Pădurea de țepe: ce scrie, de fapt, izvorul

Scena cu douăzeci de mii de oameni în țeapă, pe care sultanul ar fi văzut-o lângă Târgoviște în iunie 1462, vine dintr-un singur text. Autorul lui nu a fost acolo, iar fraza din care se scoate cifra are, în original, o rezervă pe care repovestirile o taie. Capitolul acesta citește pagina rând cu rând.

Ce scrie, de fapt, izvorul despre pădurea de țepe?

Textul este Laonic Chalcocondil, „Expuneri istorice”, cartea a IX-a. În traducerea românească a lui Vasile Grecu, tipărită de Editura Academiei în 1958 după ediția critică a lui Eugenius Darkó, pasajul ocupă paginile 289 și 290. Ordinea faptelor din el este următoarea.

Mehmed al II-lea ajunge la orașul în care Vlad își avea reședința. Oamenii din cetate, scrie autorul, „au deschis porțile și stăteau gata să dea piept” cu oastea care venea. Sultanul trece pe lângă oraș, nu vede pe ziduri „nici un om”, în afară de tunari care trag în oștire, și nici nu așază tabăra, nici nu se apucă de împresurat.

Abia după aceea vine scena. Oastea înaintează „ca la douăzeci și șapte de stadii”, aproape cinci kilometri după socoteala traducătorului, și dă peste „câmpia cu țepe, care se întindea în lungime până la șaptesprezece stadii și în lățime până la șapte”, adică vreo trei kilometri lungime și peste un kilometru lățime.

Și erau pari mari în care erau înfipți bărbați și femei și copii, la douăzeci de mii, precum se spunea; spectacol pentru turci și pentru însuși împăratul!

Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, cartea a IX-a, traducere Vasile Grecu, 1958

Urmează două reacții, deosebite între ele, și ele sunt partea cea mai lucrată a pasajului. Sultanul, „cuprins de uimire”, spune „că nu poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari” și adaugă că un asemenea om „ar fi vrednic de mai mult”. Ceilalți turci, în schimb, „văzând mulțimea de oameni trași în țeapă, s-au înspăimântat foarte”.

Ultimul amănunt este cel care a făcut scena de neuitat: erau și copii mici atârnați de mamele lor, iar păsările își făcuseră cuiburi în coșurile pieptului. Un detaliu care spune, fără să o spună, că parii stăteau acolo de multă vreme.

Atât. În tot pasajul nu există nici data exactă a zilei, nici direcția în care s-a mers de la oraș, nici cine erau oamenii aceia pe nume, nici de când se aflau acolo. Aproape tot ce se repetă astăzi peste aceste rânduri vine din altă parte.

Cine a fost Laonic Chalcocondil

Autorul este atenian. Anthony Kaldellis îl așază la naștere pe la 1430; Dénes Harai, în studiul lui din 2025, scrie aproximativ 1423-1474. Numele de botez i-a fost Nicolaos, iar Laonicos este o prelucrare savantă a acestuia, în felul în care profesorul său Georgios Gemistos își luase numele Plethon, ca să sune a Platon.

Familia a trecut de la Atena la Mistra, în Peloponez, la curtea despotului Constantin. Acolo, în vara anului 1447, l-a întâlnit anticarul italian Ciriaco din Ancona, care îl descrie ca pe un tânăr cu bună învățătură latină și grecească. Pe mărturia lui Ciriaco se sprijină și datarea nașterii, și legătura cu Plethon.

Lucrarea se cheamă „Apodeixis historion”, adică „Expuneri istorice”, și are zece cărți. Titlul îl copiază pe Herodot, iar prima frază pe Tucidide: Herodot începe cu „aceasta e expunerea de istorie a lui Herodot din Halicarnas”, Tucidide cu „Tucidide din Atena a scris”, iar Laonic cu „de către Laonic din Atena au fost scrise acestea”. Povestirea se oprește, fără încheiere, prin 1463-1464.

