Bătălia de la Hotin, 1673: cum au trecut domnii români de partea polonezilor

La 11 noiembrie 1673, în ziua Sfântului Martin, oastea polono-lituaniană a hatmanului Jan Sobieski a rupt tabăra întărită a lui Hüseyin Pașa, de sub cetatea Hotinului. Bătălia de la Hotin 1673 are și o parte românească, pomenită de obicei într-o frază: domnii Ștefan Petriceicu și Grigore I Ghica, veniți cu oști de partea turcilor, au trecut la polonezi. Documentele arată că lucrurile s-au petrecut altfel decât în povestea care circulă.

Ce s-a întâmplat în bătălia de la Hotin din 1673?

Oastea polono-lituaniană a atacat tabăra întărită a lui Hüseyin Pașa, așezată sub cetatea Hotinului, și a rupt-o în două zile. Joi, 9 noiembrie, hatmanul Jan Sobieski a oprit armata la o bătaie de tun de șanțurile otomane, iar ziua a trecut cu hărțuieli. Vineri, 10 noiembrie, polonezii au deschis focul cu cincizeci de tunuri și cu numeroase mortiere. Bombardamentul a căzut mai ales pe porțiunea de șanț ținută de români, le-a distrus apărarea, iar contingentul românesc a trecut atunci la polonezi. Asaltul zilei a fost însă zădărnicit. Noaptea a plouat, oastea a stat în formație, iar polonezii au săpat redute noi, mai aproape de palisade.

Sâmbătă, 11 noiembrie, de Sfântul Martin, pe la ceasul al șaptelea și al optulea, a pornit asaltul general, cu pedestrimea înainte și călărimea în urmă. Palisadele au fost tăiate în mai puțin de un sfert de ceas, iar lupta decisivă a ținut în jur de două ore. Hüseyin a fugit spre Țuțora, turcii au căutat podul peste Nistru, iar cavaleria lituaniană i-a tăiat pe cei rămași. Tabăra a căzut, iar curând după ea și cetatea de piatră, în care se închisese o parte din turci.

De ce unele lucrări dau 10-11 noiembrie, iar altele doar 11 noiembrie?

Deosebirea nu vine din calendar, ci din definiție. Ziua de 10 noiembrie este ziua pregătirii de artilerie, a trecerii trupelor românești și a unui asalt eșuat; ziua de 11 noiembrie este ziua asaltului care a rupt tabăra. Istoriografia polonă actuală folosește forma „10-11 noiembrie”, iar cine datează bătălia după ziua deciziei scrie „11 noiembrie”. Ambele sunt corecte, cu sensuri diferite.

Stilul vechi nu intră în discuție: Rzeczpospolita trecuse la calendarul gregorian în 1582. La 11 noiembrie 1673 gregorian cade sâmbătă și este ziua Sfântului Martin, exact cum scrie un participant, Michał Karol Haraburda, în scrisoarea lui din tabără. Socotit pe stil vechi, 11 noiembrie ar da 21 noiembrie, zi de marți, incompatibil și cu ziua săptămânii și cu sărbătoarea. Tocmai aceasta este greșeala pe care Zbigniew Hundert o semnalează la un istoric român.

Au trecut Petriceicu și Ghica de partea polonezilor?

Da, dar nu amândoi în același fel și nu amândoi în timpul luptei. Ștefan Petriceicu, domnul Moldovei, a plecat din tabăra otomană în noaptea de 26 spre 27 octombrie 1673, cu două săptămâni înainte de bătălie. Hüseyin, alarmat de denunțuri, arestase și torturase boieri moldoveni și adunase divanul ca să-i pedepsească pe „trădători”; Petriceicu a prins de veste și a fugit numai în cămașă, cu câteva zeci de boieri. Contingentul cu care a ajuns la Hotin este estimat de cercetarea poloneză la circa 1.500 de oameni.

Trecerea de la 10 noiembrie îi privește pe cei rămași în șanțuri. Zbigniew Hundert o pune pe seama muntenilor lui Grigore I Ghica și scrie că i-au scăzut lui Hüseyin cinci sau șase mii de soldați, însă dă cifra fără notă de trimitere. Izvorul de participant spune mai puțin și mai precis: când Sobieski a ajuns cu oastea la șanțul „multan”, „îndată s-a predat hospodarul cu câteva mii de multani”. Cine era acel hospodar rămâne o chestiune deschisă, fiindcă în polona secolului al XVII-lea „multan” și „voloh” acoperă când Țara Românească, când Moldova.

Ghica a jucat pe două mese, și asta este documentat. A rămas în tabăra otomană, de unde trimitea în ascuns soli la Sobieski, asigurându-l că va trece de partea creștinilor la vremea potrivită, iar în același timp îl avertiza pe sultan despre apropierea armatelor polone.

Ce spun documentele despre efective și pierderi

Întâi o precizare de metodă, venită de la specialistul principal al subiectului: desfășurarea bătăliei, așa cum e cunoscută azi, a fost reconstituită aproape exclusiv pe izvoare poloneze, iar perspectiva turcească lipsește. Orice cifră despre otomani este, deci, o cifră poloneză sau moldovenească despre otomani.

