Vlad Țepeș și sașii: cearta pentru negoț din spatele legendei

Vlad Țepeș și sașii au ajuns la țepe și la sate arse pornind de la vamă, de la dreptul de depozit și de la doi pretendenți ținuți cu bani la Brașov și la Sibiu. Hârtiile care au rămas din acei ani stau în arhivele celor două orașe, iar ele numesc sume, nume și zile. Capitolul acesta le citește pe rând.

De ce s-au certat Vlad Țepeș și sașii din Brașov și din Sibiu?

Cearta a avut două rădăcini, amândouă practice: negoțul și pretendenții la tron. Brașovul și Sibiul controlau drumurile prin care marfa apuseană intra în Țara Românească și prin care ceara, vitele, pieile și peștele urcau spre Transilvania, iar cele două orașe adăposteau rivalii domnului. Vlad Țepeș și sașii nu s-au bătut pentru religie, nici pentru neam, ci pentru vamă, pentru dreptul de a vinde cu amănuntul și pentru dreptul de azil.

Dovada stă într-un loc anume: arhivele celor două orașe. Scrisorile latine și slavone pe care domnul le-a trimis judelui și pârgarilor din Brașov, respectiv magistrului cetății Sibiului, s-au păstrat acolo, cu pecețile pe ele, și au fost tipărite de Ioan Bogdan în 1905, apoi din nou, cu aparat critic, în volumul al șaselea al colecției de documente ardelene, publicat de Gustav Gündisch în 1981. Din domnia întâi se cunosc nouă acte latine ale lui Vlad care privesc direct raportul cu teritoriile autonome săsești.

Ce iese din ele nu seamănă cu povestea tipărită mai târziu. Gündisch, care a lucrat o viață în arhiva Sibiului, a formulat concluzia într-o frază ce merită citată întreagă: raportul dintre voievod și comunitățile săsești merge „de la perioade de strânsă colaborare politică, cu înțelegeri de caracter de alianță, până la cea mai ascuțită dușmănie”, iar de o ostilitate de principiu „nu poate fi vorba”. Vremurile de ceartă violentă au alternat cu vremuri de conlucrare strânsă, iar barometrul a fost mereu același: cât de aproape era primejdia otomană și cât de tare împingea domnul pentru a-și întări propria putere.

Ce căuta domnul Țării Românești la nord de Carpați?

Căuta ceea ce era al lui prin moștenire. Amlașul și Făgărașul erau feude ale domnilor munteni în sudul Transilvaniei, iar Vlad Țepeș le pune în titlu din primul act cunoscut al domniei: hrisovul dat la Târgoviște la 6 septembrie 1456 începe cu formula „Nos Vlad, parcium Transsalpinarum wayvoda et dominus terrarum de Fogaras et Omlas”, adică voievod al părților de peste munte și domn al țărilor Făgărașului și Amlașului.

Titlul nu era decorativ. Horațiu Pavel și Andras Barta, în studiul publicat în revista „Forum geografic”, anul 5, numărul 5 din 2006, la paginile 162-168, arată că prima apariție documentară a unei unități teritoriale formate din satele Țării Amlașului este din 5 august 1322, că în 1366 cele cinci sate românești ajung în stăpânirea lui Vladislav Vlaicu și că din acel moment stăpânirea domnilor de la sud de Carpați peste acest spațiu transilvănean durează, cu întreruperi, până spre sfârșitul veacului al XV-lea. Cei doi autori scriu limpede că titlul de dux al acestor teritorii nu era unul artificial, ci reflecta un drept real al pământului, domnii putând face danii acolo precum în propria lor țară.

În vremea lui Mircea cel Bătrân ducatul ajunge la întinderea maximă, aproximativ 900 de kilometri pătrați, iar Mircea și urmașii lui stăpânesc un teritoriu alcătuit din opt localități, cu Amlașul drept centru: Galeș, Vale, Cacova, Sibiel, Săliște, Tilișca, Aciliu și Amlaș. Cifra aceasta, opt localități, va conta mai târziu în socoteala victimelor.

