Trecerea la calendarul gregorian: cum a pierdut România 13 zile în 1919

Trecerea la calendarul gregorian s-a făcut în România în două etape, la cinci ani și jumătate una de alta: statul a sărit treisprezece zile în aprilie 1919, iar Biserica Ortodoxă Română în octombrie 1924. Despărțirea celor două calendare explică de ce documentele vechi poartă două date pe aceeași zi și de ce, în satele din Moldova și din Basarabia, schimbarea a dus la morți.

De ce apar două date pe aceeași zi în documentele românești?

Cine citește documente românești din secolul al XIX-lea dă repede peste o ciudățenie: aceeași zi are două numere. Luptele pentru Rahova încep la 7/19 noiembrie 1877. Constanța cade la 9/22 octombrie 1916. Armata română trece la calendarul nou la 1/14 februarie 1919. Nu este o greșeală de tipar și nu sunt două evenimente. Este una și aceeași zi, numărată în două calendare care mergeau în paralel.

Calendarul vechi, numit în documente „stil vechi”, este cel iulian, pus în folosință la Roma în anul 45 înainte de Hristos. Calendarul nou, „stilul nou”, este cel gregorian, introdus de papa Grigore al XIII-lea în 1582. Între cele două există o diferență care crește încet, pas cu pas, la fiecare sută de ani. În 1582, când s-a făcut reforma, diferența era de zece zile. După 1700 a ajuns la unsprezece, după 1800 la douăsprezece, iar după 1900 la treisprezece. De aici vine aritmetica datelor duble: 19 minus 7 fac 12, fiindcă 1877 cade în secolul al XIX-lea, iar 22 minus 9 fac 13, fiindcă 1916 cade după 1900.

Răsăritul ortodox a refuzat reforma din 1582 și a rămas pe calendarul iulian, iar Țările Române au rămas cu el. Vreme de trei secole și jumătate, un act semnat la București și un act semnat la Viena purtau date diferite pentru aceeași dimineață. Despărțirea s-a încheiat în 1919, pentru stat, și în 1924, pentru Biserica Ortodoxă Română.

Cât de mult a rămas calendarul iulian în urma soarelui?

Problema oricărui calendar este că anul tropic, adică timpul în care Pământul face un ocol complet al sezoanelor, nu are un număr întreg de zile. Calendarul iulian, alcătuit de astronomul Sosigene din Alexandria, a folosit valoarea 365,25 de zile, adică un an bisect la fiecare patru ani.

Cele unsprezece minute care au surpat calendarul

Valoarea reală este mai mică. Anul tropic mediu, în forma folosită de astronomi după calculele lui Newcomb, este de aproximativ 365,2422 de zile, adică 365 de zile, 5 ore, 48 de minute și 46 de secunde, iar lungimea lui scade cu circa o jumătate de secundă pe secol. Diferența față de anul iulian trece de unsprezece minute pe an. Pare puțin, dar se adună: calendarul iulian pierde o zi întreagă față de natură la fiecare 128 de ani, arată studiul lui Nenad Gajić, publicat în 2019 în „History of Geo- and Space Sciences”.

Rezultatul se vede cel mai bine în echinocțiu. Punctul de primăvară, fixat la 21 martie de Sinodul de la Niceea din 325, a alunecat încet spre începutul lunii. Până în 1923, arată studiul etnologei Ewa Kocój, din „Analele Bucovinei”, echinocțiul căzuse, în calendarul iulian, pe 8 martie: cele treisprezece zile de întârziere, numărate pe cer.

Ce a schimbat reforma din 1582

La 24 februarie 1582, papa Grigore al XIII-lea a poruncit două lucruri. Întâi, ștergerea decalajului adunat: după joi, 4 octombrie 1582, a urmat vineri, 15 octombrie 1582. Apoi, o regulă nouă pentru anii seculari, cei care se termină în două zerouri: ei sunt bisecți numai dacă se împart exact la 400. Așa au ieșit nebisecți anii 1700, 1800 și 1900, în timp ce anul 2000 a fost bisect. Lungimea anului a scăzut de la 365,25 la 365,2425 de zile.

Proiectul a fost alcătuit de Aloysius Lilius, iar după moartea lui a fost dus la capăt de matematicianul și astronomul Christopher Clavius. Calendarul gregorian este mult mai bun decât cel iulian, dar nici el nu este exact: pierde circa 26 de secunde pe an, adică o zi la aproximativ 3.280 de ani.

