Salva, 12 noiembrie 1763: ce spun actele despre martirii năsăudeni

La 12 noiembrie 1763, pe un platou de lângă Salva, în Țara Năsăudului, patru bărbați au fost executați în fața satelor adunate, iar alți nouăsprezece au fost bătuți. Fapta pentru care plăteau se petrecuse șase luni mai înainte, când grănicerii năsăudeni refuzaseră jurământul în fața unui general imperial. Astăzi cei patru sunt prăznuiți ca martiri năsăudeni, iar în jurul lor s-a strâns, în două veacuri și jumătate, un amestec de documente, memorie de sat și cifre greu de verificat.

Ce s-a întâmplat la Salva pe 12 noiembrie 1763?

În ziua aceea, pe platoul de la Salva, patru oameni din satele Văii Sălăuței au fost executați, iar alți nouăsprezece au fost bătuți. Relatarea publicată de Basilica, agenția de presă a Patriarhiei Române, spune că lui Atanasie Todoran din Bichigiu i-au fost zdrobite oasele cu roata, de la cap spre picioare, iar Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu au fost spânzurați. Nouăsprezece creștini ortodocși au fost biciuiți, mulți dintre ei mortal, iar capetele celor executați au fost puse pe stâlpi la porțile caselor lor.

Lista de nume a rămas în forma aceasta și în calendarul de azi. Patriarhia Română îi trece în șirul sfinților români drept „Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu”, cu anul morții 1763 și cu prăznuire la 12 noiembrie.

De ce au aruncat grănicerii armele la 10 mai 1763?

Pentru ca pedeapsa din noiembrie să aibă sens, trebuie întoarsă fila cu șase luni. La 10 mai 1763, la Salva, în locul numit după mocirla de acolo, urmau să fie sfințite steagurile de luptă și să depună jurământul nouă companii de grăniceri abia înființate. La ceremonie a venit generalul Buccow, trimis de Curtea de la Viena, însoțit de episcopul unit.

Potrivit relatării publicate de Basilica, Todoran a ieșit călare în fața mulțimii și a vorbit oamenilor. Le-a spus că slujeau de doi ani ca grăniceri fără să fi primit de la împărăteasă hârtiile care să le confirme starea de oameni liberi, așa cum li se făgăduise, și că nu vor purta arme ca să își vadă credința batjocorită. Apoi le-a cerut să lase armele jos. Soldații care urmau să jure au trecut de partea lui și au pus armele pe pământ.

Cele două momente sunt legate ca fapta de pedeapsă: refuzul în mai, sentința în noiembrie, pe același platou și în fața acelorași sate.

Ce a însemnat militarizarea graniței în Țara Năsăudului

Aici intră în scenă istoriografia, nu hagiografia. Ioan Bolovan și Adrian Onofreiu arată că introducerea graniței militare în Transilvania, la mijlocul secolului al XVIII-lea, a avut nu doar rațiuni militare, centrate pe nevoia de a închide granița monarhiei în fața Imperiului Otoman, ci și motivații politice adânci. Extinderea instituției de graniță asupra Transilvaniei se încadra în politica centralistă a Consiliului de Stat inaugurată de Kaunitz, care urmărea limitarea acțiunilor centrifuge ale stărilor transilvane, o mai bună concentrare a mijloacelor puterii de stat și o folosire mai eficientă a resurselor fiscale.

Pe terenul satelor, târgul suna simplu: bărbații intrau în slujba armatei imperiale, iar satul primea în schimb o altă condiție juridică. Cât de ferm era acel schimb se vede din ce cereau năsăudenii optzeci și cinci de ani mai târziu. În petiția adunării din 10 iulie 1848, reprodusă de Bolovan și Onofreiu, ei solicitau încă ștergerea numelui de iobagi din listele de conscriere și menționarea condiției de oameni liberi a locuitorilor din satele militarizate, alături de dispunerea liberă de pământurile, pășunile și pădurile din zonă. Nemulțumirea strigată la Salva în 1763 avea, prin urmare, să mai țină aproape un secol.