De ce le spune muntenilor daci și tuturor domnilor împărați

Chalcocondil arhaizează numele popoarelor, după moda bizantină: rușilor le zice sarmați, muntenilor daci, mongolilor sciți. Vlad este, la el, „domnul Daciei”. La fel, cuvântul grecesc basileus, care în epoca bizantină înseamnă împărat, îl folosește pentru orice cârmuitor: și pentru sultan, și pentru regele Ungariei, și pentru craiul sârb.

Grecu a tradus peste tot „împărat”, și spune limpede de ce: ca să traducă, nu să interpreteze în locul autorului. Cine citește traducerea trebuie să țină minte asta. Împăratul din pasajul despre pădurea de țepe este sultanul Mehmed al II-lea, nu vreun împărat bizantin.

Când a scris Chalcocondil și cât de aproape de 1462 este?

Aici a avut loc cea mai mare schimbare din cercetarea modernă asupra acestui izvor, iar ea atinge direct greutatea scenei. Răspunsul de astăzi: între 1464 și 1468, adică la doi până la șase ani după campanie.

Multă vreme s-a crezut altceva. Eugenius Darkó, editorul textului, a susținut într-un studiu din 1923 că un pasaj despre Matia Corvin presupune cunoașterea unor fapte de prin anii 1480, deci că autorul scria pe la 1490. Așa a intrat Chalcocondil în manuale ca ultimul dintre cei patru istorici greci ai Căderii, după Ducas, Kritoboulos și Sfrantzes, și ca un martor îndepărtat al faptelor.

În 1992, Hilmar Wurm și Ernst Gamillscheg au coborât data la intervalul 1469-1470 și au observat că unul dintre manuscrise, Paris. gr. 1780, are o filigranare folosită între 1447 și 1459. În 2012, Anthony Kaldellis a căutat sistematic prin tot textul, în Greek, Roman and Byzantine Studies, și a arătat două lucruri: nimic din lucrare nu cere o dată după 1464, iar felul în care este pomenit marele vizir Mahmud Pașa, căzut de la putere în 1468, cere o dată dinaintea căderii lui. Un al doilea reper, războiul lui Uzun Hasan din 1467, strânge și mai mult fereastra.

Diferența nu este una de bibliotecă. Între „scris la aproape treizeci de ani după fapte, de un om bătrân, poate în Veneția” și „scris la câțiva ani după fapte, de un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, probabil în răsărit”, aceeași cifră nu cântărește la fel.

Adrian Gheorghe, în 2023, folosește tocmai apropierea asta. Chalcocondil, scriind, după cuvintele lui, nu departe de evenimente, dovedește că portretul negru al lui Kazîklî voievod nu a fost născocit de cronicarul otoman Dursun Beg două decenii mai târziu, ci circula deja prin 1462-1463, și în lumea grecească, și în cea otomană.

A fost Chalcocondil martor la ce povestește?

Nu. Nicăieri nu spune că ar fi fost acolo și nimic din text nu îl pune în Țara Românească. Kaldellis, în monografia lui din 2014, arată ce fel de carte este aceasta: cercetarea lui Laonic a fost, în fond, o istorie orală. Nu exista în anii 1450 nicio bibliotecă din lume de unde să fi putut scoate materia acestei lucrări, nici despre otomani, nici despre Franța, nici despre Spania.

Singurii informatori pe care îi numește vreodată sunt funcționarii de la vistieria otomană, de la care a luat cifrele veniturilor sultanului, în cartea a VIII-a, capitolul 78, și, poate, niște furnizori militari, în cartea a IX-a, capitolul 90. În rest, tace. Kaldellis crede că a scris în răsărit, cel mai probabil la Constantinopol; textul a circulat aproape imediat acolo, iar aceea este singura linie de transmitere care a supraviețuit până la noi.

Pentru pasajul nostru lucrul acesta are o urmare precisă. Scena vine dintr-o povestire auzită, iar autorul o marchează el însuși: „precum se spunea”. Kaldellis traduce la fel în engleză, „as it was said”. Rezerva stă în text; nu a fost adăugată de cercetătorii de azi ca să scadă cifra.

Și acum partea care arată cât de subțire este temeiul numeric. Un martor ocular chiar există: Enveri, participant la campania din 1462, care a văzut cu ochii lui un câmp plin de turci trași în țeapă. Enveri nu dă niciun număr. Cifra vine de la cel care nu a fost acolo, iar cel care a fost nu o confirmă.