Ce spun documentele despre primele reacții din spațiul românesc?

Reforma a fost respinsă repede de Răsărit. Un sinod ținut la Constantinopol în 1583 a dat anateme împotriva papei, a pascaliei și a calendarului nou, iar hotărârile au fost întărite la sinoadele din 1587 și 1593, la cel din urmă avându-l între protagoniști pe Meletie I Pigas, patriarhul grec al Alexandriei între 1590 și 1601.

Ecourile au ajuns imediat și la noi. Clerul catolic din Transilvania a scris despre ele papilor și nunțiilor, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Un asemenea raport, al iezuitului Ferrante Capeci, trimis la 10 februarie 1584 de la Alba Iulia nunțiului din Polonia, este tipărit în volumul „Călători străini despre Țările Române”, vol. II, București, 1970, la paginile 95-97, iar o relație anonimă din același volum poartă chiar titlul „Superstiții în legătură cu calendarul nou”. Trimiterile le preiau din studiul lui Kocój, nu din volumul însuși.

Discuția a continuat apoi, timp de un secol și jumătate, în chilii. Preotul Radu Petre Mureșan, în „Stilismul în România (1924-2011)”, Sibiu, Editura Agnos, 2012, adună numele celor care au ridicat problema: ieromonahul Laurențiu de la Hurezi, în 1751, un cleric Radu, în 1806, bătrânul Venedict de la Neamț, în 1843, și arhimandritul Nichifor de la Buzău, în 1867.

Leatul, indicția și anii de la facerea lumii

Înainte de stilul vechi și de stilul nou, documentele românești puneau o altă problemă de citire. Actele slavone ale cancelariei domnești nu numărau anii de la nașterea lui Hristos, ci de la facerea lumii. Istoricul Liviu Marius Ilie, în studiul „Domnia și cancelaria. Danie și cronologie în perioada Paștilor în Țara Românească (secolul al XV-lea)”, apărut în 2021 în „Analele Științifice ale Universității «Alexandru Ioan Cuza» din Iași, Istorie”, tomul LXVII, arată că actele muntene erau datate în stil bizantin, cu luna și ziua, iar foarte puține folosesc o sărbătoare ca punct de sprijin.

Două elemente de datare au mers o vreme împreună: leatul, adică anul de la facerea lumii, și indicția, un ciclu de cincisprezece ani moștenit din administrația romană. Dania lui Aldea pentru mănăstirea Cutlumuz a păstrat doar ziua și luna, 21 noiembrie, și indicția a șaptea, nu însă și leatul. Ilie observă că anul de la facerea lumii s-a impus ulterior în fața indicției, dar lasă deschis care dintre cele două ar trebui socotit elementul principal.

Aici stă capcana. Anul de la facerea lumii nu se suprapune pe anul creștin, fiindcă începea toamna. Ilie dă un exemplu limpede: anul 7001 corespunde anilor 1492-1493. Un singur leat acoperă, așadar, capete din doi ani creștini, iar un document datat numai cu leatul nu poate fi așezat în unul dintre ei decât dacă se uită la lună, la indicție sau la sărbătoarea pomenită în text. Conversiunile acestea nu se fac din memorie: ele stau în instrumentele de lucru, cum este studiul lui Ion Ionașcu, „Cronologia documentelor din Moldova și Țara Românească”, din volumul introductiv al colecției „Documente privind istoria României”, București, Editura Academiei, 1956, la pagina 415, pe care Ilie îl citează pentru chestiunile de cronologie.

Uneori formula slavonă a rămas lipită de traducere. Ilie semnalează un act al lui Vlad Dracul păstrat în românește cu formula slavonă „Nede u po Paștea”, adică „duminică, după Paști”.

De ce a eșuat încercarea de schimbare a calendarului din 1864?

Prima tentativă serioasă de a scoate țara din stilul vechi nu a fost în 1919, ci în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza. În 1863, Dimitrie Bolintineanu, poetul care era atunci ministru al instrucțiunii în guvernul lui Mihail Kogălniceanu, a strâns la masă reprezentanți ai guvernului și ai clerului ortodox și a pus chestiunea calendarului, mutând discuția dinspre dogmă spre știință. Comisia a lucrat până la 12 ianuarie 1864 și, în concluzii, clerul a fost de acord ca schimbarea să se facă în Biserică împreună cu statul.