Unitatea născută din acel proces a intrat în istoriografie sub mai multe nume: Regimentul II românesc de graniță de la Năsăud, pentru care Ioan Pop a propus intervalul 1762-1851, și Regimentul de infanterie cezaro-crăiesc nr. 50, în istoria scrisă la Viena în 1882 de Gustav Ritter Amon von Treuenfest, care îl urmărește din 1762 până în 1850. Carl Göllner a așezat regimentele grănicerești din Transilvania între 1764 și 1851. Chiar și anul de început se citează diferit, după cum se socotește momentul: hotărârea, jurământul sau organizarea efectivă.

A fost o răscoală pentru credință sau pentru drepturi?

Aceasta este disputa reală a subiectului, iar răspunsul se schimbă după sursa pe care o deschizi. Relatarea bisericească pune pe primul plan apărarea credinței strămoșești în fața încercărilor de trecere la unirea cu Roma, iar generalul Buccow apare în ea ca trimisul care avea sarcina de a grăbi aceste treceri. Cuvintele atribuite lui Todoran cuprind însă amândouă nemulțumirile: hârtiile de oameni liberi, care nu veniseră, și credința, care era pusă în discuție.

Istoriografia a lucrat pe un document târziu. Dorel Man a publicat în 2006, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Theologia Orthodoxa, o scrisoare din 1887 a lui Nestor Simion, avocat și pasionat de istorie, despre revolta de la Salva. Din rezumatul studiului reiese concluzia lui Simion: Todoran nu s-a opus militarizării ca atare, ci încercărilor de unire a românilor cu Biserica Romei, pe care Curtea de la Viena le urmărea împreună cu militarizarea.

Cele două lecturi nu se exclud. Pentru un sat de la 1763, libertatea juridică și credința de acasă erau una și aceeași chestiune: amândouă se primeau sau se pierdeau prin hotărâri venite de la Viena. Iar sursa cea mai apropiată de eveniment pe care o invocă istoricii este o scrisoare scrisă la 124 de ani după fapt, ceea ce arată cât de subțire e stratul documentar și cât de gros e cel al memoriei.

Ce spun actele și ce spune tradiția despre vârsta de 104 ani?

Cea mai repetată cifră legată de Atanasie Todoran este vârsta lui: 104 ani în ziua execuției, ceea ce l-ar face cel mai vârstnic sfânt român. Relatarea Patriarhiei o dă fără rezerve. Niciuna dintre sursele deschise nu arată însă actul care să susțină anul nașterii, iar relatarea nu indică registrul parohial sau conscripția din care ar veni cifra. Pentru un sat de munte din anii 1650-1660, starea izvoarelor face ca o asemenea vârstă să rămână o tradiție respectabilă, nu o dată verificată.

Lucrul important este că nimic din demonstrația aceasta nu micșorează fapta. Fie că avea 104 ani, fie mult mai puțin, el a ieșit călare în fața a nouă companii și a unui general imperial și le-a spus oamenilor să lase armele jos, știind limpede ce urmează. Pedeapsa a confirmat că știa. Judecată cu mijloacele vremii ei, aceasta e o faptă de curaj politic rară într-o lume în care un sat nu avea nicio cale legală de a se opune unei hotărâri a Curții.

La fel de limpede trebuie spus și ce a urmat. Bolovan și Onofreiu arată că, pentru românii ardeleni încorporați în oastea împăratului, jurământul o dată depus a rămas „sacru și irepetabil”, iar loialitatea a devenit un reper al mentalului colectiv. Năsăudenii care au jurat după 1763 nu au fost urmașii necredincioși ai celor uciși la Salva: au fost oamenii care au dus mai departe târgul pentru care Todoran cerea hârtii.

Cum au ajuns cei patru în calendarul ortodox?

Prin hotărâre sinodală, la peste două veacuri de la fapt. Potrivit Basilica, agenția de presă a Patriarhiei Române, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a trecut în rândul sfinților prin tomosul din 22 octombrie 2007, cu prăznuire la 12 noiembrie. Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii” din Salva este astăzi locul de care se leagă cinstirea lor.

În calendarul zilei, cei patru martiri năsăudeni stau alături de Sfântul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, și de Sfântul Nil Pustnicul. Pentru cititorul de istorie, însemnătatea lor e dublă: sunt sfinți ai unei biserici și, în același timp, cel mai bine ținut minte episod al felului în care s-a făcut, la fața locului, granița militară a Transilvaniei.

Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu, 1763, 12 noiembrie.

Patriarhia Română, lista sfinților români și straromâni