Caragea pleacă din domnie în octombrie 1818, iar legiuirea lui ține până în 1865

În octombrie 1818 Ioan Gheorghe Caragea pleacă din domnia Țării Românești, lăsând în urmă o faimă de jefuitor și un palat domnesc din care se furase chiar mobilierul. Cu șase săptămâni mai înainte, la 1 septembrie 1818, intrase în vigoare codul lui de legi: el a rămas în lucru în instanțele românești încă patruzeci și șapte de ani.

Un domn care pleacă pe furiș

Ioan Gheorghe Caragea ajunsese la București la 24 decembrie 1812, trimis de Poartă după pacea ruso, turcă încheiată în același an și după retragerea trupelor de ocupație. A fost penultimul domn fanariot al Țării Românești, iar domnia lui, între 1812 și 1818, a rămas legată în memorie de ciuma din 1813 și de dări apăsătoare.

Plecarea din octombrie 1818 nu a fost o abdicare cu ceremonie. Studiile despre domniile fanariote îl așază pe Caragea în șirul scurt al domnilor fugari, alături de Alexandru Mavrocordat Firaris, de Constantin Ypsilanti sau de Mihail Suțu. Urmarea cea mai concretă a fugii o consemnează istoria vechiului drept românesc: ediția grecească a codului lui de legi s-a pierdut atunci, în aceleași zile în care din palatul domnesc s-a furat și mobilierul.

Scaunul nu a rămas gol mult: din noiembrie 1818 domnește Alexandru Suțu, până în ianuarie 1821. Dar textul pe care Caragea îl lăsase în urmă avea să supraviețuiască amândurora.

Cum s-a făcut Legiuirea Caragea, pitac cu pitac

Drumul codului se poate reconstitui din poruncile domnești, numite pitace, care sunt și cea mai bună dovadă că lucrul nu a fost o improvizație de ultim moment.

Pitacul domnesc din 2 octombrie 1816 încredințează alcătuirea legiuirii unei comisii: Atanasios Hristopulos, logofăt al Departamentului străinelor pricini, biv vel clucerul Nestor și stolnicii Constantin și Ioniță Bălăceanu. Pitacul din 15 februarie 1817, trimis mitropolitului, episcopilor, boierilor și mazililor, îi roagă să se adune săptămânal, marțea și sâmbăta, împreună cu acei boieri „cu știință și praxis la ale pravililor”, ca să cerceteze împreună pravila întocmită de comisie și să adauge ce ar mai trebui; tipărirea urma să se facă după revizuirea domnului.

Pitacul din 22 iunie 1818 poruncește ca anaforaua arhiereilor și boierilor din 9 iunie 1818 să fie tipărită cuvânt cu cuvânt la sfârșitul versiunii românești, cu numele tuturor boierilor din ea, originalul rămânând la mitropolie. În sfârșit, pitacul din 9 august 1818 înștiințează clerul superior și boierii că legiuirea s-a tipărit în românește și în grecește și comunică intrarea în vigoare de la 1 septembrie 1818, pentru toate judecătoriile Țării Românești. Exemplarele s-au împărțit instanțelor, iar amândouă manuscrisele originale, adeverite cu semnătura și pecetea domnească, s-au dat spre păstrare la mitropolie.

Șirul acesta de date este important pentru felul în care se povestește de obicei domnia lui Caragea: legea nu a fost o ispravă de ultimă oră, ci o lucrare de aproape doi ani, iar ea intrase deja în vigoare când domnul a plecat.

Cum arată cartea

Ediția întâi se păstrează, între altele, în colecția de carte veche românească a Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, care o descrie amănunțit. Titlul sună: „Legiuire a prea înălțatului și prea Pravoslavnicului Domn și Oblăduitoriu a toată Ungrovlahia Io Ioan Gheorghie Caragea VV”. Tiparul s-a făcut la București, „în privileghiata Tipografie a dumnealor ot Cișmeaoa răposatului întru fericire Domn Mavrogheni”, în 1818, cu litere chirilice, pe 104 pagini de format mare.

Un amănunt spune mult despre cum se tipărea atunci o lege: cheltuiala nu a fost a statului, ci a trei particulari, numiți pe foaia de titlu, Constantin Caracaș doctorul, Răducanul Clinceanul biv vel stolnic și Dumitrache Topliceanul biv vel sluger. Ediția grecească a apărut la Viena, în tipografia lui Ioan Vard. Țvenos, în același an.

Numită și Codul Caragea, legiuirea cuprinde 630 de paragrafe, împărțite pe patru ramuri: dreptul civil, cu părțile despre obraze, lucruri, tocmeli și daruri, dreptul penal, adunat la titlul vini, procedura civilă și procedura penală. Izvoarele ei sunt arătate chiar în decretul de promulgare: pravila a fost „adunată din împărăteștile pravile și din pravilniceasca condică și din obiceiurile pământului ce s-au urmat până acum”.