Hotărârea nu a ținut. Studiul lui Kocój arată ce a urmat: nemulțumire puternică în unele cercuri intelectuale și religioase, acuzații că preoții catolicizează societatea și nesocotesc canoanele, iar din afară o scrisoare a patriarhului Sofronie al III-lea de Constantinopol către mitropolitul Ungrovlahiei, Nifon Rusailă, care îi amintea obligația de a folosi calendarul întregii Ortodoxii. Statul și Biserica au rămas, amândouă, pe stilul vechi.

Presiunea practică a crescut însă în următoarele decenii, și nu dinspre teologie. Căile ferate, poșta, telegraful și băncile lucrau cu partenerii din afară pe stilul nou. În 1890, Societatea Științifică din București a numit o comisie care să cerceteze măsurarea timpului și a alcătuit un proiect de introducere a calendarului gregorian. Nici el nu a fost aplicat.

Diferența de fond, pe care Kocój o descrie limpede, nu era aritmetică. Statul se uita spre lumea latină; Biserica își număra timpul împreună cu lumea bizantină și slavă. Calendarul a devenit, din chestiune de astronomie, un semn al apartenenței.

Când s-a făcut trecerea la calendarul gregorian în România?

Trecerea la calendarul gregorian s-a făcut în 1919, la câteva luni după Unire, și a început cu armata. Prima care a adoptat stilul nou în toate provinciile țării a fost oastea, la 1/14 februarie 1919. Apoi a venit hotărârea civilă.

Guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a stabilit ca ziua de 1 aprilie 1919, pe stil vechi, să devină 14 aprilie 1919, pe stil nou. Treisprezece zile au fost scoase din calendar, exact atâtea cât era diferența dintre cele două sisteme după 1900, arată istoricul Ștefan Silviu Pompaș, în studiul publicat în 2025 în „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol»” din Iași. Anul 1919 a avut, prin urmare, 352 de zile, cel mai scurt an din istoria statului român.

Numărul actului merită o precizare de onestitate. Studiul lui Kocój indică un decret-lege nr. 1053. Textul din Monitorul Oficial rămâne de citit: numărul 274 din 6 martie 1919 apare în baza de date legislativă a Camerei Deputaților, iar acolo se verifică numărul decretului, care aici este dat așa cum îl dă studiul.

Trecerea nu a căzut pe un teren uniform. Transilvania, provincie cu populație protestantă și greco-catolică însemnată, folosea deja calendarul gregorian, la fel Bucovina, aflată până atunci sub administrație austriacă. În schimb, unele regiuni, între care Basarabia, nu erau pregătite administrativ pentru stilul nou, notează Kocój.

Rezultatul cel mai important este însă altul. Din aprilie 1919 până în octombrie 1924, în România au funcționat în același timp două calendare: cel gregorian, al statului, și cel iulian, al Bisericii. Credincioșii, care trăiseră până atunci cu un singur timp, au fost nevoiți să țină socoteala a două date deodată.

Ce s-a hotărât la Congresul de la Constantinopol din 1923?

Ieșirea din dubla socoteală a fost căutată la Constantinopol. Patriarhul Meletie IV, cel care, ca arhiepiscop al Atenei, propusese încă în 1919 o comisie pentru îndreptarea calendarului, a convocat în 1923 un congres numit mai târziu Congresul Panortodox. Lucrările au ținut de la 11 mai până la 8 iunie 1923.

Comisia a avut o alcătuire pestriță, pe jumătate teologică, pe jumătate științifică. Alături de patriarh au stat mitropolitul Calinic de Cyzic, profesorul V. Antoniadis de la Institutul teologic din Halki, Vasile de Niceea, viitor patriarh ecumenic între 1925 și 1929, mitropolitul Gavrilo Dožić al Muntenegrului, viitor patriarh al Serbiei, mitropolitul Iacob de Dyrrachium, arhiepiscopul Alexandru al Americii de Nord și, pentru România, arhimandritul Iuliu Scriban. Alexandria, Antiohia, Ierusalimul, Biserica Rusă și Biserica Bulgară au protestat și au refuzat să participe, socotind congresul necanonic.

