Câte cuvinte dacice are, de fapt, limba română

Pe rețelele sociale românești circulă de ani la rând o cifră: 65 la sută din cuvintele limbii române ar fi traco-dace, iar latina ar fi dat doar 13 la sută. Dacă e adevărat, tot ce se învață la școală despre originea românei stă pe dos. Cifra are o sursă precisă, un dicționar etimologic apărut la București în 2008. Are însă și un contra-argument la fel de precis: numărătorile făcute, cuvânt cu cuvânt, de lingviștii care au lucrat o viață pe substratul limbii române. Le punem față în față.

Ce se afirmă și cât circulă

Afirmația vine într-o familie întreagă de variante. Că romanizarea Daciei nu s-ar fi petrecut niciodată. Că româna ar fi de origine traco-dacă, iar latina doar o influență târzie. Că româna ar fi o limbă indo-europeană primordială, mama celorlalte. Că fonetica ei ar fi curat tracică.

Cifrele cele mai citate au o sursă care se poate deschide: Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, semnat de Mihai Vinereanu și apărut la București, la Alcor Edimpex, în 2008, cu 935 de pagini. Acolo elementele latine sunt date la 13 la sută, iar cele traco-dace la 65 la sută. Dicționarul nu este citat aici ca sursă, ci ca obiect al verificării.

Cât circulă? Suficient ca Academia Română să se ocupe de asta. În septembrie 2012, la sesiunea „Probleme actuale ale limbii române”, Grigore Brâncuș, specialistul care a dedicat substratului cea mai mare parte a carierei, a trecut prin aceste afirmații una câte una și le-a numit, în textul comunicării, „aberații” lipsite de temei științific. Comunicarea a apărut în anul următor în revista Limba Română.

De unde vine povestea

Rădăcina e chiar metoda. Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al XVIII-lea, a propus deja șapte cuvinte pe care le socotea de origine dacă: stejar, pădure, heleșteu, cărare, grăiesc, privesc, nimeresc. Criteriul lui, pe care Brâncuș îl numește „negativ”, adică eliminarea a ceea ce nu poate fi latin, grecesc vechi sau slav vechi, este încă punctul de pornire al cercetării de azi. Bogdan Petriceicu Hasdeu, în 1876 și 1883, a mutat discuția pe trăsături fonetice și sintactice comune cu albaneza, nu pe cuvinte.

Deriva vine cu Nicolae Densușianu și cu „Dacia preistorică”, apărută în 1913. Lista lui adună material amestecat, nu un inventar numărat. Brâncuș, care îl tratează cu respect, scrie fără ocolișuri că Densușianu, cercetător serios, „a rătăcit în ipoteze fanteziste”. De acolo încolo, firul se rupe în două: o filieră academică, ce numără și argumentează, și o filieră care preia entuziasmul și renunță la numărătoare.

Ce arată dovezile: câte cuvinte dacice se pot număra

Cea mai limpede cifră o dă Brâncuș însuși, în volumul „Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române”, apărut la București în 1995, în seria Bibliotheca Thracologica a Institutului Român de Tracologie. Formularea lui este: „cele 90 de cuvinte comune pe care le-am considerat de proveniență sigură din substrat”.

Nouăzeci de cuvinte dacice. Nu 65 la sută din limbă, nici zero. Și nu nouăzeci de cuvinte marginale: potrivit aceleiași cercetări, aproape 70 dintre ele făceau parte, probabil, din lexicul fundamental al românei comune, iar circa 40 se află și astăzi în vocabularul de bază. Vreo 50 dintre cuvintele-bază apar în documente scrise înainte de 1600.

Mai interesant decât numărul este randamentul. Cele 90 de cuvinte dau, în medie, în jur de șase derivate fiecare, în vreme ce elementele latine stau pe un raport de aproximativ patru la unu. Altfel spus, cuvintele de substrat nu au stat în muzeu: au lucrat, au făcut familii de cuvinte. Printre cele cu șapte până la cincisprezece derivate, Brâncuș dă: mânz, copil, buză, baltă, gard, groapă, mazăre, rață, moș, murg, brânză, brâu, căciulă, cioară, măgar, grumaz. El însuși adaugă o rezervă: „mare” e socotit de obicei latin, așa că locul lui în grup rămâne nesigur.

Se vede și unde anume a rezistat vechiul fond. Păstorit și lapte, mânz, murg, brânză, bâr. Pământ și apă, baltă, groapă. Corpul, buză, grumaz. Rudenie și vârste, copil, moș. Îmbrăcăminte, brâu, căciulă. Vreme, abur.

