Episcopia Caransebeșului: cum a stat 90 de ani cu scaunul la Vârșeț, din 1775

În 1775, scaunul episcopal ortodox al Banatului de munte a plecat din Caransebeș la Vârșeț și a stat acolo nouăzeci de ani. Nu a fost o desființare, ci o mutare de reședință, iar efectul a fost că o eparhie cu enoriași aproape numai români a fost cârmuită, timp de trei generații, din afara zonei și de ierarhi sârbi. Povestea se încheie în 1865, cu o diplomă imperială.

Ce s-a întâmplat în 1775 cu scaunul episcopal de la Caransebeș?

Formularea folosită de Episcopia Caransebeșului însăși este scurtă: în 1775, scaunul episcopal a fost mutat de la Caransebeș la Vârșeț. Eparhia nu a fost desființată, numele ei a devenit, în uzul bisericesc, Episcopia Caransebeșului și Vârșețului, iar protopopiatul Caransebeșului a rămas în subordinea ei.

Vârșețul se află în Banatul de câmpie, astăzi în Serbia, la aproximativ o sută cincizeci de kilometri de Caransebeș. Mutarea însemna deci că deciziile pentru parohiile din zona montană a Banatului se luau de la distanță, într-un oraș aflat mai aproape de centrul bisericesc sârbesc de la Carloviț.

Episcopia Caransebeșului este atestată cu episcopi proprii de la sfârșitul secolului al XVII-lea și în secolul al XVIII-lea, unii români, alții sârbi. Șirul cronologic al episcopilor de Caransebeș, alcătuit în 1887 în Foaia Diecezană, începe cu anul 1690, deci mutarea din 1775 a întrerupt o tradiție de aproape un secol.

Pentru parohiile de munte, consecința practică s-a văzut în toate: numirile de preoți, judecata bisericească de primă instanță, școala. Școala clericală cu program în limba română a fost întemeiată, în 1822, la Vârșeț, nu la Caransebeș, fiindcă acolo era reședința.

De ce a ajuns o eparhie cu enoriași români să fie cârmuită de la Vârșeț?

Explicația vine din felul în care Habsburgii au așezat Biserica Ortodoxă pe teritoriul lor. Dreptul ortodocșilor din imperiu nu izvora dintr-o lege generală, ci din privilegiile ilirice, acordate prin diplomele din 1690-1695 unor refugiați sârbi și negociate apoi, decenie după decenie, cu Viena.

Pe baza acestor privilegii s-a format, în 1710, Mitropolia de la Carloviț. După pacea de la Belgrad, din 1739, ea a rămas singura mitropolie ortodoxă de pe teritoriul habsburgic, având sub jurisdicție și Banatul. Cum privilegiile fuseseră date sârbilor, ierarhia a fost sârbească, iar limba oficială a administrației bisericești la fel.

Românii ortodocși din Banat și din părțile ungurești nu aveau o ierarhie proprie și nu aveau nici cum să o ceară în temei juridic, fiindcă privilegiile nu îi pomeneau. Erau enoriași într-o biserică al cărei statut fusese obținut de alții, iar presiunea de a se asimila se vedea până în numele preoților.

Un exemplu mic și grăitor din arhivele Caransebeșului: protopopul George Iliescu, în scaun între 1749 și 1769, nu și-a sârbizat numele, deși era în uz ca preoții să o facă. Pe un Mineu cumpărat de el a lăsat o însemnare în română, cu litere chirilice, datată 25 februarie 1765.

Anno 1765 Februarie 25, acest Mineiu este al nostru cumpărat cu bani gata 30 florinți. Caransebeș. George Iliescu m. p. protopresbiterul Caransebeșului și mult păcătosul

Însemnare pe un Mineu, Caransebeș, 1765

Ce spun documentele despre anul mutării

Anul 1775 este dat de trei surse bisericești care se susțin reciproc. Istoricul oficial al Episcopiei Caransebeșului îl afirmă direct. Studiul lui Nicolae-Cristian Daia despre protopopii Caransebeșului, publicat în revista Altarul Banatului, îl reține la fel, trimițând la monografia eparhiei scrisă de Nicolae Cornean în 1940.

A treia sursă introduce însă o rezervă care merită citită cu atenție. Relatarea publicată de agenția de știri a Patriarhiei Române, la împlinirea celor 150 de ani de la întemeierea eparhiei românești, scrie că se pare că în 1775 episcopul Vichentie Popovici a mutat sediul Episcopiei de la Caransebeș la Vârșeț.

Acel se pare că nu este o figură de stil. Este semnul că nici în istoriografia bisericească nu există un act public, datat, prin care mutarea să fi fost dispusă. Istoricul eparhiei, de pildă, dă anul fără să numească episcopul, iar studiul din Altarul Banatului dă anul fără să numească nici el autorul mutării.

