincizeci de ani, cum arată Jonathan Parshall într-o privire de ansamblu asupra istoriografiei, publicată în 2022.

Parshall a dedicat problemei un articol separat, „Research and Debate: Reflecting on Fuchida, or «A Tale of Three Whoppers»”, în Naval War College Review, volumul 63, numărul 2, din 2010. Articolul în sine nu a putut fi deschis pentru textul de aici, fiindcă revista îl oferă numai ca PDF și serverul refuză cererile automate; este folosit pentru citare și pentru felul în care îl rezumă lucrările care îl invocă.

Dovada cea mai simplă a stat, totuși, la vedere, în fotografii. Istoricul John Lundstrom a observat că pe punțile portavioanelor japoneze, în imaginile luate de bombardierele B-17, nu se vede niciun avion. Concluzia lui Parshall și a lui Anthony Tully este tranșantă: „there was no slightest possibility that the Japanese had a counterstrike ready to launch”, nu exista nici cea mai mică posibilitate ca japonezii să fi avut un contraatac gata de lansare.

Iar asta nu micșorează ce au făcut oamenii de pe navele acelea. Hiryu, singurul portavion rămas întreg, cu trei nave surori arzând în jurul lui, a găsit Yorktown în aceeași după-amiază și l-a scos din luptă, trimițând zece torpiloare în loc de optsprezece, fiindcă restul se pierduseră dimineață. Povestea contraatacului care nu a existat nu șterge atacul care a existat.

Cine a scris istoria bătăliei de la Midway și ce a corectat fiecare?

Șaptezeci de ani de corecturi, fiecare pornită de la un document. Firul l-a așezat cel mai limpede Jonathan Parshall, în numărul din iunie 2022 al revistei Naval History.

În 1948, Richard Bates a predat la Naval War College studiul cunoscut ca raportul Bates. El a respins pretențiile aviației de bombardament greu, scriind că „The B-17’s claimed three hits on two carriers, but these claims seem to be in error”, adică B-17 au reclamat trei lovituri pe două portavioane, dar pretențiile par greșite. Tot el a atribuit submarinului Nautilus atacul asupra portavionului Soryu.

În 1967, Walter Lord a arătat în „Incredible Victory” că ținta lui Nautilus fusese Kaga, nu Soryu, și că l-a atins doar o torpilă defectă, iar fumul și exploziile observate puteau veni de la Kaga, care ardea deja. Eroarea se vede, de altfel, în narațiunea de luptă din 1943: la ora 13:59 ea notează că submarinul Nautilus torpilează Soryu. Greșeala stătea înăuntrul sursei primare, nu într-o repovestire.

Valul de lucrări care a urmat se poate înșira pe ani: Gordon Prange, „Miracle at Midway”, 1982; John Lundstrom, „The First Team”, 1984, relatarea amănunțită a luptelor aeriene; Jonathan Parshall și Anthony Tully, „Shattered Sword”, 2005; Lundstrom, „Black Shoe Carrier Admiral”, 2006, despre conducerea amiralului Fletcher; Dallas Isom, „Midway Inquest”, 2007, cu interviuri luate echipajelor japoneze din hangare; Craig Symonds, „The Battle of Midway”, 2011, cu analiza zborului fără țintă al grupului aerian de pe Hornet; Anthony Tully și Lu Yu, în Naval War College Review, 2015, despre felul în care o estimare greșită a dus la o cercetare greșită; Parshall, Seunghun Rhie și Tully, în Naval History, 2019, cu relatarea revizuită a întâlnirii dintre submarinul Tambor și divizia de crucișătoare a lui Kurita.

Ce s-a citit și ce nu s-a citit pentru textul de aici

„Shattered Sword” a apărut la University of Nebraska Press, are 640 de pagini, prefață de John Lundstrom și a luat în 2005 premiul John Lyman pentru cea mai bună carte de istorie navală americană. Capitolul 12 se numește „A Fallacious Five Minutes, 1020-1025” și are trei pagini, 229-231, iar capitolul 24, „The Myths and Mythmakers of Midway”, paginile 431-443. Cartea nu a fost citită integral pentru articolul de aici: ce se spune despre ea vine din articolele pe care autorii le-au publicat în reviste de specialitate, din cuprinsul și descrierea ediției digitale.

Aceeași precizare se cuvine pentru „Midway Inquest” al lui Dallas Isom, apărută la Indiana University Press în 2007: teza ei este cunoscută aici prin felul în care o prezintă Parshall, nu din lectura cărții. O citare completă arată riguros tocmai când nu este.

