Arestările lui Arsenie Boca: patru rețineri și nicio condamnare

Din viața lui Arsenie Boca, anii de persecuție sunt partea cea mai bine acoperită de hârtie, pentru că aparatul care l-a urmărit scria mult și arhiva tot. Capitolul ia pe rând fiecare reținere, cu data ei, cu actul care a stat în spate și cu instituția care l-a semnat.

Câte arestări a avut Arsenie Boca?

Arestările lui Arsenie Boca au fost patru, iar niciuna nu s-a încheiat cu o sentință de tribunal. Datele sunt 17 iulie 1945, 14 mai 1948, noaptea de 15 spre 16 ianuarie 1951 și 20 septembrie 1955. Prima și a doua s-au terminat cu eliberare fără acuzație, a treia a fost o măsură administrativă a Ministerului Afacerilor Interne, iar a patra s-a închis după aproape șapte luni de arest preventiv, fără judecată.

Cifra patru nu este a noastră. Adrian Nicolae Petcu, cercetător la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, își împarte biografia documentară publicată în revista TABOR în capitole numite, în cuprinsul dat de autor în rezumatul studiului, prima, a doua, a treia și a patra arestare. Cronologia publicată de situl devoțional manastireaprislop.ro, care nu e situl eparhiei, consemnează însă doar două momente, mai 1948 și 1951, iar cele care lipsesc sunt tocmai reținerile fără condamnare din 1945 și 1955.

Ce spun actele despre anii de dinainte de 1950?

Supravegherea lui începe sub regimul Antonescu, nu sub cel comunist. Prima notă din dosar, citată de Florian Bichir în revista Misiunea, editată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, este datată 5 iunie 1943 și îl descrie drept „un înfocat legionar și credem că face chiar parte din conducerea clandestină legionară”. Eticheta aceea îl va urmări treizeci de ani în notele aparatului informativ.

Ce a răspuns el se poate citi într-o declarație dată Siguranței la 10 iunie 1948: „în toată perioada de la 1940, de când am venit la mănăstire până astăzi, nu s-a ținut cu știrea sau încuviințarea mea nici o ședință legionară. N-aș fi îngăduit treaba asta nici în ruptul capului.” În același text spune că a cerut el însuși, în repetate rânduri, comandantului Legiunii de Jandarmi Făgăraș un post fix de control lângă mănăstire, „care să cruțe mănăstirea de implicații într-un domeniu neîngăduit”.

În niciunul dintre dosarele publicate până acum nu apare o probă de încadrare în Mișcarea Legionară, iar ancheta regimului Antonescu, care avea tot interesul să găsească una, nu a găsit-o. Acuzația a fost totuși reluată la fiecare anchetă, până în 1955, pentru că era ușor de formulat și greu de combătut. Pe de altă parte, cronologia mănăstirii recunoaște un fapt politic de altă natură: în 1947, cu sprijinul lui, la Sâmbăta s-a ținut o consfătuire care a dus, în formularea paginii, la „o unitate de luptă a tuturor forțelor anticomuniste din țară”. A sprijini o întâlnire anticomunistă în 1947 nu este însă același lucru cu a fi membru al unei organizații desființate în 1941.

Treisprezece zile în 1945, o lună și jumătate în 1948

Prima reținere a avut loc la Râmnicu Vâlcea, la 17 iulie 1945. A fost dus la București și eliberat la 30 iulie 1945, după treisprezece zile, pentru că ancheta nu i-a găsit nicio vină. Acolo a dat și prima declarație autobiografică din dosar. Bichir arată că istoricul George Enache explică episodul prin zelul noului ministru al Cultelor, Constantin Burducea, care promisese guvernului Groza că va curăța Biserica de cei vinovați de crime de război. Explicația este a istoricului: actul spune că a fost reținut și eliberat, nu de ce.

