Bătălia de la Varna, 10 noiembrie 1444: ce au scris cei doi martori oculari

Bătălia de la Varna, dată la 10 noiembrie 1444 pe litoralul Mării Negre, a sfârșit cu moartea regelui Vladislav și cu destrămarea cruciadei. Doi oameni care au fost acolo au lăsat scris ce au văzut: un grec pe nume Zotikos Paraspondylos, care a privit lupta ascuns pe un deal împădurit, și franciscanul Andreas de Palatio, aflat în tabăra creștină. Relatările lor nu se suprapun, iar tocmai de aceea sunt prețioase.

Ce s-a întâmplat la Varna pe 10 noiembrie 1444?

Cruciada pornise în toamnă, după ce pacea încheiată cu otomanii fusese ratificată de regele Vladislav la Seghedin, în iulie 1444. La 20 septembrie oastea a trecut Dunărea la Orșova și a înaintat prin Bulgaria otomană pe drumul Vidin, Nicopole, Șumen. Spre surprinderea tuturor, flota venețiano-burgundo-papală din Bosfor nu a putut împiedica trecerea armatei lui Murad al II-lea din Asia în Europa, fiindcă artileria otomană a ținut corăbiile la distanță.

În seara de 9 noiembrie sultanul își așezase tabăra la câțiva kilometri de pozițiile cruciate de lângă Varna. A doua zi, în timp ce cele două oști stăteau față în față, s-a pornit un vânt puternic care a smuls steagurile de pe lăncile cruciaților, lucru pe care martorul franciscan l-a socotit semn rău. Iancu de Hunedoara și cavaleria lui de elită au stăpânit câmpul aproape toată ziua.

Deznodământul a venit dintr-o hotărâre luată împotriva sfatului comandantului. Convins de anturajul său, regele Vladislav a încercat o șarjă de cavalerie, cu circa cinci sute de călăreți, asupra ienicerilor care îl apărau pe sultan. Atacul i-a fost fatal, iar moartea lui a dus la prăbușirea întregii armate cruciate. Cardinalul Giuliano Cesarini și-a pierdut și el viața în învălmășeală. La căderea nopții câmpul era al otomanilor, iar Iancu a strâns în jurul lui o bună parte din cavalerie și s-a retras în ordine spre Dunăre, trecând-o la Târgul de Floci, în Țara Românească.

Cine a fost Zotikos Paraspondylos, martorul ascuns pe deal?

Aproape nimic nu se știe despre el în afară de ce spune singur. Se recunoaște om fără mijloace și fără școală. Editorul francez al poemului, Émile Legrand, a observat că autorul insistă asupra calității lui de „filosof”, adică de monah, nu de învățat, iar Haralambie Mihăescu, care l-a tradus în românește, îl socotește un dascăl de învățătură elementară și medie.

Despre poziția lui în ziua bătăliei nu există dubiu, fiindcă o scrie în versurile 439 și următoarele: „eu stăteam ascuns pe un deal într-o pădure și ajunsesem ca de marmură, mai împietrit ca o piatră. Ca și cum aș fi avut o mare înfuriată de o furtună puternică, așa priveam valurile de lume de pe câmpul de luptă”. Iar în versul 109 își anunță regula de lucru.

Scriu după puterile mele, respectând adevărul, deci numai ceea ce am văzut.

Zotikos Paraspondylos, versul 109, în traducerea lui Haralambie Mihăescu

Cum a ajuns lângă câmpul de luptă nu spune. Momentul redactării nu poate fi stabilit cu precizie, dar este foarte probabil de după 1456, anul morții lui Iancu de Hunedoara, fiindcă în versul 95 marele luptător poartă deja „coroana martirilor primită de la Hristos”.

Cum arată manuscrisul care a păstrat poemul?

Poemul s-a păstrat într-un singur manuscris grecesc, trecut prin Bibliotheca Coisliniana de la Montfaucon, unde era înregistrat cu numărul CCCXVI, la pagina 1.063 din volumul al doilea al catalogului, și ajuns apoi la Biblioteca Națională din Paris. Legătura de basană poartă pe cotor inscripția PUGNA VARNENSIS, titlu care acoperă doar o parte din conținut: din cele 163 de foi, poemul ocupă numai primele douăsprezece, iar restul este o „Iliadă” în versuri de opt silabe, compusă de Constantin Hermoniakos.

• Hârtie de mătase și bumbac, format in octavo, scris de aceeași mână, cu ortografie foarte incorectă.
• Versurile sunt înșirate ca proza, despărțite doar de un punct cu cerneală roșie; titlurile sunt trase cu carmin.
• Pe versoul foii a douăsprezecea, un proprietar a notat că a cumpărat cartea la 2 aprilie 1597, la Constantinopol, de la un călugăr: Georgios Davilas din Chios.
• În edițiile lui Legrand poemul are 465 de versuri; ediția româno-grecească numără 466.