Așadar, când sibienii lasă un pretendent să intre în Amlaș, ei nu găzduiesc un fugar pe pământul lor: ei îl instalează pe domeniul domnului de la Târgoviște. Diferența juridică explică de ce răspunsul a fost atât de violent.

Ce scrie în înțelegerile din 1456 și 1457?

Scrie exact ce voia fiecare parte. Actul din 6 septembrie 1456 consemnează că o solie a Brașovului și a Țării Bârsei, formată din fostul jude Gheorghe, Gașpar aurarul, un al doilea Gașpar, maistru măcelar, și judele Thes din Râșnov, a venit la Târgoviște și a legat cu domnul o înțelegere sub jurământ: brașovenii îl primesc pe el și pe ai lui dacă va fi silit să plece din țară de frica turcilor sau a dușmanilor dinăuntru, iar el se obligă să stea împotriva turcilor cu toată puterea. Vlad întărește negustorilor brașoveni dreptul de negoț liber, însă își rezervă judecata: pricinile se judecă înaintea lui sau a dregătorilor puși de el.

Patru zile mai târziu tonul se schimbă. La 10 septembrie 1456, cu un sol turcesc oprit în capitală, domnul le cere brașovenilor, de urgență, „ducentos aut centum vel quinquaginta homines electos”, două sute sau o sută, ori măcar cincizeci de oameni aleși, până în duminica următoare, ca să poată spune turcilor că vin și alții în urma lor. Argumentul lui, pus în scrisoare, este o lecție de politică: când omul sau domnul este puternic și tare, atunci poate face pace cum vrea, iar când va fi neputincios, va veni asupra lui cel mai tare și va face cu el cum vrea.

Că o înțelegere asemănătoare s-a încheiat și cu Sibiul se vede din scrisoarea de la 14 martie 1457, adresată lui Oswald, magistru al cetății, judelui și pârgarilor din Sibiu, „omnibus septem sedium Saxonicalium commorantibus”, adică tuturor celor care locuiesc în cele șapte scaune săsești. Acolo domnul le amintește ce legături și jurăminte au între ei, întărite cu credință, și adaugă că din partea lui nu a fost nicio silnicie. Apoi trece la plângere, iar plângerea deschide subiectul următor.

Ce era dreptul de depozit și de ce strica atât de mult?

Dreptul de depozit, Stapelrecht în germană, obliga marfa care trecea prin oraș să fie pusă în vânzare acolo, la fața locului, înainte de a merge mai departe. Pentru Brașov și Sibiu el însemna, din a doua jumătate a veacului al XIV-lea, o poziție de necontestat în comerțul cu Țara Românească: aproape nimic nu ajungea la sud de Carpați fără să treacă prin mâinile lor, iar ce venea de la sud se oprea la ei.

Gustav Gündisch a susținut, în studiul din 1969 din „Revue Roumaine d’Histoire”, că tocmai aici stă cheia conflictului. Vlad Țepeș ar fi cerut același drept pentru orașele din propria lui țară, ceea ce ar fi lovit greu negoțul de export și de tranzit al ardelenilor: aceștia urmau să își desfacă marfa numai în câteva locuri din Țara Românească, și acolo numai cu toptanul, astfel încât precumpărarea și revânzarea rămâneau negustorilor de acasă.

Cum știm ce știm despre dreptul de depozit

Aici se cuvine spus cum știm ce știm. Gündisch nu are un act al lui Vlad Țepeș care să numească orașele de depozit. Cele trei târguri pe care le propune, Câmpulung, Târgoviște și Târgșor, le ia dintr-un document al lui Neagoe Basarab din 1517, prin studiul lui Radu Manolescu din 1957, adică dintr-o hârtie scrisă cincizeci și șapte de ani mai târziu. Autorul însuși o spune, în nota 9 a studiului. Reconstituirea rămâne verosimilă, dar este reconstituire.

