Cea mai mare erupție din ultimii 10.000 de ani: cine a plecat și cine a rămas

Acum aproximativ 7.300 de ani, prăbușirea calderei Kikai, în sudul Japoniei, a produs cea mai mare erupție vulcanică a ultimilor zece milenii. Un studiu publicat în Science Advances pe 15 octombrie 2026 măsoară ce a urmat și ajunge la o concluzie care strică povestea simplă: catastrofa nu a avut aceleași consecințe nici măcar la distanțe asemănătoare de vulcan.

Ce a fost erupția Kikai-Akahoya

Caldera Kikai se află sub mare, în arhipelagul Ōsumi, la sud de insula Kyushu. Prăbușirea ei, în jurul anului 5300 înainte de Hristos, a împrăștiat cenușă peste cea mai mare parte a arhipelagului japonez. Stratul de cenușă rezultat, numit Akahoya, este unul dintre reperele cronologice cele mai folosite de arheologia japoneză: orice sit care îl are în profil poate fi împărțit sigur în înainte și după.

Grosimea depunerii dă o idee despre forță. La situl Aihara, în orașul Miyakonojo, prefectura Miyazaki, la circa 150 de kilometri de caldera, stratul de cenușă are între 40 și 50 de centimetri.

Peter Jordan, de la Universitatea Lund, autor principal al studiului și coordonator al proiectului Surviving the Apocalypse, finanțat pe cinci ani de Consiliul Suedez pentru Cercetare, numește erupția absolut devastatoare. Oamenii afectați erau comunități Jomon, vânători, pescari și culegători cu ceramică, sedentari sau semisedentari, fără agricultura orezului, care avea să ajungă în Japonia câteva milenii mai târziu.

Cum se măsoară o populație dispărută

Arheologia nu are recensăminte pentru preistorie. Metoda folosită în ultimii ani pleacă de la numărul de date radiocarbon obținute într-o regiune și într-un interval: cu cât sunt mai multe situri și mai multe straturi datate, cu atât se presupune că trăiau mai mulți oameni. Procedeul are limite cunoscute, fiindcă depinde și de cât s-a săpat într-o zonă.

Noutatea studiului este statistica. Enrico Crema, de la Universitatea Cambridge, a dezvoltat modele care țin cont de structura spațială a datelor, adică de faptul că regiunile vecine nu sunt independente una de alta, și care pot include variabile explicative, precum grosimea cenușii. În formularea lui, metoda permite cercetătorilor să modeleze ritmurile de creștere ținând cont de structura spațială.

La studiu au lucrat echipe din opt instituții: Cambridge, Universitatea Kyushu, Lund, University of East Anglia, Universitatea Kanazawa, Universitatea Oulu, Aarhus și Universitatea Hokkaido.

Rezultatul: nu un colaps, ci mai multe răspunsuri diferite

În sudul insulei Kyushu, cel mai aproape de caldera, populația a scăzut sever. Asta era de așteptat. Partea neașteptată vine imediat după: în nordul aceleiași insule, unele comunități nu numai că au supraviețuit, ci au continuat să crească. Autorii consideră că o explicație plauzibilă este migrația, adică oameni care au plecat din sud și s-au așezat mai la nord.

A doua surpriză este distanța. Efectele nu s-au oprit la marginea zonei devastate: ritmul de creștere a încetinit și în regiuni mult mai îndepărtate ale Japoniei, acolo unde cenușa nu a făcut pagube directe.

Concluzia autorilor este că opoziția dintre apocalipsă și supraviețuire nu descrie bine ce s-a întâmplat. Răspunsul a fost un amestec de migrație, adaptare, rezistență și refacere, modelat atât de condițiile de mediu, cât de deciziile oamenilor.

Ce spun sursele

Studiul a apărut în Science Advances, cu identificatorul 10.1126/sciadv.aeh7197, iar Departamentul de Arheologie al Universității Cambridge a publicat prezentarea rezultatelor pe 15 octombrie 2026. Finanțarea vine de la Consiliul European pentru Cercetare, prin proiectul FORAGER, de la Consiliul Suedez pentru Cercetare și de la Societatea Japoneză pentru Promovarea Științei, proiectul KAKENHI 25K00523.

Merită subliniat ce nu susțin autorii. Ei nu spun că erupția a fost inofensivă, nici că populațiile Jomon au trecut neatinse peste ea. Spun că modelul uniform, în care o catastrofă produce același efect la aceeași distanță, nu se verifică în date.

Ce nu se știe încă

Migrația rămâne o ipoteză. Creșterea din nordul Kyushu este compatibilă cu sosirea unor grupuri din sud, dar demonstrarea ei ar cere altfel de dovezi, de pildă ADN antic sau izotopi care să arate că oamenii îngropați acolo crescuseră în altă parte.

Nu se știe nici de ce a încetinit creșterea în regiuni îndepărtate. Iarna vulcanică, adică răcirea temporară a climei după injectarea de aerosoli în stratosferă, este explicația cea mai la îndemână, dar studiul nu o dovedește direct.

Rămâne deschisă și problema de fond a metodei: numărul de date radiocarbon depinde de cât s-a săpat. Modelele statistice încearcă să corecteze acest dezechilibru, însă nu îl pot elimina.