Pe masă au ajuns două proiecte amănunțite, unul sârbesc și unul românesc. Proiectul sârbesc, al lui Maksim Trpković, propunea ca anii seculari să fie bisecți numai dacă numărul secolului, împărțit la nouă, dă restul 0 sau 4. Ar fi sărit șapte zile în nouă secole și ar fi ținut echinocțiul foarte aproape de 21 martie.

Ce propuneau românii

Proiectul românesc, adus de arhimandritul Scriban și de senatorul Drăghici, era mult mai radical. El cerea un an de 364 de zile, adică exact 52 de săptămâni, în care fiecare dată să cadă mereu în aceeași zi a săptămânii. Martie, iunie, septembrie și decembrie aveau 31 de zile, celelalte luni 30. La fiecare cinci ani se adăuga o săptămână suplimentară, strecurată între 31 iunie și 1 iulie, care corecta diferența față de anul tropic. Paștile se fixau la 29 aprilie, iar toate celelalte sărbători deveneau fixe.

O comisie științifică alcătuită din Milutin Milanković, senatorul Drăghici și arhimandritul Scriban a cercetat cele două proiecte. Congresul le-a respins pe amândouă. Celui sârbesc i s-a reproșat că anul 2000 nu ar fi fost bisect și că, după numai 77 de ani, ar fi apărut o diferență de o zi față de calendarul gregorian. Celui românesc i s-a reproșat că schimba prea multe lucruri deodată.

Regula care a fost adoptată

Sarcina de a scrie o soluție nouă i-a căzut lui Milanković, profesor de matematici aplicate la Universitatea din Belgrad și, mai târziu, autorul teoriei astronomice a glaciațiunilor. El a înțeles ce voiau cei din sală: un calendar care să nu fie identic cu cel gregorian, dar care să meargă alături de el cât mai mult. A ieșit o regulă simplă: anii seculari sunt bisecți numai dacă numărul secolului, împărțit la nouă, dă restul 2 sau 6, ceea ce se poate scrie și ca împărțirea anului la 900 cu restul 200 sau 600.

Rezultatul este un calendar cu 218 ani bisecți la fiecare 900 de ani, adică un an mediu de 365,2422 de zile. Potrivirea cu anul tropic este atât de bună încât diferența de o zi s-ar acumula abia după aproape 30.000 de ani. Iar potrivirea cu calendarul gregorian ține până în anul 2800: atunci, 1 martie în calendarul iulian îndreptat va fi 29 februarie în cel gregorian.

La congres a vorbit și mitropolitul Antim de Vizye, care a propus ca data Paștilor să fie stabilită prin calcul astronomic, cu ajutorul observatoarelor și universităților din Atena, Belgrad, București și Pulkovo. Observatorul din București a intrat astfel, pe hârtie, în mecanismul care ar fi urmat să dea Paștile întregii Ortodoxii. Textul final a fost semnat la 8 iunie 1923, iar între semnături se află și cea a arhimandritului Iuliu Scriban.

Cine a scris, de fapt, proiectul românesc de reformă?

Aici începe singura dispută propriu-zisă a subiectului, și ea nu este despre astronomie, ci despre paternitate. Trei lucrări spun lucruri diferite despre proiectul românesc din 1923.

Prima versiune vine din amintirile lui Milanković, reluate în studiul semnat de M. S. Dimitrijević, E. Th. Theodossiou și P. Z. Mantarakis, apărut în 2008 în „Journal of Astronomical History and Heritage”. Potrivit ei, senatorul Drăghici a prezentat congresului un text nesemnat, ca fiind al său, dar i-a spus lui Milanković că autorul adevărat era baronul Gustav Bedeus din Sibiu; fiindcă baronul nu era ortodox, nu se cuvenea ca numele lui să apară pe proiect.

A doua versiune este o corectură. Studiul lui E. Theodossiou, V. N. Manimanis și M. S. Dimitrijević, publicat în 2011 în „Bulgarian Astronomical Journal”, arată că, după cercetările lui Veselka Trajkovska și Slobodan Ninković, din 2008, Bedeus publicase în germană, în „Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt”, un concept de rezoluție pentru conferința calendarului de la 1 mai 1923, iar acel text diferă de proiectul prezentat de senatorul Drăghici. Cu alte cuvinte, dacă Bedeus a scris ceva, nu a fost exact ceea ce s-a citit la congres.