Cât despre ziua de 25 octombrie, ea nu apare în niciuna dintre sursele bisericești și academice citite aici. Cine o folosește o preia dintr-o listă, nu dintr-un document. Deosebirea aceasta este tot ce separă o cronologie de o dovadă.

Cum arăta eparhia în cifre?

Aici se vede, mai bine decât în orice argument, de ce mutarea a devenit o problemă națională. Studiul lui Paul Brusanowski despre privilegiile ilirice dă pentru 1797 componența eparhiei de la Vârșeț: 26.513 credincioși sârbi și aproape 200.000 de români.

Raportul nu era o excepție locală. În același an, eparhia Timișoarei avea 147.140 de credincioși sârbi și 196.211 români, iar eparhia Aradului 308.000 de credincioși, dintre care doar 11.000 sârbi și 293.000 români. La începutul secolului al XIX-lea, din cele 1.505 parohii ortodoxe ale Mitropoliei de la Carloviț, 935 erau sârbești și 553 românești.

Vârșețul era, așadar, cazul cel mai disproporționat dintre toate: șapte enoriași români la un sârb, cu o ierarhie sârbească și o administrație care nu lucra în română. Protopopiatul Caransebeșului, cu parohii curat românești, era fruntaș în eparhie după numărul de parohii și după activitatea bisericească.

Relația nu a fost însă una de conflict permanent. Documentele arată și colaborare: la propunerea episcopului de Vârșeț și Caransebeș Maxim Manuilovici, protopopul român Ioan Tomici a fost recomandat pentru o decorație, iar prin adresa din 8 iulie 1834 Comandamentul Militar General Bănățean era informat că împăratul i-a acordat o medalie de onoare din aur pentru meritele din activitatea pastorală și didactică.

Cum s-a întors scaunul la Caransebeș, în 1865?

Întoarcerea a venit odată cu despărțirea ierarhică a românilor de ierarhia sârbească, obținută de Andrei Șaguna. Mitropolia Transilvaniei a fost întemeiată pe 24 decembrie 1864 și cuprindea scaunul de la Sibiu, eparhia Aradului și scaunul Caransebeșului.

Actul care a restabilit eparhia este diploma imperială semnată de împăratul Franz Joseph I pe 6 iulie 1865. Prin ea a fost recunoscută Eparhia Ortodoxă Română a Caransebeșului, cu zece protopopiate: Caransebeș, Mehadia, Lugoj, Făget, Vărădia sau Oravița, Jebel, Ciacova, Vârșeț, Palanca și Panciova.

Reședința a revenit la Caransebeș printr-o hotărâre a Consistoriului din 23 septembrie 1865. În august 1865, Șaguna îl instalase la Caransebeș pe protopopul Brașovului Ioan Popasu, primul episcop ortodox român de acolo, care a păstorit douăzeci și patru de ani.

Popasu a mutat la Caransebeș și secția românească a școlii clericale de la Vârșeț, a întemeiat Institutul Teologic Diecezan cu o secție pedagogică, a zidit o reședință, a pus pe picioare o tipografie diecezană și a scos, din 1886, Foaia Diecezană. În 1874 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, dar Viena și guvernul de la Budapesta au refuzat să îl recunoască.

Eparhia a dat apoi Bisericii oameni de prim rang: Nicolae Popea, episcop între 1889 și 1908, a devenit membru activ al Academiei Române în 1900, al doilea ierarh cu această cinste după Melchisedec Ștefănescu, iar Miron Cristea, episcop între 1910 și 1919, a ajuns în 1925 primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Ce rămâne neclar și ce se spune prea repede

Prima afirmație care circulă prea repede este că scaunul a stat la Vârșeț aproape o sută de ani. Socoteala simplă dă nouăzeci: din 1775 până în 1865. Formula de aproape o sută de ani apare în studiul din Altarul Banatului, iar cea de aproape nouăzeci de ani în relatarea Patriarhiei. A doua este cea corectă.

A doua afirmație pripită este că eparhia de la Vârșeț ar fi fost o eparhie sârbească. Ierarhia era sârbească, jurisdicția era a Mitropoliei de la Carloviț, dar enoriașii erau, în proporție de șapte la unu, români. O eparhie se definește și prin credincioșii ei, nu doar prin episcopul care o conduce.

Rămâne nelămurit cine a dispus mutarea și pe ce temei. Numele episcopului Vichentie Popovici apare într-o singură relatare, și acolo cu rezervă. Nu avem, în sursele citite aici, nici hotărârea sinodală, nici rescriptul imperial, nici data exactă.

Ce se poate spune cu temei este că mutarea din 1775 a fost un efect al unui aranjament juridic, nu al unei dușmănii. Privilegiile ilirice dădeau statut sârbilor, iar românii ortodocși nu aveau cadru legal pentru o ierarhie proprie. Când cadrul s-a schimbat, în 1864-1865, scaunul s-a întors în două luni. Judecata asupra celor nouăzeci de ani trebuie să țină seama de dreptul epocii, nu de sensibilitățile de azi.