10 octombrie 1857: cum a început Palatul Universității din București

La 10 octombrie 1857 au început lucrările la cea mai mare clădire administrativă și culturală ridicată în Bucureștiul secolului al XIX-lea. Nu purta numele de Palatul Universității, fiindcă Universitatea nu exista încă: pe locul de lângă mănăstirea Sf. Sava se construia Palatul Academiei Naționale. Șantierul a ținut mai bine de doisprezece ani, iar fațada pe care o vedem astăzi nu mai este cea din 1869.

Ce s-a început, de fapt, la 10 octombrie 1857?

Lucrările au pornit sub căimăcămia lui Alexandru Dimitrie Ghica, adică înainte de Unirea Principatelor, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu (1817-1894). Muzeul Universității din București, care ține arhiva instituției, o scrie fără ocolișuri: „La 10 octombrie 1857 au început lucrările pentru construirea Palatului Academiei Naționale.” Data a fost bătută și pe o medalie desenată de Orăscu însuși, cu anul 1857 pe ea.

Șantierul nu s-a deschis pe un teren gol. Palatul Universității din București s-a ridicat peste fundațiile fostei Academii domnești întemeiate de Alexandru Ipsilanti, lipit de mănăstirea Sf. Sava, adică pe locul celei mai vechi școli înalte a orașului. Orăscu era el însuși legat de acea tradiție: fost elev, apoi profesor la Sf. Sava, mai târziu profesor de geometrie, decan al Facultății de Științe și rector al Universității între 1885 și 1892.

Investiția inițială a fost de 1.892.690 de lei, o sumă mare pentru epocă. Lucrările au durat, potrivit aceleiași arhive, „mai bine de 12 ani”, iar corpul principal a fost gata abia sub Carol I.

Ce spun documentele despre șantier și despre schimbarea numelui

Cea mai bună dovadă că numele s-a schimbat din mers nu este o relatare, ci un antet de hârtie. Două adrese scrise la trei săptămâni distanță de același îngrijitor al clădirii arată trecerea de la o denumire la alta, exact în vara în care s-a înființat Universitatea.

• 25 iunie 1864: cerere de plată a salariului, semnată de îngrijitorul Palatului Academiei (SANIC, fond MCIP, dosar 229/1864, f. 63).
• 13 iulie 1864: aceeași cerere, același om, dar antetul spune deja Palatul Universității (SANIC, fond MCIP, dosar 229/1864, f. 66).
• Decretul de inaugurare semnat de Carol I se păstrează la SANIC, fond Acte comemorative și de fundație, dosar 48, înregistrat în registrul Consiliului de Miniștri cu nr. 1886.
• Cuvântarea regelui de la 14/26 decembrie 1869 a fost tipărită în Monitorul Oficial nr. 276 din 1869, p. 1260, și reluată în volumul „Cuvântările Regelui Carol I”, vol. I, 1939, pp. 99-101.

Referințele de arhivă de mai sus sunt cele indicate de Muzeul Universității din București în fișele lui de colecție. Nu am văzut dosarele la sala de studiu, deci le dăm așa cum sunt citate de instituția care le-a publicat.

A fost inaugurată Universitatea în 1869 sau numai clădirea?

Numai clădirea. Universitatea din București fusese întemeiată cinci ani mai devreme, prin decret, la 4/16 iulie 1864, sub Alexandru Ioan Cuza. Ceremonia din 14/26 decembrie 1869, cu Carol I și regina Elisabeta de față, a marcat deschiderea palatului și, în același timp, începutul cursurilor Facultății de Medicină, înființată cu o lună mai devreme, la 22 noiembrie 1869. Rectorul Gheorghe Costaforu a dat un banchet în sala Pinacotecii.

Confuzia are însă o rădăcină documentară, și tocmai asta o face interesantă: textul decretului regal vorbește despre instituție, nu despre zidărie.

am inaugurat Universitatea Română din București și i-am dat această a noastră Carte

Decretul de inaugurare semnat de Carol I, 14/26 decembrie 1869

Cine citește doar decretul ajunge firesc la concluzia greșită. Cine pune decretul lângă actul din 1864 vede ce s-a întâmplat: statul a inaugurat solemn casa unei instituții care funcționa deja. În clădire au intrat apoi Senatul, Academia Română, Biblioteca Centrală, Muzeul Național de Antichități, rectoratul și, în parte, patru facultăți. Facultatea de Medicină a plecat în sediul propriu la 12 octombrie 1903.

De ce 10 octombrie și nu 22 octombrie?

