Sfinxul din Bucegi: cine a spus primul că e sculptat și ce arată roca

Despre Sfinxul din Bucegi se afirmă, de decenii, că nu este o stâncă obișnuită: că a fost lucrat de mâna omului, că marchează un centru de energie și că la o anumită dată, la apus, deasupra lui se formează o piramidă vizibilă numai celor pregătiți să o vadă. Afirmația principală, cea despre monumentul sculptat, nu a apărut din senin: are un autor, un an și chiar o măsurătoare. Le arătăm pe toate trei, apoi punem lângă ele ce spun geologia și documentele oficiale.

Ce se afirmă și cât de departe a ajuns

Afirmațiile vin în straturi. Cel de bază: Sfinxul din Bucegi este un monument antic, sculptat de daci sau de pelasgi, nu o formă a naturii. Peste el s-a așezat un al doilea strat: stânca ar fi un punct de energie, numit uneori chiar polul energetic al planetei. Iar deasupra a crescut un al treilea: în fiecare an, la 28 noiembrie, pe la 16:45, razele soarelui ar forma la apus o piramidă energetică, pe care, scrie un articol de presă din 28 noiembrie 2025, dat aici ca exemplu de afirmație, nu ca sursă, „doar cei inițiați pot să vadă”.

Cât de departe a ajuns povestea se vede dintr-un loc neașteptat: planul de management al Parcului Natural Bucegi, document oficial al autorității de mediu, trece „Ziua Sfinxului” pe lista activităților culturale de mare anvergură din parc, alături de Răvășitul Oilor. Adunarea anuală de la 28 noiembrie a devenit un fapt administrativ.

De unde vine povestea: un an, un nume, o măsurătoare

Punctul de plecare documentabil este Nicolae Densușianu și cartea lui, „Dacia preistorică”, apărută postum în 1913. Densușianu scrie despre un monument aflat pe colțul sud-estic al Carpaților, pe care îl numește Columna Cerului. Potrivit lui, monumentul avea forma unei piramide trunchiate în patru unghiuri, iar fiecare față „a fost o dată decorată cu anumite figuri, din care unele se mai cunosc și astăzi de abia”.

Ce îl deosebește pe Densușianu de cei care l-au urmat este că a urcat el însuși pe munte. „Dimensiunile acestei columne, după cum le-am măsurat noi înșine în a. 1900, când am urcat vârful Bucegiului spre a studia din punct de vedere istoric acest important monument al lumii vechi, sunt: înălțimea 9.99 m, lățimea la baza laturilor mai lungi 10.72 m.” Mai departe, vorbind despre o pictură de vas cu Prometeu, scrie că pletele eroului „ne prezintă aici o curioasă asemănare cu capul uman, ale cărui urme se mai observă și astăzi pe columna din Bucegiu”. În altă parte, pe aceeași culme, pune „simulacrul cel fără rival în lumea pelasgă, al lui Saturn”.

Două lucruri trebuie spuse limpede. Primul: în toate aceste pagini, Densușianu nu folosește niciodată numele de Sfinx. Potrivirea dintre Columna Cerului a lui și stânca numită astăzi Sfinxul este un pas făcut mai târziu, de cititorii lui. Al doilea: chiar și el, când descrie altarele de pe Caraiman, scrie că sunt „formate de asemenea din stâncile naturale ale pământului”. Nu susținea, deci, că piatra a fost adusă și ridicată, ci că forme naturale au fost prelucrate și consacrate. Distincția s-a pierdut pe drum.

Ce arată dovezile: o plajă de pietriș de acum 100 de milioane de ani

Roca din care este făcut Sfinxul are propria biografie, și e cu mult mai veche decât orice civilizație. Formațiunea de Bucegi este o succesiune în care predomină conglomeratele, de vârstă albiană, adică din cretacicul inferior, în urmă cu aproximativ 100 de milioane de ani. Un studiu publicat în 2018 în revista Interpretation, semnat de geologii Dan C. Jipa și Cornel Olariu, arată că membrul inferior s-a acumulat ca un mare con submarin de conglomerate, iar cel superior formează un sistem sedimentar de la platformă spre fosă, cu gresii și conglomerate.

Pe scurt: piatra Sfinxului este pietriș și bolovăniș cimentat pe fundul unei mări cretacice, ridicat apoi de mișcările tectonice la peste două mii de metri. Un conglomerat nu este o rocă omogenă: are galeți de durități diferite, prinși într-un ciment de rezistență inegală, iar asta îl face vulnerabil în mod neuniform.