Pe ce se sprijină textul: douăzeci și șase de manuscrise

Darkó a înșirat douăzeci și șase de manuscrise ale lucrării, iar numărul acesta mare arată singur cât de citită a fost. Douăsprezece poartă un titlu general care sună a cronică turcească, despre sultanii turcilor și faptele lor; alte două dau un titlu despre prăbușirea întregii Elade; trei, pe care Darkó le socotește cele mai apropiate de originalul autorului, nu au niciun titlu general, ci numai titluri de carte.

Drumul spre tipar a început cu traducerile, nu cu originalul. Versiunea latină a lui Conrad Clauser a ieșit în 1556, cea franceză în 1577, iar textul grecesc abia în 1615. Ediția de la Bonn a lui Immanuel Bekker, din 1843, a dat paginația care se trece și azi pe margine. Ediția critică a lui Darkó a apărut la Budapesta: tomul întâi în 1922, tomul al doilea în două părți, în 1923 și în 1927.

Traducerea românească de referință este a lui Vasile Grecu, „Expuneri istorice”, Editura Academiei, 1958, făcută după Darkó, cu paginile lui Bekker trecute pe margine tocmai ca trimiterile să poată fi urmărite în orice ediție. Traducerea engleză completă, bilingvă, este a lui Anthony Kaldellis, „The Histories”, în colecția Dumbarton Oaks Medieval Library, volumele 33 și 34, apărute în 2014; ea citează pe cărți și capitole, iar scena noastră este 9.104.

Trebuie spus și ce lipsește. Kaldellis scria în 2012 că lucrarea are nevoie de o ediție critică nouă și trimitea la studiul lui Hilmar Wurm din 1995 despre transmiterea manuscrisă. Până atunci, ediția după care citim cu toții are peste un veac.

Un autor greu de citit, recunoscut ca atare

Bekker scria în prefața de la Bonn că nici Laonic însuși „pare deseori să nu fi știut ce vrea să spună”. Grecu nu este de acord cu judecata asta, dar își avertizează cititorul: dacă unele pasaje par întunecoase în românește, așa sunt și în grecește.

Recenzând în 2015 ediția lui Kaldellis, în Bryn Mawr Classical Review, Diana Gilliland Wright merge mai departe și observă că ultimele pagini ale lucrării sunt din ce în ce mai puțin legate: „vedem o minte destrămându-se”, scrie ea, și presupune că autorul era pe moarte. Pentru o scenă din care se scoate o cifră rotundă, avertismentele acestea nu sunt amănunte de filolog.

Ce fel de cifră sunt cei douăzeci de mii?

O cifră auzită, nu una numărată. Textul o spune singur, prin formula „precum se spunea”, și nu arată nici cine ar fi numărat, nici cum. Este, în limbajul meseriei, o cifră de circulație.

Cea mai amănunțită încercare de a o cântări este a lui Dénes Harai, publicată la 23 septembrie 2025 în Transactions of the Royal Historical Society. Harai nu respinge cifra pe gustul lui, ci construiește o rată de verosimilitate. Pleacă de la cazul Amlașului: cronica germană din 1463 susține acolo un masacru general, iar un recensământ din 1488 numără în ținut 219 gospodării și 19 case goale, adică 8 la sută.

Rata aceasta, între 8 și 8,5 la sută, aplicată celor douăzeci de mii, dă între 1.600 și 1.700 de oameni pe câmpul de lângă Târgoviște. Harai arată și cum s-ar fi adunat numărul: nu într-o zi, ci în șase ani de domnie, din 1456 până în 1462, cu o medie de ceva sub 250 de trageri în țeapă pe an. Din cei 1.600 până la 1.700, vreo două treimi pot fi legate de fapte care apar, una câte una, în izvoare.

Autorul ține să spună apăsat că asta nu micșorează cruzimea domniei. Schimbă scara, nu natura faptei. Iar la capătul studiului formulează altfel concluzia: tragerea în țeapă nu a fost, la Vlad, o unealtă de ucidere în masă, ci una de pedeapsă publică, folosită mai des decât la vecini, dar cu un număr mediu de victime pe episod asemănător cu al lor.