Cele mai sigure sunt cifrele scoase din acte fiscale și militare. Contingentul Marelui Ducat al Lituaniei a numărat în fapt peste 8.000 de oameni, față de 12.000 pentru care se votaseră impozite, iar defalcarea lui se cunoaște pe formațiuni. Cavaleria națională a Coroanei avea în trimestrul de plată care începea la 1 noiembrie 1673 un total de 12.863 de cai, în 123 de steaguri. Corpul lui Hüseyin este socotit la aproximativ 30.000 de oameni, cifră la care ajung și cercetarea actuală și izvorul de participant.

• Pierderi otomane, cifre incompatibile: aproximativ 11.000 de morți după izvoarele polone, în afară de cei înecați în Nistru; circa 20.000 la participantul Haraburda; optsprăzece mii la Ion Neculce.
• Pierderi polone: o estimare de circa 1.500 de morți, dată fără sursă; participantul scrie doar „ai noștri au pierit puțini”.
• Prada: toată artileria, cu 24 de tunuri grele, și banii de soldă pentru 30.000 de oameni timp de șase luni.

A decis trecerea domnilor români bătălia de la Hotin?

Nu, dar nici nu a fost un amănunt. Teza are o bază contemporană puternică și o bază cantitativă slabă. Pentru ea vorbesc rapoartele diplomatice catolice: nunțiul apostolic Buonvisi scria la Roma că a insistat să nu fie părăsiți „sărmanii principi ai Moldovei și Munteniei, cari, prin trecerea lor de partea noastră, au fost cauza principală a victoriei”. În ziua victoriei, generalul Lituaniei anunța că Moldova, Muntenia, Serbia și o parte a Transilvaniei au jurat credință regelui polon. Aceste texte au însă și o funcție politică: apărau pe cei doi domni în negocierile care urmau.

Împotriva ei vorbesc cifrele și cronologia. Efectul măsurabil al trecerii este slăbirea lui Hüseyin cu cinci sau șase mii de oameni dintr-o tabără de circa 30.000, iar contingentul personal al lui Petriceicu număra în jur de 1.500. În reconstituirea polonă, greutatea cade pe pregătirea de artilerie, pe redutele săpate noaptea, pe asaltul pedestrimii în zori și pe șarja husarilor. Nici vizirul nu a crezut în această explicație: supraviețuitorii l-au acuzat pe Ghica drept principalul vinovat al dezastrului, dar vizirul l-a iertat după ce domnul a susținut că înfrângerea s-a datorat refuzului lui Hüseyin de a ieși din șanțuri.

Ce rămâne, atunci, meritul real? Rămâne decizia însăși, luată cu capul pe butuc. Cei doi domni nu au improvizat în toiul luptei: pregătiseră din ianuarie 1673, prin arhiepiscopul Petru Parcevici, o acțiune diplomatică anti-otomană cu scrisori către genovezi și venețieni, iar înainte de campanie trimiseseră regelui polon un plan militar cu cifre, în care cereau 6.000 de pedestrime bună, 12.000 de călărime și tunuri ușoare. Petriceicu ceruse și locuri de refugiu pentru familiile moldovenilor în jurul Stryjului și Haliciului, semn că știa ce riscă. A plătit cu tronul.

Grigorii-vodă cu Petriceico-vodă, să să închine la leși, să stè cu toții să bată pre turci, ca să nu să apuce a să aședza în cetatea Hotinului pașa, pe cum să aședzasă în Cameniță.

Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei

Motivul pe care îl dă cronica moldovenească este unul de stat: dacă pașa iernează și se așază în cetatea Hotinului, cum se așezase la Camenița, în Moldova nu mai are de ce să domnească un domn.

Ce a urmat după bătălie

Victoria nu a putut fi folosită. În chiar ziua bombardamentului, 10 noiembrie 1673, murea la Lvov regele Michał Korybut Wiśniowiecki, iar Haraburda, trimis curier cu vestea izbânzii, nu l-a mai găsit în viață. A început interregnul, nobilimea a dezertat în masă, iar Sobieski și-a văzut armata redusă la jumătate. La 21 mai 1674 el însuși a fost ales rege, ca Ioan al III-lea, iar istoriografia polonă leagă astăzi cele două lucruri.

Pentru Moldova, urmarea a fost scurtă și amară. Vizirul l-a mazilit pe Petriceicu și a numit în locul lui pe Dumitrașcu Cantacuzino, dar corpul polonez al lui Mikołaj Hieronim Sieniawski a coborât spre Iași, iar la 3 decembrie 1673 Petriceicu era din nou în scaun. La 17 ianuarie 1674 Sieniawski se retrăgea însă în Polonia din lipsă de provizii, iar domnul era detronat a doua oară și trecea pribeag, unde dieta din 1676 a dat indigenatul lui și oamenilor din jurul lui.

Ghica a trecut Dunărea la Galați și s-a înfățișat la 27 noiembrie 1673 vizirului, la Oblucița, întorcând acuzele în dovezi de credință. A fost iertat, dar nu reașezat: în Țara Românească fusese numit deja Gheorghe Duca.