Fiindcă în Țara Românească din 1857 se socotea pe stil vechi. Diferența față de calendarul gregorian era, în secolul al XIX-lea, de douăsprezece zile, deci 10 octombrie 1857 pe stil vechi cade pe 22 octombrie pe stil nou. Același decalaj se vede direct în felul în care își scrie datele chiar arhiva universitară: 4/16 iulie 1864 pentru înființare și 14/26 decembrie 1869 pentru inaugurare, în ambele cazuri douăsprezece zile.

De aici vine și o capcană practică. Aniversările clădirii se țin la 10 octombrie, pe data din documentele vremii, nu pe echivalentul gregorian. Când o sursă dă 22 octombrie, de obicei nu greșește, ci a convertit.

Ce s-a pierdut din frontonul lui Karl Storck?

Frontonul original se chema „Minerva ocrotind artele și științele”, era neoclasic și avea ca model Gliptoteca din München. Compoziția a fost dată de pictorul Theodor Aman, basorelieful a fost lucrat de sculptorul Karl Storck, împreună cu Paul Focșeneanu și cu Waibel, în piatră de Rusciuc, între 1862 și 1869. Frontispiciul a fost gata în 1862, înaintea restului clădirii.

Mai departe, povestea nu mai este despre arhitectură, ci despre administrație. La 4 aprilie 1944 bombardamentul asupra Bucureștiului a avariat palatul și a lovit corpul central. După război au urmat hotărâri care se contrazic: la 23 octombrie 1945 o comisie constată că se ordonase demolarea frontispiciului, la 18 ianuarie 1946 Horia Teodoru notează că „Universitatea a renunțat să dărâme frontispiciul”, iar la 8 februarie 1946 Decretul regal nr. 410 clasează palatul vechi ca monument, publicat în Monitorul Oficial nr. 46 din 23 februarie 1946.

Protecția nu a ținut. La 18 iulie 1950 Consiliul de Miniștri a oprit lucrările și a dispus desfacerea pavilionului central. Piesele statuare au fost, în formularea documentelor de atunci, „desfăcute, aruncate jos și sparte”, iar blocurile au ajuns la depozitul Colentina. O corespondență din 31 octombrie 1950 constată sec: „Nu s-a făcut nicio formă de predare și primire din partea întreprinderii”. Conducerea depozitului a cedat apoi o parte din pietre pentru alte folosințe. Fragmente se păstrează astăzi la Muzeul de Artă „Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck”.

Reconstrucția de după 1950 a simplificat fațada centrală. Friza, vulturul și grifonii de pe acroteriu au dispărut. Altfel spus, imaginea pe care o avem în minte când spunem Palatul Universității din București este, la mijloc, o refacere de după 1950 a unei fațade din 1869, nu fațada însăși.

Se mai poate reface frontonul din 1869?

În parte, da, și lucrarea a început. Universitatea din București a anunțat, în comunicatul propriu din 7 august 2026, că vulturul și cei doi grifoni au fost refăcuți de sculptorul Alexandru Siminic, cu Teodor și Ștefan Siminic, prin tehnica bronzului turnat în ceară pierdută, cizelat și patinat, pornind de la creația lui Karl Storck. Vulturul cântărește aproximativ o tonă, fiecare grifon circa 300 de kilograme, ansamblul 1,6 tone, iar valoarea lucrării este de aproximativ 2 milioane de lei. La data comunicatului, reamplasarea era programată pentru 8 august 2026, ca prim pas al refacerii integrale a frontonului.

Consolidarea și restaurarea palatului, începute în 2022, sunt finanțate prin Programul Național de Construcții de Interes Public sau Social, administrat de Compania Națională de Investiții, și executate de o asociere condusă de Construcții Erbașu, împreună cu Terragaz Construct, Euras și Polarh Design.

Ce rămâne neclar

Nu se știe ce s-a întâmplat cu toate pietrele duse la Colentina în 1950. Documentele arată că o parte a fost cedată pentru alte folosințe, fără acte, iar fișele muzeale lasă deschisă și întrebarea dacă unele fragmente ajunseseră în curtea Muzeului Storck încă din 1951. Nu avem niciun deviz complet al șantierului din 1857-1869: cifra de 1.892.690 de lei este investiția inițială, nu costul final, în timp ce extinderea interbelică a lui Nicolae Ghika-Budești, începută în 1913 și terminată după Primul Război Mondial, a costat 83.767.196 de lei, adică de alt ordin de mărime.

Ce nu este neclar deloc: la 10 octombrie 1857, într-o capitală fără bulevarde și fără universitate, s-a început o clădire gândită pentru amândouă. Orăscu a trasat și primul bulevard al orașului în raport cu ea. Judecată cu mijloacele vremii, decizia aceea a fost un pariu curajos, iar clădirea a ajuns să dea numele unei piețe întregi.