Atacul răsculaților lui Horea asupra Devei, 6-7 noiembrie 1784

Răscoala lui Horea la Deva a ținut două zile. Sâmbătă 6 noiembrie 1784, seara, răsculații au intrat în oraș și au fost respinși; duminică 7 noiembrie, pe la amiază, s-au întors cu câteva sute de oameni și au fost izbiți din spate, iar mulți s-au înecat în Mureș. Cifrele acestei duminici sunt cele mai citate și cele mai nesigure din tot dosarul răscoalei.

Cum a ajuns răscoala lui Horea la Deva?

Pe valea Mureșului, în jos, dinspre Zarand, în mai puțin de o săptămână de la prima ciocnire. Mărturiile folosite de istoricul David Prodan arată că oamenii au plecat „în 2 zile noiembrie dimineața spre 8 ceasuri la Curechiu”, satul unde răscoala a izbucnit, iar de acolo valul s-a întins spre est.

Rezultatul se vede în formularea lui Prodan: „Comitatul Hunedoara căzu deci aproape în întregime în mîinile țăranilor”. Domnii mari fugiseră din timp, iar cei rămași „trebuiră să îndure voința foștilor supuși”.

Nobilimea comitatului s-a adunat în cetatea de pe dealul Devei. Data o dă o scrisoare a magistrului poștelor din Deva, Alexandru Osváros, din 11 noiembrie 1784: „În fața românilor rebeli am fost strîmtorați toți, încă din 4 noiembrie, în cetatea Devei. De atunci ați ne îndurăm acolo nevoia”.

Ce voiau răsculații de la Deva reiese dintr-o relatare a Barbarei Götffy, care se ascunsese lângă o moară și susține că le-a auzit sfatul: „dacă Deva cade în mîinile noastre, supunerea întregului Ardeal pe puțin ne va veni”. Unii se îndoiau, întrebând ce se întâmplă dacă îi zdrobesc cu tunurile din cetate. Prodan comentează prudent: „Adevărate sau neadevărate, reconstituite din memorie, discuțiile sînt țărănește verosimile”.

Ce s-a întâmplat în cele două atacuri, pe 6 și pe 7 noiembrie 1784?

Orașul a fost atacat de două ori, la o zi distanță, iar al doilea atac a fost cel sângeros. „Primul atac se produse sîmbătă, 6 noiembrie, seara”, scrie Prodan. Veneau dinspre Mintia, unde lăsaseră curțile în flăcări, „cu împușcături și strigăte”: „Haidați cu porunca împăratului, și cu voia lui Dumnezeu”.

Au aprins la marginea de jos a orașului gospodăria văduvei lui Adam Ribiczei și au pătruns pe două străzi în cartierul numit bulgăresc, tăind porțile și ușile. Abia începuse prada când au apărut un grup de nobili înarmați și unul de miliție. „Nu erau mulți, vreo 16 nobili numai, spune o relatare, alta 35”, iar din pricina flăcărilor răsculații nu puteau vedea câți sunt. La primele focuri au fugit. Au fost împușcați vreo trei oameni și vreo șapte au fost prinși.

Între cele două atacuri, răsculații s-au adunat la curtea contelui Iosif Gyulai, la Mintia. Au aprins staulul de la rezervorul de pește, au înjunghiat porcii grași, au mâncat și au băut, iar în voia bună au hotărât să trimită oameni în fiecare sat ca să vină, sub amenințarea focului, câte un om de fiecare casă.

„Așa a doua zi, duminecă, pe la amiazi, reînnoiră atacul”. În fața aceluiași cartier au apărut „vreo 300-400 (cifrele variază)”, cu strigăte. De data aceasta apărătorii au ieșit în întâmpinare organizat, iar răsculații, loviți din spate, au fost împinși spre râu. Armele lor erau cele pe care le aveau: „ceva lănci, furci de fier și coase îndreptate. Puști, desigur, aveau puține”.

Ce spun documentele despre numărul morților

Spun lucruri care nu se potrivesc între ele, iar cel care le-a adunat recunoaște limpede acest lucru. Avertismentul lui Prodan merită citit în întregime, fiindcă e valabil pentru toate cifrele care urmează.

Relatările, descrierile faptelor sînt multe și, ca de obicei, divergente și contradictorii. Diferă actorii, cifrele, amănuntele, rezultatele acțiunii. Nobilimea în relatările ei își face sieși merite și diminuiază rolul armatei. Rapoartele din partea armatei inversează, o reconstituire exactă nu mai e posibilă.