Unde nu sunt de acord istoricii bătăliei de la Midway?

În trei puncte, și niciunul nu e închis: cauza înfrângerii, chestiunea ceasurilor și a armamentului, greutatea pe care o poartă criptanaliza în explicație.

Noroc sau doctrină?

Thomas Wildenberg, în Naval War College Review, volumul 58, numărul 1, iarna 2005, paginile 121-135, susține doctrina. Marina americană trata lovirea primă a portavionului inamic ca pe prioritatea absolută; bombardierul în picaj SBD putea deopotrivă să caute și să atace, lucru pe care niciun alt tip nu îl făcea la fel; parcarea avioanelor pe puntea de zbor le îngăduia americanilor să țină mai multe aparate, în medie 72 pe portavion, în patru escadrile de câte 18, față de 63 la japonezi, în trei escadrile de câte 21. Formația în careu a japonezilor și depozitarea avioanelor în hangar au lucrat împotriva lor. Teza lui se strânge într-o frază: „Yet it was better doctrine that ultimately led to the American victory once the forces were engaged.”

Wildenberg nu scoate norocul din socoteală și nu ascunde slăbiciunile americane. Sosirea simultană a bombardierelor în picaj a fost întâmplătoare, iar comandamentul istoric al marinei o numește „a total fluke”, pură întâmplare. Același autor scrie că „The lack of coordination among the American carriers was a major deficiency that could have cost them the battle”, adică lipsa de coordonare între portavioanele americane putea să-i coste bătălia. În schimb, rata de lovire a piloților americani a fost de 27,5 la sută, față de vreo 20 la sută în exercițiile dinainte de război.

Când ar fi fost armate avioanele de rezervă?

Dallas Woodbury Isom a deschis discuția în Naval War College Review, volumul 53, numărul 3, din 2000, cu articolul „The Battle of Midway: Why the Japanese Lost”. Jonathan Parshall, David Dickson și Anthony Tully i-au răspuns în numărul următor al revistei, volumul 54, numărul 3, vara 2001, cu textul „Set and Drift: Doctrine Matters: Why the Japanese Lost at Midway”, iar Isom a replicat în rubrica „In My View” a aceluiași număr. Miezul disputei e tehnic și măsurabil: Parshall și Tully au socotit că avioanele de rezervă ar fi fost armate până la ora 09:20, în vreme ce Isom, pornind de la mărturiile echipajelor din hangare, a arătat că munca era mult mai haotică și că avioanele puteau să fie încă nearmate. Starea escadrilei de bombardiere în picaj a lui Hiryu la 10:20 rămâne, după Parshall, nelămurită.

Cât a contat criptanaliza?

Anthony Tully și Lu Yu, în Naval War College Review, volumul 68, numărul 2, din 2015, întorc întrebarea spre partea japoneză: estimarea greșită a informațiilor pe care o avea Nagumo a dus la un plan de cercetare la fel de greșit, iar de acolo vine descoperirea târzie a portavioanelor americane. Parshall observă, în 2022, că rolul informațiilor americane a fost supraevaluat în anii șaizeci și în anii optzeci și că accentul s-a mutat. Raportul lui Nimitz, scris la trei săptămâni după bătălie, pune totuși informația pe primul loc, iar cele două judecăți nu se exclud: o estimare bună de o parte și una proastă de cealaltă fac împreună aceeași diferență.

Cât au pierdut, de fapt, cele două flote?

Cifrele au fost corectate de două ori, iar diferența dintre bilanțul din 1942 și cel de azi merită arătată: e unul dintre cele mai curate exemple de felul cum se așază un fapt istoric.

Raportul lui Nimitz din 28 iunie 1942 socotea, de partea japoneză, patru portavioane scufundate, cu vreo 275 de avioane și vreo 2.400 de oameni, două crucișătoare grele scufundate, Mogami și Mikuma, trei distrugătoare scufundate și, în total, vreo 4.800 de morți. De partea americană: portavionul Yorktown, distrugătorul Hammann, vreo 150 de avioane pierdute sau avariate fără putință de reparare, vreo 92 de ofițeri și 215 marinari.

Două lucruri din lista aceea nu au rezistat. Relatarea comandamentului istoric al marinei americane dă scufundat un singur crucișător, Mikuma, nu două. Iar morții japonezi se dau astăzi „over three thousand”, peste trei mii, nu aproape cinci mii; morții americani se dau 307, cifra oficială, cu precizarea onestă că nu se știe câți au murit mai târziu din cauza rănilor.