Iar ea nu e singura citire. Daniela Mitea, în studiul despre raporturile Țării Românești cu Transilvania în vremea lui Basarab cel Tânăr, apărut în „Anuarul Institutului de Istorie «G. Barițiu»” din Cluj-Napoca, tomul XLVI, 2007, la paginile 285-302, consideră că măsurile protecționiste ale domnilor munteni din a doua jumătate a veacului au fost temporare și că un drept muntean real de etapă și de depozit față de comerțul transilvănean se constituie mult mai târziu, abia prin reglementările lui Neagoe Basarab. Deosebirea nu e de amănunt: după Gündisch, Vlad voia să mute instituția la sud de munți, după Mitea, instituția aceea nu exista încă acolo.

Cine erau pretendenții și cine îi ținea în casă?

Erau doi, iar fiecare oraș avea pe al lui. Sibiul l-a sprijinit pe un cleric român, viitorul domn Vlad Călugărul, fratele din flori al lui Țepeș. Brașovul l-a scos în față pe Dan, probabil fiul lui Dan al II-lea, cunoscut în istoriografie drept Dan al III-lea.

Scrisoarea din 14 martie 1457 numește fapta fără ocolișuri. Domnul scrie că „acel preot al românilor, care se numește fiu de voievod”, a intrat în adevărata lui moștenire și a ajuns la Amlaș, unde se ține cu voia sibienilor. Mai grav: le arată că acel pretendent a dat și a făgăduit, în fața lor, doi dintre cei mai puternici negustori ai orașului, vămile de la Rucăr și de la Brăila, ca să le stăpânească pe veci și să ia din ele venit. Cei doi sunt numiți: Petru Gereb de Weresmarth și Peterman, fiul lui Peterman.

Aici se vede cel mai bine cât de aproape stau banii de politică. Petru de Weresmarth, pe nume german Petrus de Rothberg, era jude regesc al scaunului Sibiului, iar un act al conventului de la Cluj-Mănăștur din 5 mai 1460 îl arată luând în zălog două posesiuni pentru o mie de florini de aur curat: un om cu bani lichizi, nu un funcționar sărac. Peterman era, după Gündisch, un negustor bogat originar din Câmpulung. Doi oameni de negoț își cumpărau de la un pretendent, cu arme și adăpost, vămile de la intrarea și de la ieșirea drumului comercial.

Dan al III-lea a fost și mai explicit. Într-o scrisoare slavonă către Brașov, datată de editori înainte de 2 aprilie 1459, el scrie că regele și toți nobilii l-au trimis, că stăpânul lui, regele, i-a dat Transilvania, Țara Bârsei și secuii ca să plece cu el ca să își câștige țara, și cere ajutor „fie cu arme, fie cu haine, căci grămada mea de oameni este goală”. Încheie cu o cerere de informații care spune totul despre felul în care funcționa rețeaua: „iar ce știți despre Dracula, spuneți-mi-o”.

De ce i-a dat regele Ungariei dreptate lui Vlad Țepeș, în martie 1458?

Pentru că socotea vinovat orașul, nu domnul. La 3 martie 1458, de la Buda, Matia Corvin scrie judelui, pârgarilor și întregii obști a Sibiului o scrisoare care nu lasă loc de interpretare. Regele spune că a înțeles cum sibienii, „pluribus iam incitationibus”, prin multe provocări, i-au dat prilej credinciosului său iubit, ilustrul principe Vlad, voievod al părților transalpine, să pornească cu silnicia împotriva lor, de unde li s-au tras multe rele și pagube, „de quibus vobis non mediocriter imputamus”, pentru care le-o pune în seamă nu puțin.

Urmează porunca și amenințarea. Dacă au făcut vreo nedreptate oamenilor sau supușilor voievodului, să dreagă lucrul și să se împace cu el, iar dacă vor mai încerca ceva nou împotriva lui, „vos non iuvabimus”, nu îi vom ajuta, și nici nu ne vom pune de mijloc ca să îi apărăm.

Trei zile mai târziu, la 6 martie 1458, guvernatorul Mihail Szilágyi trimite Sibiului o scrisoare aproape identică, folosind actul regelui ca model. Editorii volumului al șaselea al documentelor ardelene arată că textul celei de a doua se potrivește cuvânt cu cuvânt cu prima, în afara numelui emitentului. La 28 martie, de la Lipova, același Szilágyi cere sașilor din Sibiu și Brașov, secuilor și nobilimii transilvane să îi primească bine pe moldovenii și pe muntenii care vin la ei.