D. Prodan, Răscoala lui Horea, vol. I

Concret, același martor dă două versiuni la o lună distanță. În scrisorile din 11 noiembrie 1784, magistrul poștelor Osváros, care a luat parte la acțiune, scrie că le-au ieșit în față 43 de nobili și 25 de soldați pedeștri, că au fost „împușcați, tăiați 230”, că „cel puțin 70 au pierit în apă” și că alții au fost prinși vii. Despre sine spune că ar fi tăiat el singur mai mult de patruzeci de oameni.

În relatarea din 6 decembrie 1784 cifrele se schimbă: 36 de nobili sub comanda vicecomitelui Ioan Zejk, vreo 25 de soldați pedeștri și vreo 25 de grăniceri români; au căzut vreo 40 de oameni, mulți s-au înecat în Mureș, alții au fost împușcați refugiați pe o insulă, iar prinși au fost vreo 80. Diferența dintre 230 și 40 de morți vine de la același autor, în aceeași iarnă.

• 11 noiembrie 1784, Osváros: 230 împușcați sau tăiați, cel puțin 70 înecați.
• 6 decembrie 1784, Osváros: vreo 40 căzuți, mulți înecați, vreo 80 prinși.
• Apărători, în cele două versiuni: 43 de nobili și 25 de soldați, apoi 36 de nobili, 25 de soldați și 25 de grăniceri.
• Atacatori, la 7 noiembrie: „vreo 300-400 (cifrele variază)”.

De unde vin cifrele de 300 de morți și 84 de decapitați?

Dintr-un referat administrativ scris la 150 de ani după fapte. Documentul este Referatul nr. 314 din 24 iulie 1934, întocmit de Comisariatul Munților Apuseni și predat lui Alexandru Lapedatu, atunci ministru al Cultelor și Artelor. Textul a fost publicat în 2017 de istoricul Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române, din arhiva Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca.

Referatul propunea troițe în locurile cu însemnătate istorică, iar la punctul despre Deva scrie: „La Deva, pe malul Mureșului, unde au fost măcelăriți 300 de țărani care au asediat cetatea Devei, iar după ce au fost înfrânți de armata imperială restul de 84 au fost decapitați pe urma unei sumare judecăți a Comitatului Hunedoarei”. Aceasta este, din câte am putut verifica, sursa cifrelor care circulă azi.

Problema nu este că referatul ar minți, ci că nu este un document din 1784. Este o propunere de program pentru niște serbări, iar cifrele lui seamănă izbitor cu versiunea cea mai mare a lui Osváros, adică 230 plus cei înecați, aproximativ 300.

O a doua deformare ține de amploarea faptei. Relatările folosite de Prodan descriu două atacuri asupra orașului, în cartierul bulgăresc, respinse de nobili, soldați și grăniceri. Referatul vorbește despre un asediu al cetății și despre o înfrângere provocată de „armata imperială”. Nu e același lucru, iar diferența schimbă sensul: o ciocnire urbană devine, la o sută cincizeci de ani distanță, o bătălie regulată.

Cât despre un detaliu care circulă la fel de des, vestea că Horea venea de la Alba Iulia cu steag roșu ca să nimicească nobilimea adunată în cetate, el apare numai în mărturiile celor prinși, ca motiv de mobilizare. Aceiași martori recunosc, despre un conducător venit de peste Mureș: „Ei un astfel de conducător n-au avut”.

Ce rămâne din fapta răsculaților?

Rămâne ceea ce nu depinde de cifre: că niște oameni fără arme de foc au ținut un comitat întreg timp de săptămâni și au înțeles unde stă centrul lui. Judecata se cuvine făcută cu mijloacele vremii lor, nu cu ale noastre.

Organizarea e documentată, nu presupusă. Porunca se transmitea prin juzi, prin jurați și prin gornici, casă de casă, cu un om de fiecare gospodărie, iar cei care nu veneau erau amenințați cu focul. Mărturiile descriu consfătuiri, planuri de atac și un calcul strategic, oricât de modest: Deva era cheia, iar după Deva urmau celelalte orașe.

Un amănunt spune mai mult decât orice cifră. Vicecomitele Alexe Noptsa raporta cancelarului aulic că „plebea românească în aceste tulburări și prădăciuni a strîns mai curînd fierul din care să-și facă arme decît aurul și argintul”. Oameni care, având de ales între aur și fier, au luat fierul, nu jefuiau: se înarmau.

Faptul că povestea crescută peste ei nu se confirmă în amănunte nu micșorează fapta. Documentele acestei răscoale au fost publicate în ediții critice de Institutul de Istorie din Cluj, în colecția „Izvoarele Răscoalei lui Horea”, cu douăsprezece volume în seria de acte, apărute între 1982 și 2012, și cinci volume de izvoare narative, între 1983 și 2007. Tocmai pentru că există atâtea izvoare, se poate spune limpede unde se opresc ele.