Interogatoriile din 1945 îngăduie o socoteală navă cu navă. Pe Kaga, vreo 800 de morți și vreo 1.000 de supraviețuitori. Pe Soryu, vreo 700 de morți, între care vreo treizeci de piloți. Pe Hiryu, vreo 500 din 1.500 de oameni și vreo șaizeci de piloți. Pe Akagi, 200 de morți și 100 de răniți dintr-un echipaj de 1.400, cu șase piloți pierduți. Ohara a estimat pierderea totală de avioane la vreo 250, teza de la Fort Leavenworth a lui Andres J. Aviles, din 2015, dă 253 de avioane de bord distruse, iar Nimitz estimase 275.

Aritmetica piloților merită privită separat, fiindcă pe ea stă un alt loc comun. Dacă adunăm cifrele din interogatorii, piloții de portavion japonezi morți la Midway ajung în jurul unei sute. Nu s-a pierdut acolo o aviație întreagă. S-au pierdut patru corpuri de navă, avioanele și, mai greu de înlocuit decât toate, oamenii pregătiți din hangare și din sala mașinilor. Kawaguchi a spus chiar asta: din pricina pierderilor și a lipsei de antrenament, calitatea piloților japonezi a scăzut pe parcursul războiului.

Pierderile americane, pe escadrile, sunt la fel de aspre. Escadrila de torpiloare a lui Hornet a pierdut toate cele cincisprezece avioane, cu un singur supraviețuitor; cea de pe Enterprise a avut patru întoarceri din patrusprezece aparate, cea de pe Yorktown două din douăsprezece. Socoteala de ansamblu a comandamentului istoric dă șaptezeci de avioane de bord pierdute numai în atacurile de dimineață, adică 37 de torpiloare, 21 de bombardiere în picaj și 12 vânătoare; din cele 41 de torpiloare ale celor trei portavioane s-au întors șase, și nicio armă lansată de ele nu a lovit o navă japoneză.

Cum știm ce știm: arhiva, interogatoriul și epava de la 5.400 de metri

Patru feluri de dovezi stau la baza a tot ce s-a scris mai sus, iar fiecare are limita lui. Cine le amestecă fără să le cântărească ajunge la povești false.

Rapoartele scrise la cald

Sunt redactate în câteva săptămâni, de oameni care au un interes și informații incomplete. Nimitz a greșit bilanțul japonez cu aproape o treime la numărul morților, iar narațiunea din 1943 duce mai departe eroarea cu Nautilus și Soryu. Valoarea lor stă în altă parte: fixează orele, ordinele și numele, adică oasele cronologiei.

Interogatoriile de după capitulare

Convorbirile din 1945 sunt amintiri de la trei ani distanță, trecute prin interpret, iar textul tipărit cuprinde și greșeli de transcriere la nume. În schimb, ele răspund la întrebarea la care rapoartele tac, anume ce se afla în hangare, și o fac prin patru oameni care se aflau în hangarele acelea.

Jurnalele grupurilor aeriene japoneze

Pe ele se sprijină reconstituirea avion cu avion a bătăliei. Pretenția de noutate a lucrării lui Parshall și Tully stă pe surse primare japoneze folosite rar înaintea lor, iar asta rămâne și partea cea mai greu de verificat din afara Japoniei.

Epavele

Yorktown a fost regăsit în mai 1998, de o expediție comună a marinei americane și a societății National Geographic, condusă de Robert Ballard: stătea drept și întreg pe fundul mării, la o adâncime de vreo cinci kilometri. Pe 16 octombrie 2019, echipajul navei de cercetare Petrel, a firmei Vulcan Inc., a identificat rămășițele portavionului Kaga, iar pe 20 octombrie, din imagini sonar, pe cele ale navei-amiral Akagi. Amândouă zac la 5.400 de metri, într-o cercetare care a acoperit peste 500 de mile marine pătrate, toate în Monumentul Marin Național Papahānaumokuākea. Programul de patrimoniu maritim al administrației americane pentru oceane și monumentul lucrau, din 2003, pe epavele din apele mai mici de lângă atol.

Ce se mai vede acolo, în 2025

Pe 9 septembrie 2023, Ocean Exploration Trust a filmat Yorktown cu vehiculul comandat de la distanță Atalanta, de pe nava Nautilus, în expediția Ala ʻAumoana Kai Uli. Pe 19 și 20 aprilie 2025, în scufundările 06 și 07 ale expediției „Beyond the Blue: Papahānaumokuākea ROV and Mapping”, vehiculul Deep Discoverer a filmat puntea de comandă, insula, pupa, puțul ascensorului din mijloc și o parte din bordul babord. Clopotul navei este încă la locul lui pe punte, în ascensorul numărul 3 stau cel puțin trei bombardiere Douglas SBD Dauntless, iar pe puntea de zbor se văd avariile de bombă și mitralierele de calibrul .50. Asta e, la data acelor scufundări, cea mai nouă privire asupra navei.