A doua reținere, la 14 mai 1948, are un motiv numit în acte: ar fi ajutat cu hrană, din îndemn creștinesc, pe luptătorii anticomuniști din Munții Făgărașului. A fost schingiuit o lună și jumătate, silit să dea declarații repetate, apoi eliberat, iar nici aici nu a urmat proces. O precizare de instituție, care nu este un amănunt: cronologia mănăstirii scrie, pentru mai 1948, „arestat și torturat de Securitate”, în vreme ce declarația păstrată în dosar este dată Siguranței. Numele instituției care anchetează se schimbă în cursul anului 1948, iar actul merge după numele de la data lui.

Cum se ajunge de la o notă de informator la o decizie a ministerului?

Drumul se poate urmări act cu act, pe anul 1950, și este scurt. Începe cu o notă despre vindecări și se termină, în nouă luni, cu o decizie a Ministerului Afacerilor Interne. Niciun judecător nu intervine pe acest traseu.

Punctul de plecare este o notă nedatată semnată C. Lomânar, din Petrești, județul Alba, păstrată în Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fondul Penal, dosarul 13928, fila 43, și publicată de Răzvan Perșa. Informatorul relatează că oamenii din Șugag au început să meargă la Prislop, unde ar fi un călugăr făcător de minuni, apoi cere măsuri împotriva „acestor minuni și vindecători de boli”.

La 13 martie 1950, locotenent-colonelul Crăciun trimite din Direcția Generală a Securității o radiogramă prin care cere material compromițător. Argumentul, consemnat în același fond, dosarul 2637, volumul 3, fila 63, este că la Prislop s-ar fi făcut minuni și s-ar fi atras oameni, deci se poate strânge material care să arate o activitate ilegală. Cererea este, în litera ei, o comandă de dosar: nu se întreabă dacă există o faptă, se cere materialul.

Ce cerea Securitatea și ce a obținut

La 29 mai 1950, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, Secția Administrativ-Politică, trimite Direcției Generale a Securității Poporului adresa numărul 72 și cere analizarea cazului. Răspunsul este un referat întocmit la 2 iunie 1950 de Securitatea București, în care ofițerii notează că „se constată afluența populației din ce în ce mai mare” și că el ar duce „o propagandă mistică religioasă, în sensul că ar dispune de puteri supraomenești”, iar la Prislop „s-a creat o atmosferă asemănătoare cu aceea a lui Petrache Lupu, însă într-o măsură mai mică”. Comparația este a ofițerului.

Concluzia referatului este propunerea de „încadrarea de urgență în U.M. pe timp de doi ani a arhimandritului Boca Arsenie, stareț al mănăstirii Prislop-Hunedoara. A se comunica CC al PMR că s-au luat măsurile necesare ca activitatea sus-numitului să înceteze”. U.M. înseamnă unitate de muncă. Un al doilea raport, al Biroului de Securitate Hațeg înaintat Serviciului Județean Deva la 4 iulie 1950, îi reproșează „atitudine dușmănoasă față de regim” și faptul că a adăpostit nouă luni un călugăr condamnat la șapte ani de temniță grea; sublocotenentul Uifalvi Alexandru propune aceeași măsură.

La 14 octombrie 1950, Ministerul Afacerilor Interne emite decizia numărul 150, prin care el este încadrat în unitate de muncă pe douăsprezece luni. Propunerea ceruse doi ani, decizia a dat un an, iar între propunere și hotărâre nu s-a schimbat nimic altceva.

Ce era, de fapt, o unitate de muncă?

Unitatea de muncă era o formă de detenție fără proces, înființată prin Decretul numărul 6 din 14 ianuarie 1950, pentru cei care, în formularea actului, „primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democrație populară”. Decretul a fost precedat de hotărârea numărul 2 din 13 ianuarie 1950 a Consiliului de Miniștri, iar textul lui este prezentat de Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet.

Cadrul juridic a fost descris de Valentin-Stelian Bădescu și Liviu Done în revista Acta Universitatis George Bacovia. Juridica. Decretul a fost completat prin Ordinul numărul 100 al Ministerului Afacerilor Interne, din 3 aprilie 1950, care stabilea categoriile vizate: „Cei ce lansau sau răspândeau zvonuri alarmiste, cetățenii români care întrețineau legături de prietenie cu membrii familiilor ambasadelor imperialiste, cei care aduceau injurii Partidului Comunist”. Termenele internării puteau varia între șase luni și doi ani.