Un an mai târziu, pendulul bate invers. La 3 aprilie 1459, de la Buda, regele interzice vânzarea de arme spre Țara Românească și cere pedeapsa care se dădea în vremea lui Sigismund pentru asemenea faptă; pe dosul actului, o mână din veacul al XV-lea a scris rezumatul: „Litterae ut non permittant arma portare in Valachiam”. Între cele două scrisori, din martie 1458 și aprilie 1459, s-a schimbat nu caracterul domnului, ci poziția lui în politica maghiară: împăcarea dintre rege și unchiul lui, Szilágyi, se stricase, iar Vlad era omul lui Szilágyi.

Câți negustori brașoveni a tras în țeapă Vlad Țepeș?

Patruzeci și unu. Cifra vine din actul lui Dan al III-lea, dat la Feldioară la 2 aprilie 1459, și din varianta slavonă a aceluiași act, din 5 aprilie, unde numărul e scris în cifre. Dan consemnează plângerea judelui și a pârgarilor Brașovului și ai Țării Bârsei: Vlad ar fi căzut de la credința față de rege, s-ar fi supus turcului, iar pe negustorii și solii care intraseră în Țara Românească pe vreme de pace, „tempore pacis”, pentru agoniseala hranei lor, i-ar fi prins, legat în fiare, le-ar fi luat bunurile și apoi i-ar fi omorât „in palos trahendo”, trăgându-i în țeapă.

Al doilea cap de acuzare e mai greu. Dan scrie că mânia domnului s-a aprins mai departe și că trei sute sau mai mulți băieți și tineri care se aflau în Țara Românească „pro ydeomate adipiscendo”, pentru a învăța limba, ar fi fost arși în foc; varianta slavonă precizează că fuseseră strânși din Târgoviște și din toate târgurile țării, unii trași în țeapă, alții arcați în foc. Erau ucenicii trimiși de familiile de negustori ca să învețe limba în care urmau să facă negoț.

Comparația cu povestea tipărită se face singură. Dénes Harai, în studiul „Counting the Stakes”, apărut la 23 septembrie 2025 în „Transactions of the Royal Historical Society”, pune față în față cifra lui Dan și cifra pamfletului german din 1463: acolo se spune că au fost trași în țeapă toți negustorii de la Țara Bârsei până la Dunăre, lângă Brăila, „șase sute la număr”. Raportul este, scrie Harai, de șapte la sută: numai atât din ce afirmă pamfletul se poate primi drept aproximativ exact. Bogdan observase deja, în 1896, că narațiunea săsească ridică și numărul copiilor, de la trei sute la patru sute.

Cât valora totul în bani se vede din alte hârtii. La 23 aprilie 1459 regele poruncește Brașovului și comunităților Țării Bârsei să predea comiților secuilor lucrurile puse la ei de oameni din Țara Românească, socotite la șapte mii de florini de aur, plus bunurile răposatului Koldra, decapitat din porunca voievodului, de alte trei mii de florini. Iar la 4 iulie 1458 același rege cerea Brașovului averea lui Mihail logofătul, ucis de Vlad, și anume „illa decem millia florenorum auri”, cele zece mii de florini de aur pe care omul le mărturisise cu gura lui în ceasul morții. Confiscările reciproce erau miza, nu un efect secundar.

Ce s-a întâmplat cu Dan al III-lea și cu Amlașul?

Dan a fost prins și i s-a tăiat capul, în primăvara anului 1460. Ultimul act al lui este din 2 martie 1460: un hrisov pe pergament, cu pecetea lui și douăsprezece peceți boierești, în care se intitulează „dei gracia wayvoda Transalpinensis et dominus terrarum Omulus et Fugarasch” și înșiră optsprezece dregători, de la vornicul Bogdan Doboca la logofătul Radu. Actul confirmă brașovenilor dreptul de a păstra bunurile muntenești depuse la ei, recunoaște că orașul l-a hrănit „aproape un an întreg” și încheie cu un blestem lung împotriva oricui ar îndrăzni să le ceară socoteală.