Ce știm sigur și ce rămâne deschis

Lista de mai jos separă ce se sprijină pe documente care se pot deschide de ce stă încă în dezbatere.

Ce știm sigur

• Patru portavioane japoneze, Akagi, Kaga, Soryu și Hiryu, au fost pierdute între 4 și 5 iunie 1942. Loviturile care au hotărât soarta primelor trei au căzut între 10:22 și 10:28, ora locală, cum arată raportul japonez însuși.
• Portavioanele americane se aflau la locul potrivit din pricina criptanalizei radio: pe 25 mai 1942, data atacului, 4 iunie, a fost citită dintr-un mesaj deteriorat.
• Avioanele de atac japoneze erau în hangare, nu pe punte, când au sosit bombardierele americane. O spun, în 1945, patru ofițeri aerieni supraviețuitori, iar istoria oficială a marinei americane o repetă.
• Morții japonezi trec de trei mii, iar morții americani sunt 307.
• Epavele lui Kaga, Akagi și Yorktown au fost găsite și filmate, cele japoneze la 5.400 de metri.

Ce rămâne deschis

• Starea exactă a escadrilei de bombardiere în picaj de pe Hiryu la ora 10:20.
• Dacă avioanele de rezervă ar fi fost armate până la 09:20, cum au socotit Parshall și Tully, sau mai târziu, cum a susținut Isom.
• Dacă mesajul despre lipsa apei de la Midway a fost șiretlicul care a fixat ținta: istoria internă a criptologiei spune că nu există dovezi concludente pentru fereastra din mai 1942.
• Cât de hotărâtoare a fost bătălia. Teza lui Aviles, din 2015, numește lectura obișnuită „an over-simplification of a more complex historic series of strategic events”, o simplificare excesivă a unei serii mai complicate de evenimente strategice: Japonia nu a pierdut pe loc inițiativa strategică, bătălia i-a încetinit operațiunile din Pacificul central și de sud, iar înaintările americane mari au venit abia la mijlocul lui 1943. Ohara, ofițerul secund de pe Soryu, a numit în 1945 Saipan, nu Midway, punctul de cotitură al războiului.

Ce făcea România în ziua în care ardeau portavioanele

Pe 4 iunie 1942, în ceasurile în care trei portavioane japoneze ardeau în Pacificul central, Senatul Statelor Unite a votat, cu 73 de voturi pentru și niciunul împotrivă, o rezoluție de declarare a războiului împotriva României. Formula din arhiva Senatului e scurtă: „On June 4, 1942, the Senate approved a resolution declaring war with Rumania.”

Actul purta numărul H.J.Res. 321. A doua zi, pe 5 iunie 1942, a devenit lege împreună cu rezoluțiile pentru Bulgaria, H.J.Res. 319, și pentru Ungaria, H.J.Res. 320, tipărite drept capitolele 323, 324 și 325 în volumul 56 al culegerii de legi americane, la pagina 307. Cea românească a primit numărul de lege publică 565. Textul pornește de la o constatare, „Whereas the Government of Rumania has formally declared war”, declară apoi „the state of war between the United States and the Government of Rumania” drept „formally declared” și încheie cu angajarea tuturor resurselor țării: „all of the resources of the country are hereby pledged by the Congress of the United States.”

În aceeași zi de 5 iunie, secretarul de stat a telegrafiat tuturor misiunilor americane să înștiințeze guvernele pe lângă care erau acreditate, arătând ce hotărâse Congresul: „has declared that a state of war exists between the United States and Bulgaria, and Hungary and Rumania”, și că textele rezoluțiilor sunt „identical mutatis mutandis with the declaration of war on Germany”. Telegrama se află în culegerea de documente diplomatice americane pentru 1942, volumul al doilea, Europa, la pagina 842.

Potrivirea de date nu e, prin urmare, o figură de stil. În săptămâna în care războiul din Pacific s-a întors, numele României a intrat în registrul Congresului american, iar țara s-a aflat formal în stare de război cu puterea a cărei marină câștigase la Midway. România nu avea portavioane și nu avea ocean în care să le piardă; războiul ei se purta pe uscat și în Marea Neagră. Dar datele din cele două arhive cad în aceleași două zile, iar asta îngăduie cititorului român să-și așeze Midway pe propriul fir de istorie.