Aici intervine documentul cel mai limpede din toată discuția. Planul de management al Parcului Natural Bucegi și al sitului Natura 2000 ROSCI0013 Bucegi spune, fără ocolișuri: „Pe conglomerat, datorită eroziunii diferențiate, au luat naștere forme bizare cum ar fi Sfinxul și Babele”. Și, mai departe: „Caracteristic pentru Platoul Bucegilor este prezența stâncilor izolate ca: Babele, Sfinxul și altele asemenea, forme reziduale rezultate ca urmare a proceselor eoliene, îngheț-dezgheț și șiroire”. Despre Babele și despre ciupercile de gresie din apropiere, același document spune că s-au format „sub acțiunea fenomenelor de șiroire, a regimului de îngheț-dezgheț, coraziunii și a eroziunii eoliene produse diferențiat”.

Mai contează și cum este clasat. În inventarul parcului, Sfinxul apare printre cele 46 de elemente de patrimoniu natural de interes geologic, speologic și paleontologic, nu printre siturile arheologice, iar zona Sfinx-Babele este în zona de protecție strictă. Nicio cercetare arheologică publicată nu atribuie forma stâncii unei intervenții umane.

Cum s-a transformat povestea

Drumul de la 1913 până la 2025 se poate urmări pas cu pas. Densușianu propune un monument pelasg și îl măsoară. Generațiile următoare împrumută numele de Sfinx, luat din asemănarea cu sfinxul egiptean, și îl lipesc pe interpretarea lui. Apoi interpretarea istorică este înlocuită de una energetică: stânca devine un punct de forță. Articolele de presă atribuie unei cercetătoare, Cristina Pănculescu, ideea unui centru de energie lângă Vârful Omu, iar de aici povestea se mută din arheologie în domeniul trăirii personale.

Mutarea aceasta este cheia. În varianta lui Densușianu, afirmația putea fi verificată: dacă pe fețele stâncii existau figuri săpate, se puteau găsi urme de unealtă. În varianta de astăzi, piramida se vede numai celor inițiați, iar o asemenea afirmație nu poate fi nici confirmată, nici infirmată. Povestea a devenit sigură tocmai fiindcă a renunțat la verificabilitate.

Ce rămâne întrebare legitimă

Nu tot ce se întreabă în legătură cu Bucegii este fantezie. Întrebarea dacă platoul a avut un rol în practicile religioase preistorice sau antice nu este absurdă: locurile înalte au fost folosite, în multe culturi, exact pentru asta. Dar răspunsul nu poate veni din silueta unei stânci, ci numai din săpătură și din material datat.

Rămâne deschisă și o întrebare mai simplă, de istorie recentă: când a căpătat stânca numele de Sfinx și când a fost fotografiată prima dată. Variantele care circulă dau ani diferiți, iar un izvor tipărit pe care să îl fi putut verifica nu am găsit. Preferăm să spunem asta, decât să repetăm o dată care nu se sprijină pe nimic.

Și mai rămâne o întrebare cu urmări practice: cât de repede se duce stânca. Planul de management arată că Babele și Sfinxul sunt cele mai căutate de turiști și „necesită o conservare specială”, iar între măsurile parcului intră identificarea suprafețelor cu habitate degradate și vulnerabile, numindu-le anume. Un ritm măsurat al eroziunii nu este dat în document.

Ce rămâne meritul real

Faptul că povestea nu se confirmă nu scade nimic din ce este adevărat acolo. Platoul Bucegilor este una dintre cele mai spectaculoase expoziții de relief rezidual din Carpați, iar Sfinxul este piesa lui cea mai cunoscută: o formă sculptată, da, dar de vânt, de ger și de apă, într-o rocă depusă pe fundul unei mări acum vreo sută de milioane de ani. Este o poveste mai lungă și mai greu de închipuit decât orice variantă pelasgă.

Iar Densușianu merită judecat cu mijloacele vremii lui. În 1900 a urcat pe creasta Bucegilor cu instrumente de măsură, a notat două dimensiuni cu precizie de centimetru și le-a publicat, ca să poată fi verificate. Interpretarea lui nu a rezistat. Felul în care a lucrat este însă exact opusul a ceea ce s-a construit mai târziu pe numele lui: cifre care se pot controla, nu trăiri rezervate inițiaților.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

• Caută clauza care face verificarea imposibilă. „Doar cei inițiați pot să vadă” nu este o precizare, este o ieșire de urgență din discuția despre dovezi.
• Nu confunda măsurătoarea cu dovada. Densușianu a măsurat corect o stâncă. Înălțimea unei stânci nu spune nimic despre cine i-a dat forma.
• Verifică lanțul de citare. Când o afirmație este pusă pe numele unui cercetător, dar fără titlu, editură și an, lanțul e rupt.
• Fii atent la redenumiri. Numele „Sfinxul” vine din asemănarea cu monumentul egiptean și este modern; folosit ca argument, el presupune tocmai ceea ce ar trebui demonstrat.
• Întreabă în ce categorie e trecut obiectul de instituția care îl administrează. Sfinxul stă, în inventarul parcului, la patrimoniu geologic.
• Nu întoarce mitul pe dos. Faptul că stânca este naturală nu înseamnă că muntele nu a contat pentru oamenii de la poalele lui. Absența unei dovezi se numește absență, nu contrariu.