Esențial pentru înțelegerea dosarului: aceste acte normative erau secrete. Autorii citează o notă de studiu a Serviciului C al Consiliului Securității Statului, din 14 decembrie 1967, din care reiese că internarea se hotăra pentru persoane care, „fără a putea fi condamnate penal”, făceau obiectul represiunii.

Unde intră domiciliul obligatoriu

Domiciliul obligatoriu este o măsură diferită, născută mai târziu. Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri numărul 1554 din 22 august 1952, unitățile de muncă au devenit colonii de muncă, s-au adăugat noi categorii de persoane internabile și s-au organizat, prin același act, „colonii și batalioane de muncă și domiciliu obligatoriu”. Părăsirea domiciliului obligatoriu se pedepsea cu închisoare de la trei la cinci ani.

Scara lucrurilor se vede din cifrele date de aceiași autori, pe baza celor aproximativ 70.000 de fișe matricole penale cercetate: anul de vârf a fost 1952, cu 24.826 de arestări și 11.913 internări în unități de muncă.

A fost Arsenie Boca condamnat pentru anul petrecut la Canal?

Nu. Pentru anul petrecut la Canalul Dunăre-Marea Neagră nu există sentință, pentru că nu a existat proces. Temeiul a fost decizia administrativă numărul 150 a Ministerului Afacerilor Interne, din 14 octombrie 1950, iar aplicarea a venit trei luni mai târziu.

La 10 ianuarie 1951, printr-o adresă a Securității Sibiu, colonelul Gavril Birtaș ordonă arestarea lui și înaintarea „cu dosar individual tip” la Centrul de Triere al Unităților de Muncă. Arestarea s-a produs în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 1951, la ora cinci dimineața, iar la 16 ianuarie era înaintat centrului de triere din comuna Tudor Vladimirescu, județul Ilfov.

Motivele oficiale, reproduse de Bichir din actele dosarului, sunt trei: ar fi făcut parte din Mișcarea Legionară înainte de 23 august; în predicile din biserică ar fi instigat populația împotriva regimului; și în anul 1947 l-ar fi găzduit la mănăstirea Prislop pe legionarul Glatcov Grigore, urmărit de organele de stat. A treia acuzație are o greșeală pe care o vede orice cititor al capitolului întâi: în 1947 el nu era la Prislop, fiind adus acolo la 25 noiembrie 1948. Editorul a marcat eroarea în text.

Nouă luni sau paisprezece?

Cronologia mănăstirii spune că a fost „condamnat 9 luni (la Ocnele Mari și la Canal)”. Actele spun altceva, în două privințe. Întâi, nu a fost condamnat, ci încadrat administrativ. Apoi, durata decisă a fost de douăsprezece luni, iar durata efectivă, socotită de la 16 ianuarie 1951 la 19 martie 1952, când a fost pus în libertate „prin expirarea pedepsei”, trece de paisprezece luni. Nepotrivirea merge, deci, în sensul mai blând: izvorul apropiat de subiect dă o cifră mai mică decât documentul.

Coloniile prin care a trecut nu sunt numite în actele publicate până acum; Ocnele Mari vine din cronologie, iar Canalul este confirmat și de el însuși, într-un document din 1989. La Prislop s-a întors în primăvara anului 1952, iar scrisoarea trimisă atunci episcopului său, descoperită de preotul profesor Mihai Săsăujan și citată de Bichir, spune: „De Buna Vestire, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns, acasă, la Prislop: sănătos, mult folosit și tot atâta de senin. Bucuria n-are multe vorbe”.

Ce se știe despre anul de la Canal?

Se știe mult despre lucrare și puțin despre el: șantierul este bine studiat, însă drumul lui personal printre colonii nu apare, deocamdată, în actele date la tipar.