A treia versiune mută accentul. Kocój scrie că reprezentantul român a fost sprijinit de Gheorghe Demetrescu, matematician și astronom, profesor la Observatorul Astronomic din București, și de Petru Drăghici, astronom din Sibiu, care, la fel ca delegația sârbă, au venit cu propria lor idee de rezolvare. În această relatare, Drăghici nu este un senator care citește hârtia altuia, ci un astronom care își susține proiectul.

Cele trei relatări nu se pot împăca prin alegerea celei mai convenabile. Memoriile lui Milanković și studiul lui Trajkovska și Ninković sunt luate aici prin lucrările care le citează, nu în original, iar amândouă rămân de citit; asta este o limită reală a ceea ce se poate spune aici. Ce nu se dispută: un proiect românesc a existat, era îndrăzneț, a trecut prin comisia științifică a congresului și a fost respins.

Cum a trecut Biserica Ortodoxă Română la calendarul îndreptat, în 1924?

După congres, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a întrunit pentru a lucra amănuntele. În iunie și august 1924 a trimis în toată țara, clerului și credincioșilor, un document care explica rațiunile reformei și felul în care trebuia aplicată.

Aplicarea a venit în toamnă. Sub mitropolitul primat Miron Cristea, ziua de 1 octombrie 1924 a devenit 14 octombrie 1924. Sărbătorile care cădeau între 1 și 14 octombrie pe stil vechi au fost mutate între 14 și 27 octombrie pe stil nou. Un singur lucru a rămas neatins: pascalia, adică socoteala Paștilor, care a fost păstrată pe calendarul iulian. Sinodul a arătat limpede că reforma nu era îndreptată împotriva dogmelor și canoanelor, ci fusese făcută din motive religioase, științifice, sociale și economice.

Pe situl Patriarhiei Române, în pagina dedicată primului patriarh, hotărârea este rezumată într-o propoziție: „Sub păstorirea lui, a fost îndreptat calendarul (1924).”

România nu a fost singură. În 1924 calendarul nou a fost adoptat de Patriarhia de Constantinopol și de Bisericile Greciei, României, Albaniei, Georgiei și Ciprului; au urmat Finlanda, în 1924, Polonia, în 1925, Alexandria, în 1928, Antiohia, în 1940, Biserica Cehoslovaciei, în 1951, și Bulgaria, în 1968. Au rămas pe calendarul iulian Bisericile Rusiei și Serbiei, Patriarhia Ierusalimului și mănăstirile din Muntele Athos, în afară de Vatoped.

De ce au refuzat unele sate calendarul nou?

Hotărârea a fost luată în câteva luni; obiceiul avea în spate trei secole și jumătate. Biserica, tradiționalistă și conservatoare, nu se conformase schimbării statului decât în 1924, iar pasul nu a fost însoțit de o pregătire temeinică a clerului și mai ales a credincioșilor din sate, foarte atașați de tradiții, scrie Pompaș. Cea mai delicată situație a fost în satele din estul țării, din Moldova și din Basarabia. Așa s-a născut mișcarea celor care au rămas pe stilul vechi, numiți popular stiliști.

Mișcarea a apărut în 1924 și a devenit repede o mișcare spirituală de masă, alcătuită în cea mai mare parte din țărani, răspândită în vestul Moldovei și în Basarabia, două regiuni cu tradiție monastică puternică, arată Iuliana Cindrea-Nagy într-un studiu publicat în 2022 în „Review of Ecumenical Studies” din Sibiu. Pentru cei care au refuzat, schimbarea calendarului era o erezie și o apropiere de Apus.

Două hotărâri ale ierarhiei au adâncit ruptura. Deși pascalia fusese păstrată pe stil vechi, în anii 1926 și 1929 Patriarhia a dispus ca Paștile să fie prăznuite împreună cu Apusul. Kocój notează, pe baza relatărilor păstrate de Biserica de stil vechi, că arhiepiscopul Grigorie al Basarabiei s-a opus și a cerut parohiilor rămase sub jurisdicția lui să țină Paștile după calendarul iulian, împreună cu restul Ortodoxiei. Nemulțumirea a trecut dincolo de rândurile stiliștilor: arhimandritul Mina Prodan a criticat public decizia privitoare la Paștile anului 1929, apoi s-a căit, trimițând trei declarații mitropolitului Pimen al Moldovei.