Înaintea lui, Peter Mario Kreuter susținuse, într-un capitol din 2018 pe care îl cunoaștem prin trimiterile lui Harai, că episodul este o exagerare literară și că numărul mare avea rostul de a sublinia cruzimea domnului. Adrian Gheorghe arată, dinspre izvoarele otomane, că cifra de aproximativ douăzeci de mii este material comun între Chalcocondil, Ducas și cronicile otomane. Asta înseamnă că o repetă mai multe texte, nu că o confirmă mai multe numărători.

Drumul întreg al cifrelor din dosarul lui Vlad Țepeș, de la cele 23.884 din scrisoarea trimisă de la Giurgiu în februarie 1462 până la recalculările de astăzi, este subiectul unui capitol de mai târziu.

A fost o pădure sau un câmp?

În izvor, un câmp. Grecu traduce „câmpia cu țepe”, iar dimensiunile date sunt de câmp deschis, șaptesprezece stadii pe șapte. Parii sunt numiți doar „pari mari”, fără nicio comparație cu copacii și fără vreun cuvânt care să trimită la pădure.

Expresia „pădurea de țepe” este modernă. A intrat în circulație prin literatura de popularizare din veacul al XX-lea și a ajuns până în studiile de specialitate, care o folosesc însă între ghilimele, ca pe un nume dat scenei, nu ca pe o descriere a ei. Kreuter observă cum s-a produs lipitura: cifra mare și metafora silvestră au crescut una în alta, până când numărul a devenit parte din pădure.

Ce rămâne în picioare este imaginea, nu cuvântul. Un câmp lung de vreo trei kilometri, străbătut de pari, la cinci kilometri de capitală, pe drumul pe care venea oastea, este oricum o priveliște gândită ca să fie văzută. Dar cine scrie „pădure” scrie peste izvor, nu după el.

Cât de sigure sunt măsurătorile în stadii

Prefacerea stadiilor în kilometri este a traducătorului: Grecu socotește cele douăzeci și șapte de stadii la aproape cinci kilometri, cele șaptesprezece la vreo trei, cele șapte la peste un kilometru. Stadiul antic nu a avut o lungime unică, iar un autor care scrie după auzite nu măsoară terenul. Cifrele acestea spun „foarte mare”, cu mijloacele prozei clasice, și trebuie citite ca atare.

Cine erau cei trași în țeapă?

Textul spune două lucruri care nu se potrivesc cu formula repetată azi. Întâi, sultanul „i-a văzut pe ai lor trași în țepe”: ai lor, adică oameni de ai otomanilor. Apoi, imediat, lista: „bărbați și femei și copii”. Un câmp cu femei și copii pe el nu este un câmp de prizonieri de război.

De aici vine și titlul, ironic, al capitolului lui Kreuter din 2018: scrierea istoriei lui Vlad Țepeș fără folosirea izvoarelor duce la douăzeci de mii de turci trași în țeapă. Formula aceasta, douăzeci de mii de turci, nu stă ca atare în niciun izvor.

Ce se poate documenta despre oamenii de acolo este mai puțin și mai precis. Chalcocondil însuși scrie, mai devreme în aceeași carte, că Vlad i-a prins pe Hamza, begul de Nicopole, și pe secretarul grec al sultanului, și că i-a dus „cu toții și i-a tras în țeapă, după ce i-a ciuntit mai întâi”, iar lui Hamza i-a făcut „o țeapă mai înaltă”. Ienicerul sârb Konstantin Mihailović spune, la rândul lui, că Hamza a fost tras în țeapă cel dintâi, cu cei vreo treizeci de slujitori ai lui împrejur.

Harai arată și logica locului. Vlad alegea pentru dus la Târgoviște un eșantion reprezentativ și de obicei de rang, nu toată mulțimea prinsă într-un raid. Iar locurile de osândă din afara zidurilor erau permanente, așezate lângă drumurile umblate, fiindcă execuția trebuia să fie văzută de cât mai mulți. Istoricul Bogdan Petru Maleon, citat în același studiu, arată că atât în Moldova, cât și în Țara Românească execuțiile se făceau înaintea curții domnești și în locurile cu lume multă, mai ales în zi de târg.