Lucrarea fusese proiectată în mai 1949 de o comisie româno-sovietică și aprobată de Consiliul de Miniștri la 22 iulie 1949, prin rezoluția 613, cu o lungime prevăzută de 67 de kilometri, un termen de cinci ani și un cost estimat la 140 de miliarde de lei. Scopul oficial a fost fixat prin Decretul 75 din 22 martie 1950 al Marii Adunări Naționale. Traseul a fost organizat în 18 șantiere, între care Poarta Albă, Galeșul, Peninsula, numită și Valea Neagră, și Capul Midia. Datele sunt din studiul lui Mirel Marin Stănescu, publicat în revista Memoria.

Primul șantier se organizează la Poarta Albă, în iulie 1949, cu angajați civili, militari în termen și deținuți de drept comun, iar la scurt timp sosesc și câteva sute de deținuți politici. Numărul acestora a oscilat între 5.000 în 1950 și 22.000 în toamna anului 1952, adică aproximativ jumătate dintre constructorii lucrării. În aprilie 1953, Procuratura Constanța constată că în coloniile Cernavodă, Castelu, Galeșu, Peninsula și Capul Midia „marea majoritate a deținuților este formată din deținuți pentru infracțiuni politice”.

Singura relatare la persoana întâi

Există un singur text în care el însuși vorbește despre acel an, și acela a fost scris de un informator. Nota numărul 193, predată la 4 iunie 1989 Securității orașului Sinaia de informatorul cu numele conspirativ Tâmplaru Ion, păstrată în fondul Informativ, dosarul 2710, filele 11-13, consemnează că i-a povestit „că a fost arestat de organele de stat pentru o perioadă de un an și trimis la lucrările canalului”.

Urmează fraza cea mai greu de citit din tot dosarul: „Pentru această perioadă a precizat că nu are ce să reproșeze organelor de stat, întrucât s-au comportat într-un mod corespunzător cu el.” Propoziția trece prin două filtre înainte să ajungă pe hârtie: cine vorbește nu știe cu certitudine cu cine vorbește, iar cine scrie notează pentru Securitate. Fraza spune ce s-a declarat, nu ce s-a trăit.

Aceeași notă păstrează un amănunt pe care nu avea de ce să îl inventeze nimeni: în timpul cât se afla la Canal i-a murit mama, iar se zvonise că ar fi evadat pentru a ajunge la înmormântare, motiv pentru care organele de stat au verificat zvonul. În realitate nu evadase. „A arătat că a presimțit că s-a întâmplat ceva acasă, dar nu a știut până nu s-a comunicat oficial.”

A patra arestare, 20 septembrie 1955: de ce s-a încheiat fără sentință?

Pentru că ancheta nu a produs un dosar care să poată fi trimis în judecată. Reținerea s-a produs la 20 septembrie 1955, iar mandatul Procuraturii Militare Timișoara a fost eliberat abia la 24 septembrie, patru zile mai târziu, pentru fapta prevăzută de articolul 228 combinat cu articolul 209, omisiune de denunț. Adică nu pentru ce ar fi făcut, ci pentru ce nu ar fi spus.

Traseul detenției este un itinerar: arestul Securității Timiș, apoi, de la 11 noiembrie 1955, penitenciarul Timișoara; mandatul prelungit de procuratură până la 8 decembrie 1955; la 9 decembrie Jilava; la 21 decembrie 1955 penitenciarul Oradea. La 7 aprilie 1956 a fost eliberat din Oradea, în baza unei dispoziții a Tribunalului Militar Oradea, cu calitatea de prevenit, deci fără condamnare și fără decizie administrativă. Răzvan Perșa arată că, până la aceeași dată, a fost scos un an din salarizarea de stat.

În anchetă i s-au cerut legăturile cu legionarii pomeniți în 1948 și relațiile cu Antonie Plămădeală și Nicolae Bordașiu, cu Nichifor Crainic și cu principesa Ileana. Încadrarea juridică, omisiunea de denunț, se potrivește întocmai cu această listă: anchetatorii nu îi imputau o faptă a lui, ci faptul de a nu fi predat pe alții. Interogat, el declara: „Precizez că eu nu m-am încadrat în organizația legionară și nici nu mi s-au făcut propuneri în acest sens.”

