Conciliul de la Calcedon, 22 octombrie 451: ziua formulei celor două firi

Pe 22 octombrie 451, într-o biserică de pe o colină de la marginea Calcedonului, episcopii adunați din tot imperiul au primit un text de câteva rânduri despre felul în care dumnezeirea și omenitatea stau împreună în Hristos. Formula a rămas una dintre definițiile de temelie ale creștinismului și, totodată, linia pe care s-au despărțit Biserici întregi. Conciliul de la Calcedon își are actele editate critic, iar ele arată cum s-a ajuns la ea.

Ce s-a hotărât la Calcedon pe 22 octombrie 451?

În a cincea ședință a conciliului, ținută luni, 22 octombrie 451, episcopii adunați la Calcedon au primit textul numit Definiția de credință. El spune că Hristos este unul și același Fiu, desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în omenitate, și că este cunoscut „în două firi”, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire și fără despărțire.

Formula explică apoi ce înseamnă asta: deosebirea firilor nu este desființată de unire, ci însușirea fiecăreia se păstrează și amândouă se întâlnesc într-o singură persoană și într-o singură ipostază. Hristos nu se împarte în două persoane.

Conciliul de la Calcedon se deschisese pe 8 octombrie 451, în naosul bisericii Sfânta Eufemia, pe o colină la marginea orașului Calcedon, la vreo două stadii, adică în jur de 370 de metri, de Bosfor. Prima ședință a fost condusă nu de un episcop, ci de reprezentantul împăratului, generalul Anatolius, însoțit de optsprezece oameni din conducerea imperiului.

Cum s-a scris formula celor două firi?

Actele nu arată un sinod grăbit să scrie un text nou, ci contrariul. Chestiunile de credință au ocupat ședințele a doua, a patra și a cincea, iar prima pe listă a fost citirea scrisorii papei Leon, numită Tomul, înăbușită la sinodul din 449 și acum primită cu aclamații.

Episcopii au socotit că atât era de ajuns. Cine a cerut o definiție nouă și explicită au fost demnitarii imperiali, nu papa și nu episcopii din răsărit, iar editorii actelor arată că sinodul a cedat abia după ce împăratul Marcian a amenințat că mută conciliul în Italia. Prima încercare se sprijinea pe o formulă de compromis, „din două firi”, pe care marea majoritate o accepta; legații papali nu au fost mulțumiți, iar textul acelui proiect nu a fost trecut în procesul-verbal, așa că nu se mai poate citi. A doua redactare a fost dată unui comitet de vreo două duzini de episcopi, retrași, în timpul ședinței a cincea, într-o capelă laterală.

Diferența între „din două firi” și „în două firi” pare de nimic și nu este. Prima lăsa loc înțelegerii că firile se contopesc la unire; a doua spune că rămân deosebite și după unire. Pe acest cuvânt s-a rupt creștinătatea răsăriteană.

Câți episcopi au fost de fapt la Calcedon?

Aici cifrele care circulă nu se potrivesc cu documentele. Lista primei ședințe dă 343 de episcopi sau reprezentanți, dar editorii atrag atenția că nu este completă; socotind tot, cei prezenți fizic au fost, probabil, în jur de 370. Izvoarele oficiale de pe vremea conciliului vorbeau însă de 500 sau 520, iar listele fiecărei ședințe rar trec de vreo 300. Explicația e simplă: mitropoliții semnau și pentru episcopii din subordine care lipseau, așa că socoteala oficială număra de două ori.

Cea mai mare cifră, 636 de episcopi, apare abia în tradiția de mai târziu. Editorii actelor observă ceva care spune totul despre felul în care s-a născut: 636 este exact dublul celor 318 părinți de la Niceea. Nu e o numărătoare, e o cifră care vrea să spună că Calcedonul cântărește de două ori cât Niceea.

A fost episcopul Tomisului la Conciliul de la Calcedon?

Întrebarea îl privește direct pe cititorul român, fiindcă Tomisul, adică Constanța de azi, era mitropolia provinciei Scythia, singurul scaun mitropolitan al Dobrogei romane. În multe texte de popularizare se spune, scurt, că episcopul Tomisului a semnat la Calcedon. Documentele cer mai multă răbdare.

Ce se știe sigur este că Tomisul avea oameni în această poveste. În lista de semnături a sinodului de la Efes din 431, citită la Calcedon, apare la numărul 173 „Timotei, episcopul cetății Tomis din provincia Scythia, am semnat”. Iar la audierea de la Constantinopol din 13 aprilie 449 este pomenit, al șaptelea, „Alexandru, preacuviosul episcop al cetății Tomis din provincia Scythia”.