Studiile de drept arată că o bună parte din text este o prescurtare a Manualului de legi al juristului bizantin Constantin Armenopulos, redactat în 1345, lucrare care se sprijinea ea însăși pe compilația împăratului Leon VI Filozoful, din anii 886 până la 912. Dar legiuirea are și multe părți originale, iar partea ei românească este socotită o etapă însemnată în formarea limbii române juridice: textul nu folosește încă termenul proprietate, ci spune „se face al nostru” sau „se face al nimănui”.

Ce a reglementat, judecat cu măsura vremii

Pravila clasifică persoanele, „obrazele”, după mai multe criterii: după fire, adică bărbați sau femei, după naștere, după vârstă, după minte și după „noroc”, adică după gradul de libertate. Capacitatea deplină se dobândea la 25 de ani, iar domnul putea da o dispensă, numită iertare de vârstă, celui între 20 și 25 de ani, fără drept de dispoziție asupra imobilelor. Drepturi politice aveau numai bărbații, singurii care puteau fi „boieri, și judecători și ocârmuitori obștești”, și numai ei puteau deține funcții bisericești.

Despre robi și despre țigani, pe care textul îi numește oameni asupriți, legiuirea scrie fără ocol: stăpânul putea vinde sau dărui, dar nu putea ucide; eliberarea nu se făcea înainte de împlinirea a 20 de ani, iar după eliberare omul plătea doar birurile domnești, ca oricare om liber; egumenii nu puteau slobozi un țigan mănăstiresc. Nu este o lege de dezrobire, și nu trebuie citită așa: este punerea în scris a unei robii care exista deja, cu câteva limite pentru stăpân. Dezrobirea avea să vină peste mai bine de treizeci de ani.

Partea despre bunuri cuprinde pagini care spun mult despre viața de atunci. Servituțile se numesc „robiri” și sunt definite cu exemple de uliță și de fereastră. Pentru hotarele moșiilor, care hrăneau nesfârșite procese, legiuirea încearcă să universalizeze stânjenul lui Șerban Vodă, iar după intrarea ei în vigoare s-au înființat cărțile de hotărnicie, strămoașele cărților funciare. Tot aici se consemnează o cutumă pe care nicio lege nu o inventează: aceea a „depărării”, când copii de 8 până la 12 ani erau bătuți la semnul de hotar, ca să țină minte locul la bătrânețe, când s-ar ivi procesul.

Patruzeci și șapte de ani în instanțe

În Moldova se aplica, în paralel, Codul Calimah, tipărit în 1817. Cele două legiuiri au lucrat împreună în Principate până în 1865, când Codul civil decretat de Alexandru Ioan Cuza le-a abrogat; pentru Legiuirea Caragea, abrogarea este expresă, prin articolul 1012 al noului cod.

Și după aceea pravila a continuat să fie amintită ca motivare în jurisprudența instanțelor, în cauze civile și penale, până spre anul 1943. Socoteala finală este neobișnuită: un domn care a stat șase ani în scaun și a plecat pe furiș a lăsat în urmă un text care a judecat oameni timp de patruzeci și șapte de ani și a fost invocat încă opt decenii după aceea.

Ce nu se potrivește între surse

Ziua plecării nu este fixată la fel de limpede ca restul. Lucrările de istoria dreptului vorbesc despre fuga din octombrie 1818, fără să dea ziua; calendarele de azi o pun la 11 octombrie, adică 29 septembrie pe stil vechi. Nu am găsit un document care să hotărască ziua, așa că nu o scriem ca sigură.

A doua nepotrivire este la comisia de redactare. Fișa de catalog a ediției de la 1818 vorbește despre doi boieri „cu știință și praxisale pravilelor”, Anastasie Hristopol și Nestor Craiovescu. Studiul de drept citat mai sus, care merge după pitacul din 2 octombrie 1816, numește patru oameni: Hristopulos, clucerul Nestor și stolnicii Constantin și Ioniță Bălăceanu. Deosebirea se poate explica prin numărul celor care au lucrat efectiv față de numărul celor numiți, dar o alegere între cele două variante cere pitacul însuși, pe care nu l-am văzut.

A treia privește portretul domnului. Istoriografia mai veche îl socotește cel mai nemilos spoliator al țării pe care o stăpânea. Aceeași literatură juridică îi recunoaște meritul de a fi pornit și dus la capăt lucrarea. Amândouă judecățile se sprijină pe documente și stau împreună; nu ne pricepem să le împăcăm și nu avem de ce.