Trei zile după arestare, la 23 septembrie 1955, episcopul Andrei Magieru al Aradului cerea Patriarhului Justinian aprobarea Sfântului Sinod pentru ridicarea lui la rangul de arhimandrit, pe motivul, după textul citat de Perșa din Arhiva Arhiepiscopiei Aradului, al unei vieți curate și al unei activități deosebit de rodnice la Sâmbăta de Sus și la Prislop. Cererea a fost înregistrată la 24 septembrie 1955, în ziua în care procuratura semna mandatul. Titlul nu i-a fost acordat niciodată.

A avut Arsenie Boca domiciliu obligatoriu?

În actele publicate până acum nu apare o decizie de domiciliu obligatoriu pe numele lui. Măsura care i s-a aplicat din 1959 are altă natură juridică: nu este o hotărâre a Ministerului Afacerilor Interne, ci un act bisericesc de eparhie, iar urmarea lui a fost scoaterea din monahism și interdicția de a sluji.

Cronologia se citește în documentele Arhivei Arhiepiscopiei Aradului, publicate de Perșa. La 22 aprilie 1959, ieromonahul Arsenie Boca și stareța Zamfira Constantinescu au fost încunoștiințați să părăsească mănăstirea în douăzeci și patru de ore. Pentru că nu au plecat, la 14 mai 1959 episcopul Andrei Magieru trimite Miliției regionale Deva adresa 2710/1959, cerând măsuri „pentru a fi îndepărtați astăzi din mănăstire”. În aceeași zi, stareța este suspendată din funcție.

Bichir dă și numărul actului care îl privește direct, 2407/1959 al Episcopiei Aradului, și precizarea esențială: fără a fi caterisit, i se interzice să mai slujească și chiar să mai poarte haina monahală. Maicile alungate primeau 1.500 de lei pentru îmbrăcăminte civilă și cheltuieli de drum, iar pentru șaisprezece dintre ele eparhia cerea Departamentului Cultelor, prin adresa 4227/1959, o subvenție de 24.000 de lei. Suma spune ceva despre ce însemna, practic, scoaterea din mănăstire: trebuia cumpărată haina de mirean.

Cine a semnat hârtiile

Hârtiile sunt semnate de episcop, iar Perșa, după ce a parcurs numeroase documente ale arhivei arădene, scrie că semnătura este cu adevărat a lui Andrei Magieru. Asta face studiul lui important: întrebarea nu este dacă statul a vrut desființarea Prislopului, ci prin ce forme s-a făcut. Decretul 410 din 28 octombrie 1959 a venit după fapt, iar rapoartele Securității citate de George Enache și Adrian Nicolae Petcu arată peste 1.200 de monahi și monahii scoși din mănăstirile ortodoxe înainte de decret.

Există și o dispoziție bisericească pe care cazul lui o atinge direct. Printr-un document din 9 martie 1950, numărul 11294/949, Patriarhul Justinian transmitea, în numele Sfântului Sinod, că articolul 29 din Regulamentul consistoriilor disciplinare se aplică preoților condamnați, în vreme ce cei reținuți și eliberați fără judecată nu intră sub acel articol, rămânând în posturile lor. Măsurată cu propria normă a Bisericii, situația lui era limpede: nu fusese judecat niciodată.

După 1959 a fost angajat la Biserica Sfântul Elefterie din București, ca pictor secund lângă meșterul Vasile Rudeanu, iar din 1961 la Atelierul de Pictură al Patriarhiei, de la Schitul Maicilor. Mănăstirea Prislop, desființată, a fost transformată în cămin de bătrâni până în 1976, deși obștea de acolo ajunsese, după istoricul publicat pe același sit, să aibă o școală monahală și o cooperativă proprie.

Cât a durat supravegherea?