La Calcedon însă, singura urmă a unui episcop de Tomis este un nume din lista latină de semnături a ședinței a treia, cea în care a fost depus Dioscor al Alexandriei: „Alexandru, episcopul întregii provincii Scythia, am semnat”, la poziția 183. Editorii pun o notă la acel rând: Alexandru fusese la audierea din 449, dar nu există nicio dovadă că a fost la Calcedon, iar numele este, cel mai probabil, o adăugire târzie. Lista are 308 nume și cuprinde și cel puțin doi mitropoliți aleși abia după conciliu.

Cercetarea nu este de acord cu ea însăși. Canonistul Nicolae V. Dură susține, într-un studiu publicat în revista Black Sea Region at the Crossroads of Civilizations, că la numărul 65 al listei participanților la al patrulea sinod ecumenic stă „Teotim, preacuviosul episcop al Tomisului”, pe care îl socotește mitropolit al Scythiei Minor, și presupune că Alexandru murise în 450 sau 451. Editorii actelor spun, în schimb, că Teotim a ajuns episcop de Tomis după Calcedon. Cât de alunecos e terenul o arată și un studiu al preotului Cristian Gagu despre Niceea: prezența episcopului de Tomis la primul sinod ecumenic nu se poate dovedi, fiindcă listele s-au păstrat în manuscrise cu omisiuni, confuzii și interpolări târzii. Iar lipsa unui nume nu dovedește absența omului.

Ce rămâne, atunci, din legătura Tomisului cu Calcedonul? Rămâne un lucru care nu depinde de nicio listă. În ședința a patra, din 17 octombrie 451, arhimandritul Carosus, chemat să spună dacă primește hotărârile sinodului, răspunde că nu recunoaște altă credință decât cea de la Niceea, și adaugă motivul: „când sfântul Timotei m-a botezat la Tomis, mi-a spus să nu cred nimic altceva”. Un om botezat în Dobrogea vorbea, la Calcedon, în fața împuterniciților imperiali.

Cum au ajuns canoanele de la Calcedon în latinește?

Prin mâna unui dobrogean. Dionisie Exiguul, călugărul pe care Cassiodor îl descrie drept „scit de neam, dar roman cu totul în purtări”, ajunge la Roma în iarna anilor 496 și 497 și alcătuiește acolo, între 496 și 523, colecția de canoane cunoscută azi ca Collectio Dionysiana.

Baza de date Clavis Canonum, ținută de Monumenta Germaniae Historica, descrie cuprinsul primei redactări: 50 dintre cele 85 de canoane apostolice, apoi canoanele de la Niceea, Ancyra, Neocezareea, Gangra, Antiohia, Laodiceea, Constantinopol și Sardica, apoi sinodul de la Cartagina din 419, și, la sfârșit, canoanele de la Calcedon. Martorul principal este un manuscris din secolele al optulea și al nouălea de la Biblioteca Apostolică Vaticana, Pal. lat. 577, iar ediția de referință e cea a lui Adolf Strewe, Leipzig, 1931. Așa au intrat canoanele de la Calcedon în dreptul Bisericii apusene.

Ce cerea canonul 28 și de ce privea Dobrogea?

Conciliul nu s-a încheiat pe 22 octombrie. Cearta cea mai lungă a venit la ședința a șaisprezecea, unde trimișii papei au contestat hotărârea cunoscută azi drept canonul 28, redactată în seara dinainte la o întrunire neoficială, la care legații papali nu fuseseră de față. Textul relua hotărârea sinodului de la Constantinopol din 381, care numea orașul „Noua Romă”, declara că scaunul lui are privilegii egale cu ale Romei vechi și, mai concret, îi dădea dreptul de a hirotoni mitropoliți în Asia, în Pont și în Tracia.

Aici atinge canonul pământul de la Dunăre. Provincia Scythia, cu mitropolia ei la Tomis, făcea parte din dioceza Traciei, alături de Europa, Haemimontus, Moesia II, Rhodope și Thracia. Ce s-a hotărât la Calcedon privea, deci, și scaunul de la Tomis. Nicolae V. Dură susține că Biserica Scythiei Minor era autocefală și că Constantinopolul nu a avut jurisdicție canonică asupra ei în secolele al patrulea și al cincilea; canonul 28, așa cum e descris în acte, merge în sens contrariu. Papa Leon a primit oficial hotărârile de credință abia în martie 453, continuând să respingă acest canon.

Ce rămâne neclar

Nu se știe dacă scaunul de la Tomis a fost reprezentat la Calcedon. Un nume există în lista latină, dar editorii îl socotesc adăugat mai târziu; un altul, Teotim, e dat de un cercetător român ca prezent și de editorii actelor ca urcat în scaun după conciliu. Până la o lămurire a manuscriselor, răspunsul cinstit este că nu știm. Nu se știe nici ce scria în primul proiect de definiție, fiindcă nu a fost consemnat.

Ce nu e neclar: pe 22 octombrie 451, la Calcedon, s-a scris un text care se rostește și azi, duminică de duminică, în biserici de pe patru continente.