Cât de sigură e cifra de 90? Depinde de criteriu. Potrivit sintezei semnate de Inna Negrescu-Babuș, de la Centrul de lingvistică al Institutului de Filologie din Chișinău, Alexandru Philippide a întocmit o listă de 185 de cuvinte comune românei și albanezei; Alexandru Rosetti a reținut din ele 80, după o analiză mai strânsă; Ion I. Russu a păstrat 74 în monografia din 1970, apoi a adăugat 102 în „Etnogeneza românilor”, din 1981, ajungând la 176; Gheorghe Mihăilă a dat o listă de 115 cuvinte socotite sigur autohtone, din care 93 de substantive, 13 adjective, 6 verbe, un adverb, un element adverbial și o interjecție.

Marja reală este, deci, între 74 și 185 de cuvinte, cu aproximativ 90 ca cifră pe care cercetarea o tratează cel mai des drept sigură. Oricum o iei, e un fond mic la număr și adânc la folosință, nu două treimi din limbă.

Mai este o limită, cea mai dură dintre toate: nu se păstrează niciun text concludent în traco-dacă. Vasile Arvinte vorbea despre „lipsa unor texte concludente de limbă traco-dacă”. Ce avem sunt glose și nume. Câteva nume de plante la Dioscoride, printre care prodiorna, dată pentru veratrum nigrum, și skiare, pentru labrum Veneris, apropiată de românescul scai. Și nume de locuri: Deva, Petrodava, Tierna, Porolissum, Aluta, adică Oltul de azi.

Cum s-a transformat povestea

Saltul de la „circa 90 de cuvinte dacice sigure, plus vreo sută în discuție” la „65 la sută din limbă” nu este o citire a dovezilor. Este înlocuirea lor.

Româna are, față de celelalte limbi romanice, un număr neobișnuit de mare de cuvinte cu etimologie neclară. Günther Reichenkron a lucrat pe un lot de aproximativ 130 de cuvinte românești de etimologie necunoscută sau îndoielnică, iar Arvinte scria că numărătoarea lui ajunge „de ordinul sutelor, dacă nu chiar al miilor”. Aici se face trucul care umflă numărul de cuvinte dacice: un cuvânt cu etimologie necunoscută este necunoscut, nu dacic. Umflarea funcționează transformând fiecare loc gol într-o intrare dacică.

Propoziția lui Brâncuș, din comunicarea de la Academie, taie scurt: „Româna este latina evoluată continuu până astăzi”.

Și acum partea care se sare cel mai des. Faptul că povestea umflată nu se confirmă nu micșorează cu nimic oamenii din spatele ei. Un fond de cuvinte care trece din limba populației vechi în cea nouă și rămâne acolo două mii de ani, în păstorit și în numele părților corpului, nu este urma unei populații care a dispărut. Iar randamentul acelor cuvinte, șase derivate de fiecare, mai mult decât la elementele latine, spune că nu au fost tolerate, ci folosite. Meritul real al dacilor în istoria limbii noastre este măsurabil. Nu este 65 la sută, dar nu este nici zero, și e mai mare decât pare dintr-o numărătoare simplă.

Ce rămâne întrebare legitimă

Trei lucruri rămân deschise.

Întâi, mărimea exactă a fondului. Între 74 și 185 nu e o marjă de rafinament, e o marjă de criteriu, iar criteriile se discută încă.

Apoi, raportul cu albaneza. Vladimir Georgiev a ajuns la concluzia că albanezii ar fi, la origine, daco-moesieni; Brâncuș raportează poziția și o atribuie, în forme apropiate, și lui Hasdeu, lui Vasile Pârvan și lui Russu, fără să o adopte el însuși. Eqrem Çabej observa, din partea cealaltă, că ceea ce pentru română este substrat, pentru albaneză este chiar stratul limbii. Chestiunea nu e închisă.

Și, în fine, cuvintele cu etimologie neclară. Sunt reale, sunt multe și unele chiar pot veni din substrat. „Nu știm” este un răspuns onest, care nu se transformă în „dacic” prin repetare.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

• Procent fără metodă. O cifră de tipul „65 la sută” ar trebui să vină cu criteriul și cu lista de cuvinte. Cele 90 ale lui Brâncuș vin cu un articol pentru fiecare cuvânt, cu schimbările fonetice, cu sensurile și cu răspândirea dialectală.
• Etimologia necunoscută folosită ca dovadă. „Origine neclară” este un loc gol în dicționar, nu o intrare dacică.
• Absența întoarsă în contrariu. Nu avem texte dacice. Asta limitează ce se poate afirma în ambele direcții, nu doar într-una.
• Un autor împotriva unui domeniu întreg. Când un singur dicționar contrazice toate numărătorile făcute în peste 150 de ani, sarcina dovezii stă la dicționar.
• Concluzia măgulitoare pusă înaintea dovezii. Dacă rezultatul iese mereu că suntem mai vechi și mai importanți, de obicei concluzia a fost metoda.