Până în ultimele luni de viață. În 1958 Securitatea deschidea un „Dosar de acțiune informativă individuală asupra călugărului Boca Zian Arsenie de la mănăstirea Prislop”, iar ultimele documente din dosar sunt din aprilie și septembrie 1989. A murit la 28 noiembrie 1989. În anii de după alungarea din mănăstire, Bichir arată că aparatul i-a deschis mai multe dosare, după direcția de Securitate pe raza căreia se afla.

Un exemplu de ton: agentul „Florică”, în nota din 5 februarie 1965, scrie că „El nu mai umblă în haine clericale și nici nu mai poartă barbă”, că este privit de Patriarh ca un om capabil și priceput în arta picturii și că nu are încă buletin de București. Aceeași notă consemnează zvonul unei căsătorii cu fosta stareță, Julieta Constantinescu. În actele publicate până acum zvonul apare ca zvon, notat de informatori, iar un act de căsătorie nu apare. Absența unui document nu dovedește contrariul, dar un zvon trecut într-o notă informativă nu devine fapt prin repetare.

La 10 aprilie 1989, maiorul Cocârlea se deplasează la domiciliu ca să verifice informația și scrie un raport olograf: „Boka Zian-Vălean este paralizat și imobilizat la pat”. Documentul adaugă că îngrijitoarea, Sângeorzan Ioana, „a fost folosită de organele noastre în rezolvarea unor sarcini informative”. Un raport asemănător a fost întocmit de același ofițer la 28 septembrie 1989, după ce suferise un infarct.

Un amănunt care lămurește o întrebare din capitolul întâi

Capitolul întâi a lăsat deschisă chestiunea celui de-al doilea nume, Vălean, care circulă larg și nu apare în cronologia mănăstirii. Bichir arată că în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității numele lui este notat nu doar ca Zian Boka, ci și ca Zian Vălean sau Boca Vălean Zian, iar documentele din 1989 îl numesc Bocazian Vălean și Boka Zian-Vălean. Al doilea nume circula, deci, în actele oficiale din timpul vieții lui, iar registrul de botezați de la Vața de Sus rămâne locul unde se stabilește forma exactă.

Arestările lui Arsenie Boca: ce stă în picioare și ce rămâne deschis

Pentru anii de persecuție, proporția dintre document și amintire se întoarce, față de capitolul întâi. Actele stau în două locuri: Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, cu fondul Penal, dosarul 13928, și fondul Informativ, dosarele 2637, 2710 și 230654, apoi Arhiva Arhiepiscopiei Aradului, clasa a III-a, dosarul 317/1949.

Prelucrarea lor s-a făcut în trei feluri. O ediție de documente: Florian Bichir, Romeo Petrașciuc și Raluca Toderel, „Părintele Arsenie Boca în arhivele Securității. Opis de documente”, trei volume, Editura Agnos, Sibiu, 2013, al cărei volum al doilea acoperă tocmai anii 1950-1959. Două lucrări de istorie: George Enache și Adrian Nicolae Petcu, „Părintele Arsenie Boca în atenția poliției politice din România” și „Monahismul ortodox și puterea comunistă în România anilor 50”, amândouă la Editura Partener, Galați, 2009. Și studiile din reviste cu ISSN, semnate de Petcu și de Perșa.

Ce rămâne deschis se poate numi exact. Întâi, coloniile prin care a trecut între ianuarie 1951 și martie 1952: actele publicate dau șantierul, Canalul, dar nu lanțul de colonii, iar fișa matricolă penală și registrele coloniilor sunt locul unde acest lanț se stabilește. Apoi, dosarul anchetei din 1955, din care se cunosc itinerarul detenției și temele interogatoriilor, dar nu întregul rechizitoriu.

Și o observație de fond, pentru că dosarul acesta promite dovezi, nu verdicte. Arestările lui Arsenie Boca nu au dat nicio condamnare, iar asta nu este un amănunt tehnic: un om a petrecut peste paisprezece luni într-o colonie de muncă și aproape șapte luni în arest preventiv fără ca vreun tribunal să se pronunțe vreodată asupra lui. Pentru înțelegerea epocii, faptul acesta spune mai mult decât orice cifră.