Cucova, 27 mai 1935

Primul episod sângeros documentat în arhive s-a petrecut la Cucova, în fostul județ Putna. La 27 mai 1935, douăzeci de jandarmi au înconjurat casa de rugăciune a stiliștilor din sat, care se baricadaseră înăuntru, înarmați cu furci, topoare și câteva revolvere. Au fost chemați încă cincizeci de jandarmi și, cu ajutorul sătenilor, gardul de lemn de doi metri a fost rupt. Au fost răniți șase oameni și un jandarm, doi stiliști au murit, fără ca documentele să dea cauza morții, iar 66 de credincioși au fost arestați. Biserica, schiturile din jur și gardul au fost distruse.

Aici se vede cel mai bine de ce subiectul cere prudență. Cindrea-Nagy arată că evenimentul este descris în memoria comunității ca un masacru, în vreme ce documentele de arhivă îi înfățișează pe stiliști ca răzvrătiți și scandalagii. Aceeași autoare observă că fotografiile făcute de poliție cu acea ocazie arată o a treia poveste și indică contradicții și exagerări în rapoartele vremii. Cine ia numai una dintre cele trei surse scrie un articol fals.

Piatra-Neamț, 14 septembrie 1936

Cel mai grav episod a avut loc un an mai târziu. La 14 septembrie 1936, un grup numeros de adepți ai stilului vechi din județele Neamț și Suceava, venit cu aproximativ 150 de căruțe, a încercat să elibereze din arest trei preoți. Sursele oficiale dau 2.500 de oameni, iar un raport vorbește de circa 3.000. Autoritățile i-au oprit la bariera orașului și le-au îngăduit trecerea cu condiția să renunțe la pancarte. O sută de jandarmi le-au barat apoi drumul, s-a ajuns la pietre și la focuri de armă, iar la podul peste Cuejd au căzut trei morți. Pompaș le dă numele, după lista reprodusă în studiu din presa vremii: Ioana N. Surdu, Gh. Tărăbuță și Const. Iacob Agafiței, toți trei din fostul județ Baia. Au fost numeroși răniți de ambele părți, iar o fată din oraș a fost împușcată din greșeală.

Arhivele păstrează și urmele birocratice ale zilei: în fondul Prefecturii județului Neamț se află corespondența dintre garnizoană și prefectură pentru alocarea sumei de 6.850 de lei, cuvenită ofițerilor și subofițerilor care luaseră parte la reprimare. Monahul Glicherie Tănase, conducătorul mișcării, a fost prins, iar alături de el au fost arestați circa 150 de capi ai mișcării.

Pe lângă ciocniri, statul a folosit și o măsură mai puțin cunoscută. Între 1936 și 1939, mănăstirea Vărzărești, la Urechești, în județul Vrancea, a funcționat ca loc de detenție pentru maicile stiliste, ca să își schimbe gândul despre calendarul nou. Un raport din 7 iulie 1937 către Sfântul Sinod consemnează patru femei care s-au predat singure jandarmilor, cu numele și vârstele lor, între 19 și 24 de ani.

Aceste maici au declarat că sunt maici stiliste și că le cunosc pe maicile stiliste de la Vărzărești. Până acum s-au ascuns în casele lor.

Raport către Sfântul Sinod, 7 iulie 1937, citat în studiul Iulianei Cindrea-Nagy

Până în 1936 fuseseră ridicate aproximativ patruzeci de biserici de stil vechi, cele mai multe în Moldova. În anii regimului Antonescu vechii calendariști au fost recunoscuți ca unul dintre cultele oficiale, iar legea cultelor din 1948 nu a mai recunoscut niciuna dintre cele două grupări în care se despărțise mișcarea. Între 1947 și 1948 a fost zidită mănăstirea Slătioara, în județul Suceava, devenită centrul cel mai important al comunității. În comunism Biserica de stil vechi a avut statutul unui cult tolerat; după 1990 este recunoscută ca atare.

Două lucruri trebuie spuse până la capăt. Cei care au refuzat calendarul nu erau oameni neștiutori: apărau ceea ce li se spusese, o viață întreagă, că este legea Bisericii lor, iar frica de o apropiere forțată de catolicism le fusese sădită de propovăduitori care umblau prin sate, unii dintre ei călugări excluși din mănăstiri pentru nesupunere, arată Pompaș. Și, în același timp, răspunsul statului a inclus arme de foc, demolări și detenție în mănăstire, cu morți care au nume în arhive.

Cine a cercetat subiectul și ce a susținut

Subiectul are două bibliografii care abia se ating, iar asta explică de ce povestea se spune de obicei pe jumătate.