Pus cap la cap, câmpul de lângă capitală nu este o grămadă strânsă într-o săptămână de groază, ci un loc de pedeapsă folosit ani la rând, pe care oastea otomană a avut ghinionul să îl întâlnească întreg.

Ce face autorul cu scena

Nu scrie un proces-verbal, ci un portret. Kaldellis arată că, în ultimele cărți, Chalcocondil construiește chipul unui tiran clasic, iar scena aceasta este locul în care îl prinde cel mai bine: turcii de rând se îngrozesc, sultanul admiră. Tocmai în câmpul lui Vlad, scrie Kaldellis, autorul scoate la iveală omenia turcului obișnuit, ca să arate mai apăsat cum privește Mehmed puterea fără margini.

Scena are și o pereche, cu două pagini mai sus. Un oștean al lui Vlad, prins noaptea, este dus la marele vizir Mahmud și întrebat unde se află domnul. Omul răspunde că știe bine, dar că de frica aceluia nu poate spune nimic, și că este gata să moară oricând. Mahmud se miră, îl ucide și observă că un om înconjurat de o asemenea frică, dacă ar avea și oaste pe măsură, ar ajunge departe.

Cele două bucăți spun același lucru și sunt așezate anume: frica este, la Vlad, o unealtă de război, iar otomanii o recunosc ca atare. Asta nu înseamnă că episodul a fost născocit. Înseamnă că cifra din el poartă greutatea unei demonstrații, iar o cifră care are ceva de demonstrat se rotunjește ușor în sus.

Mai este un lucru de spus, fiindcă se trece ușor peste el. Chalcocondil nu leagă nicăieri purtarea sultanului de religia lui. Kaldellis subliniază că islamul este, la acest autor, o religie ca oricare alta, iar trăsăturile urâte ale lui Mehmed nu sunt puse pe seama credinței, ci a puterii fără oprire. Într-un veac în care aproape toată lumea scria altfel, este o poziție singulară, și ea explică de ce lauda adusă lui Vlad în pasajul nostru vine din gura sultanului, nu din a autorului.

Ce se mai vede azi la Târgoviște?

Orașul pe lângă care a trecut sultanul este cel de la Curtea Domnească, sit arheologic cercetat de decenii, trecut în Repertoriul Arheologic Național sub codul 65351.19. Rapoartele din Cronica Cercetărilor Arheologice arată cât de încet se câștigă acolo fiecare strat: o locuință scoasă la lumină în 1986 trimite la o nivelare de pe la 1400, când s-a ridicat nucleul vechi al curții, iar biserica paraclis stă pe un strat gros de dărâmătură, ceea ce explică reparațiile de mai târziu la altar.

Chiar și Turnul Chindiei, cel fotografiat de toată lumea, nu este un martor sigur al anului 1462: data ridicării lui rămâne nelămurită, iar cercetătorii l-au legat de o cetate pe care Ștefan Báthory a văzut-o la Târgoviște în 1476. Cine vrea să stea „unde a stat Mehmed” are de ales între mai multe ipoteze, nu o certitudine.

Rămân deschise și întrebări de text. Nu știm în ce direcție de la oraș se afla câmpul, fiindcă izvorul dă numai distanța. Nu știm dacă cifra a fost culeasă de Chalcocondil din mediul otoman sau din cel grecesc, și nici dacă izvoarele otomane care o repetă numără aceiași morți. Nu știm, în sfârșit, cât din măsurătorile în stadii este observație adusă de cineva și cât este convenție de scriitură.

Și rămâne ce nu se clatină. În iunie 1462 un domn care putea aduna câteva mii de oameni a pus în fața celei mai bune oști a deceniului o priveliște socotită dinainte, pe drumul pe care aceasta trebuia să treacă, iar oastea nu a asediat capitala. Judecată cu mijloacele vremii ei, fapta este un act de război dus până la capăt, nu o izbucnire fără socoteală. Cifra se poate discuta. Intenția, nu.