Prima ediție îi este datorată lui Émile Legrand, în 1874, și a fost reluată de el în 1875. Au urmat o ediție maghiară a lui Vilmos Pecz, una bilingvă maghiaro-greacă a lui Gyula Moravcsik în 1935 și una grecească a lui N.G. Svoronos în 1938, iar în 1982 textul a intrat integral, în ediție româno-grecească, în volumul al patrulea al colecției Fontes Historiae Daco-Romanae, în traducerea lui Haralambie Mihăescu.

Ce rol au avut românii în bătălia de la Varna?

Oastea cruciată avea cam aceeași alcătuire ca la campania precedentă, cu deosebirea că sârbii au fost înlocuiți în parte de un contingent de 4.000 de călăreți din Țara Românească, pus la dispoziție de Vlad Dracul și condus de fiul lui, Mircea. Vladislav l-a numit din nou pe Iancu de Hunedoara căpitan general al armatei.

Domnul muntean fusese însă, de la început, împotriva expediției. Cronicarul polonez Jan Długosz povestește că, la întâlnirea de la Nicopole cu regele și cu ceilalți comandanți, Vlad Dracul a văzut cât de puțini erau creștinii, circa 15.000 până la 16.000 de oameni, și l-a sfătuit fără menajamente pe Vladislav să întrerupă campania, spunându-i că oastea „este mult prea slabă, mai mică chiar decât numărul de oameni cu care sultanul merge normal la vânătoare”.

După bătălie relația dintre cei doi s-a rupt. Trecând Dunărea în Țara Românească, Iancu a fost arestat de Vlad Dracul, aparent din pricina unui conflict vechi legat de monetăria din Sighișoara, oraș stăpânit de domn până în 1442, dar poate și fiindcă era socotit răspunzător de dispariția vremelnică a lui Mircea. Palatinul Lawrence Hédervári și baronii regatului au trimis de la Buda un ultimatum. Vlad Dracul l-a eliberat după câteva zile, l-a încărcat cu daruri și i-a dat escortă până la Brașov, unde Iancu a ajuns la 25 noiembrie 1444. Ruptura a rămas definitivă, chiar dacă în vara anului 1445 domnul muntean a mediat un armistițiu între unguri și otomani.

De ce s-a pierdut cruciada? Ce arată izvoarele diplomatice

Vina nu a fost doar militară. După victoriile din „campania cea lungă”, mulți au crezut că o singură expediție nouă ar fi de ajuns pentru a scoate otomanii din Europa: marea nobilime maghiară, legatul papal Cesarini, ducele Filip cel Bun al Burgundiei și regele Alfons de Aragon. Toți au cerut cu insistență expediția, toți au făgăduit ajutoare, iar în cele din urmă nimeni nu a trimis mare lucru.

Alfons al V-lea de Aragon făgăduise zece galere pentru flota cruciată. Ce s-a adunat de fapt au fost câteva galere italiene, burgunde și raguzane, sub comanda venețianului Aloisio Loredano, departe de a putea opri trecerea lui Murad. În schimb, înainte de plecarea regelui în campanie, Alfons i-a scris că are drepturi ereditare asupra Atenei și a Patrasului, principate care la data aceea nici nu se aflau sub stăpânire otomană. La 27 noiembrie 1444 i-a scris în același sens și despotului de la Mistra, Constantin Paleologul Dragases.

Și poemul grecesc arată o oaste creștină care se ceartă. În sfatul de război, regele îl acuză pe împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Palaiologos că i-a trimis informații false despre efectivele turcești și despre blocarea strâmtorii. Cifrele pe care le pune autorul în gura regelui, șaizeci de mii de oameni la Karadja bey și peste o sută de mii la sultan, sunt literatură, nu statistică.

Ce rămâne neverificat și ce rămâne meritul real

Poemul lui Paraspondylos nu este un raport. Discursurile pe care le pune în gura comandanților sunt, după aprecierea cercetării, compuse de el după modelul vechilor oratori, iar introducerea este un panegiric fără măsură: Iancu apare drept a treia mare personalitate a istoriei, după Alexandru cel Mare și Constantin cel Mare, „împăratul Iancu”, „marele trimis al lui Dumnezeu”. Nici identitatea comandantului pe care îl numește Louxpanos nu este lămurită: studiul din 2016 propune, prin coroborare cu alte izvoare, pe Mihail Szilágyi, cumnatul lui Iancu.

Nici concluzia nu trebuie întoarsă pe dos. Faptul că un izvor este părtinitor nu îl face mincinos, iar faptul că legenda a crescut peste oameni nu micșorează ce au făcut ei cu mijloacele vremii. Cercetarea care a comparat relatarea grecească cu celelalte izvoare, cronici bizantine, polone, maghiare, burgunde și otomane, a conchis că informațiile lui Paraspondylos nu aduc noutăți spectaculoase, dar întregesc tabloul confruntării.

Ce rămâne sigur este că o oaste mult inferioară numeric a ținut piept o zi întreagă armatei otomane și că retragerea organizată de Iancu de Hunedoara a salvat o parte a cavaleriei. Ultimele versuri ale martorului grec păstrează chiar uimirea lui: creștinii „au dat șapte atacuri puternice asupra turcilor, însă au fost răpuși cu repeziciune la un singur contraatac”.