Cincizeci și una de zile mai târziu lucrul se sfârșise. La 22 aprilie 1460, un oarecare Blasius scrie de la Pest sfatului orașului Bardejov o știre de la fața locului: voievodul numit Draculya a avut ciocnire cu voievodul numit Dann, din oamenii lui Dan numai șapte au scăpat de moarte, iar pe el însuși, căzut în robie, Draculya a pus să îl decapiteze. Scrisoarea adaugă că morții lui Dan au fost trași în țeapă și că domnul a făcut la fel cu femeile pe care a putut să le prindă, legându-le copiii la piept. Textul a fost tipărit de Katona, după Wagner, și reluat în volumul al șaselea al documentelor ardelene.

Merită spus că aici pamfletul german nu minte. Episodul lui despre „junge Dan” povestește că domnul l-a prins, i-a pus să i se facă o groapă, l-a lăsat cântat după rânduiala creștinească și i-a tăiat capul lângă groapa aceea. Decapitarea este confirmată de știrea din Pest. Narațiunea tipărită nu este falsă de la un capăt la altul; este umflată la cifre și tăcută la cauze.

Arderea Amlașului, la 24 august 1460

Arderea Amlașului se pune, în toate relatările, la 24 august 1460, ziua Sfântului Bartolomeu. Ioan Bogdan arăta în 1896 că data nu vine numai din narațiunea săsească, ci și din analele bisericii Brașovului și de la cronicarul Simon Massa, care o dau sub același an și sub aceeași zi. Același Bogdan scrie că narațiunea săsească pretinde până la treizeci de mii de morți, „număr de bună samă exagerat”.

Harai supune cifra unei probe care se poate verifica. Ducatul Amlașului avea opt localități și o populație estimată la 1.190 de oameni; un recensământ din 1488, o generație după presupusul măcel, numără acolo 219 gospodării și nouăsprezece case goale, adică opt la sută. Procentul cade aproape la mijlocul intervalului de șapte până la zece la sută pe care autorul îl deduce din cazurile măsurabile, iar cifrele de recensământ, scrie el, exclud măcelul fără alegere descris în 1463. Pentru Făgăraș, un act al lui Matia Corvin dat la Brașov la 3 decembrie 1462 arată două sate, Șercaia și Părău, „per devastationem Wlad waywodae desolatas”, pustiite prin devastarea voievodului Vlad, și le dă unui brașovean, Gheorghe Byro, ca să le repopuleze cu scutiri. Tocmai precizia aceasta, observă Harai, face mai puțin credibil un măcel general.

Cum s-a încheiat cearta, în toamna anului 1460?

Cu o pace și cu o propunere de alianță. Din mijlocul anului 1458 până în iunie 1460 nu se păstrează niciun act al lui Vlad Țepeș despre raportul cu teritoriile săsești, iar în golul acela documentar intră cele mai aspre fapte povestite de narațiunile germane. La 4 iunie 1460, de la cetatea de pe Dâmbovița, domnul scrie iar brașovenilor, trimițând pe sfetnicul lui Voico Dobrița pentru pribegii pe care îi iertase și cerând ca aceștia să îi fie trimiși sau alungați de față cu omul lui.

La 26 iulie 1460 pacea există deja. Scrisoarea de atunci vorbește despre „pacis conclusione”, încheierea păcii, și despre făgăduiala de unire, pe care domnul spune că o va ține neclintit, afară de cazul în care s-ar vedea călcată de ei. Le cere, în schimb, să nu dea ajutor districtului Făgărașului și să nu adăpostească pe nimeni care ar fugi de acolo.

Ultimul act al șirului, descoperit de Gündisch în arhiva parohiei evanghelice din Brașov și publicat de el în 1969, este din 11 octombrie 1460, dat la cetatea Dâmbovița. Vlad se plânge că brașovenii nu respectă pacea încheiată „infra spacium sex ebdomadarum”, în răstimpul a șase săptămâni: el a lăsat să plece liber pe brașovenii opriți în țara lui, dar oamenii lui, negustori și alții, ar fi ținuți încă la Brașov. Pe verso aceleiași foi, scrisă de aceeași mână, probabil a notarului brașovean Leonhardus, se află însemnarea cu propunerile domnului.