Linia astronomică

Prima bibliografie este astronomică și, în mare parte, sârbă. Milanković însuși a publicat în 1923 o monografie despre reforma calendarului iulian, la Academia Regală Sârbă, și în 1928 o carte de popularizare cu mult material autobiografic, din care vin până astăzi amănuntele despre noaptea în care a alcătuit regula. Pe urmele lui au scris M. S. Dimitrijević împreună cu E. Th. Theodossiou și P. Z. Mantarakis, în 2008, apoi Theodossiou, Manimanis și Dimitrijević, în 2011, care au așezat reforma între șase sisteme calendaristice europene din secolele al XVIII-lea și al XX-lea. Veselka Trajkovska și Slobodan Ninković au publicat, tot în 2008, în „Publications de l’Observatoire Astronomique de Beograd”, cercetarea care pune sub semnul întrebării paternitatea proiectului românesc. Nenad Gajić, în 2019, merge mai departe și susține deschis că acest calendar ar trebui adoptat mai larg, fiindcă anul 2800 este ultima dată rezonabilă la care se poate face trecerea.

Linia românească

A doua bibliografie este românească și se ocupă de urmările interne. Preotul Radu Petre Mureșan a scris lucrarea de referință, „Stilismul în România (1924-2011)”, Sibiu, Agnos, 2012, reluată și extinsă în „Istoria stilismului în România (1924-2022)”, Iași, Editura Doxologia, 2023. Pompaș îi așază lângă el pe Andreea Kaltenbrunner, care s-a ocupat de rezistența la schimbare din Basarabia interbelică, pe Andreea Petruescu, care a studiat memoriul adresat de stiliști regelui Carol al II-lea, pe Roland Clark, care a scris despre tensiunile din Biserica Ortodoxă Română în anii 1920, și pe Oliver Jens Schmitt, care atinge chestiunea doar episodic în istoria Bisericii dintre 1918 și 2023, scrisă de el.

Ultimii ani au adus o schimbare de unghi. Ewa Kocój, în 2022, citește comunitatea de stil vechi ca minoritate religioasă și ca patrimoniu cultural. Iuliana Cindrea-Nagy și Anca Șincan, amândouă în 2022, citesc arhivele jandarmeriei și ale poliției politice în răspăr, întrebându-se nu numai ce spun documentele, ci și pentru ce au fost făcute. Pompaș, în 2025, aduce dosarele arhivelor locale din Neamț, pe care le descrie ca necercetate până atunci, cel puțin după foile de folosire.

Pentru cronologie și pentru citirea actelor există o a treia linie, cea a științelor auxiliare: studiul lui Ion Ionașcu din volumul introductiv al colecției „Documente privind istoria României”, din 1956, ediția „Documenta Romaniae Historica”, seria B, volumul I, îngrijită de P. P. Panaitescu și Damaschin Mioc în 1966, și studiul lui Liviu Marius Ilie, din 2021. Tratatul de cronologie bizantină al lui Venance Grumel, din 1958, îl cunosc numai prin lucrările care îl citează.

Ce se întâmpla, în același timp, în altă parte

Calendarul gregorian a fost adoptat în 1582 de statele catolice, iar ultimele state europene au trecut la el abia în secolul al XX-lea. Imperiul Britanic și coloniile sale, printre care teritoriile de astăzi ale Statelor Unite, au făcut pasul în 1752, când decalajul ajunsese la unsprezece zile.

În Rusia drumul a fost mai lung și mai întortocheat. Reformele calendaristice ale lui Petru cel Mare, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1700, au produs, din rezumatul studiului lui Andreas Schönle publicat în 2021 în „Slavic Review”, o cantitate surprinzătoare de confuzie și de neînțelegeri, iar autorul susține, tot din rezumat, că ele au avut puțin de-a face cu vestirea unei societăți laice și moderne. Trecerea la calendarul gregorian a venit abia în 1918, când guvernul format după Revoluția din Octombrie a înlocuit calendarul iulian cu cel gregorian. De aici vine un paradox pe care îl știe multă lume fără să îi cunoască explicația: aniversarea Revoluției din Octombrie se sărbătorea, în Uniunea Sovietică, pe 7 noiembrie.