Propunerile sunt cel mai interesant document al dosarului. Vlad cere scrisori de obligație de la cele Șapte și Două Scaune, de la orașul Brașov cu Țara Bârsei și de la Sibiu, cu trei articole: fugarii din țara lui care trec în Transilvania să fie prinși și predați, iar el se obligă la fel pe dos; dacă ar avea dușmănie cu turcii, cu Moldova ori cu oricine altcineva, afară de regatul Ungariei, ardelenii împreună cu secuii să îi trimită „quatuor milia hominum armatorum”, patru mii de oameni înarmați, iar el să facă la fel; și, dacă turcii sau alți dușmani ar vrea să treacă prin țara lui spre Transilvania ca să o pustiască, să le stea împotrivă „toto suo posse”, cu toată puterea lui. Cui erau adresate, nu se știe: actele numesc doar un comes, iar Gündisch înclină spre comitele secuilor, Oswald de Rozgony, fără să dea lucrul drept lămurit.

Unde s-a născut povestea tipărită, și ce rămâne deschis?

Răspunsul e disputat de o sută treizeci de ani, iar disputa se duce între două adrese: Brașovul și Buda. Tot ce știe azi un cititor obișnuit despre Vlad Țepeș și sașii din Transilvania vine din acele pagini tipărite, nu din actele de arhivă citate mai sus. Ioan Bogdan, în cartea lui din 1896, susținea că versiunea primitivă a narațiunii germane a fost scrisă „probabil de un sas dela Brașov sau dela Sibiu”, fiindcă numai un sas putea cunoaște atât de bine Amlașul, Făgărașul, Tălmaciul și amănuntele topografice ale Brașovului: biserica Sfântului Bartolomeu, satul Cotlea, capela Sfântului Iacob de sub deal.

Bogdan nota însă, în aceeași carte, și părerea lui Hasdeu, care îl credea tot sas pe autor, dar punea alcătuirea opusculului la curtea lui Corvin. Linia aceasta a fost dezvoltată de Șerban Papacostea, în studiul din „Romanoslavica”, volumul 13, 1966, iar Gündisch a îmbrățișat-o în 1969, scriind că, dacă vede bine, teza originii săsești a povestirilor germane „trebuie dusă la groapă”, de vreme ce în toamna anului 1460 s-a ajuns la înțelegeri de alianță între domn și sași. Argumentul lui are o slăbiciune pe care o recunoaște: existența unei alianțe în 1460 nu dovedește că un sas nu ar fi putut scrie, mai târziu, ce a trăit în 1459. Capitolul următor al dosarului intră în pamflete ca obiect, cu manuscrisele și tipăriturile lor.

Ce stă în picioare, la capătul hârtiilor: cearta a fost de negoț și de legitimitate; pretendenții au fost ținuți de orașe, cu bani și cu arme, iar sprijinul lor a fost plătit cu vămi; represaliile au fost reale și documentate chiar de partea potrivnică; regele Ungariei a dat vina pe Sibiu în martie 1458 și a oprit armele spre Țara Românească în aprilie 1459; iar la capătul tuturora, în toamna anului 1460, s-a ajuns la pace și la o propunere de alianță cu patru mii de oameni.

Ce rămâne deschis: nu avem actul prin care Vlad Țepeș ar fi cerut dreptul de depozit pentru orașele lui, iar lista celor trei târguri vine din 1517; nu știm cui erau adresate propunerile din toamna anului 1460; nu avem anul exact al țepelor de sub capela Sfântului Iacob, de la Brașov, fiindcă pamfletul nu dă an, iar Bogdan le punea la 1457 sau 1458; și nu avem un singur act al domnului care să recunoască vreuna dintre faptele din Transilvania. Tot ce se poate verifica despre ele vine din scrisorile celor care îl socoteau dușman, iar asta se spune de fiecare dată când se dă cifra.