Secolul al XX-lea a mai adus și calendare politice, toate trecătoare. În 1930 a fost propus calendarul revoluționar sovietic, abandonat după puțini ani, iar în 1940 guvernul sovietic a restabilit săptămâna obișnuită. Italia fascistă a numărat anii de la octombrie 1922, așa încât declarația de război dată Greciei la 28 octombrie 1940 se scria cu anul XIX al erei fasciste. Dintre cele șase sisteme calendaristice alcătuite între sfârșitul secolului al XVIII-lea și mijlocul secolului al XX-lea, singurul care a supraviețuit este calendarul iulian îndreptat al Bisericilor Ortodoxe, arată studiul lui Theodossiou, Manimanis și Dimitrijević.

Consecința se vede și azi. Bisericile rămase pe calendarul iulian prăznuiesc Nașterea Domnului la 25 decembrie pe stil vechi, adică 7 ianuarie pe stil nou; din anul 2100 ziua va aluneca pe 8 ianuarie, fiindcă diferența va mai crește cu o zi. Bisericile care au primit calendarul îndreptat, între ele și cea română, vor sărbători la aceleași date cu Apusul până în 2800.

Ce știm sigur, ce rămâne deschis și cum se verifică o dată veche

Ce știm sigur

• Armata română a trecut la stilul nou la 1/14 februarie 1919, înaintea administrației civile.
• Ziua de 1 aprilie 1919, pe stil vechi, a devenit 14 aprilie 1919, pe stil nou; anul 1919 a avut 352 de zile.
• Pentru Biserica Ortodoxă Română, 1 octombrie 1924 a devenit 14 octombrie 1924, iar sărbătorile dintre 1 și 14 octombrie au fost mutate între 14 și 27 octombrie.
• Pascalia a fost păstrată pe calendarul iulian, dar în 1926 și în 1929 Paștile au fost prăznuite împreună cu Apusul.
• Congresul de la Constantinopol a lucrat între 11 mai și 8 iunie 1923 și a adoptat regula lui Milanković, cu textul semnat la 8 iunie.
• România a avut la congres un proiect propriu, prezentat de arhimandritul Iuliu Scriban și de senatorul Drăghici, și a fost respins.
• Ruptura din sate a produs morți: doi oameni la Cucova, la 27 mai 1935, și trei la Piatra-Neamț, la 14 septembrie 1936.

Ce rămâne deschis

• Cine a scris proiectul românesc din 1923. Memoriile lui Milanković spun baronul Gustav Bedeus din Sibiu; cercetarea lui Trajkovska și Ninković arată că textul publicat de Bedeus diferă de cel citit la congres; Kocój îl prezintă pe Petru Drăghici drept astronom cu proiect propriu.
• Numărul exact al decretului-lege din 1919. Kocój dă nr. 1053, iar textul din Monitorul Oficial rămâne de deschis pentru verificare.
• Bilanțul real al ciocnirilor. Cifrele vin din rapoarte de jandarmerie și din presa vremii, reproduse în studii, iar relatările comunității de stil vechi diferă de ele.
• Dacă regula gregoriană va fi vreodată înlocuită înainte de 2800, când apare prima nepotrivire cu calendarul îndreptat.

Cum se verifică o dată veche

Pentru un act slavon, regula este să nu te oprești la leat. Anul de la facerea lumii se întinde peste capete din doi ani creștini, fiindcă începea toamna, așa cum arată exemplul anului 7001, care corespunde anilor 1492-1493. Așezarea exactă se face cu luna, cu indicția sau cu sărbătoarea pomenită în text, iar conversiunea propriu-zisă se ia din instrumentele de cronologie și din edițiile critice, nu din socoteli făcute pe loc.

Pentru secolele al XIX-lea și al XX-lea, verificarea este aritmetică, dar cere atenție la secol. Diferența a fost de douăsprezece zile pentru datele din secolul al XIX-lea și de treisprezece zile după 1900, de aceea 7 noiembrie 1877 pe stil vechi este 19 noiembrie pe stil nou, iar 9 octombrie 1916 este 22 octombrie. Capcana cea mai des întâlnită nu este calculul, ci sursa: înainte de a converti o dată, trebuie știut dacă autorul care o dă nu a convertit-o deja.

Și încă un lucru. Datele duble din documentele românești nu sunt o stângăcie a cancelariilor de altădată, ci exact opusul: semnul unor oameni care știau că trăiesc între două socoteli ale timpului și care au ținut să lase urma amândurora.