Școala Română din Roma, legea din 1920: ce a ieșit din ea

În 1920, Parlamentul României a votat întemeierea unei școli de arheologie, istorie și arte frumoase, cu o secție la Paris și una la Roma. Legea este legată de numele lui Nicolae Iorga și al lui Vasile Pârvan, iar cronologiile zilei o pun la 31 octombrie. Lucrările de specialitate dau însă numai anul, iar ce a ieșit din acea hotărâre se poate măsura mult mai bine decât ziua ei.

Ce a hotărât Parlamentul României în 1920?

Mărturia cea mai apropiată de fapte vine de la un străin. Marcel Durry, în revista Journal des Savants, aprilie 1926, scrie limpede: în 1920 un vot al Parlamentului român hotărăște întemeierea unei școli de arheologie, de istorie și de arte frumoase, cu o secție la Paris, sub conducerea lui Nicolae Iorga, și o alta la Roma, sub conducerea lui Vasile Pârvan.

Era, pentru o țară ieșită din război și abia unită, o hotărâre cu miză mare: studenți și cercetători români trimiși să lucreze în arhivele și pe săpăturile Europei, pe banii statului. Institutul Cultural Român, care administrează astăzi așezământul de la Roma, descrie legea în aceiași termeni, ca un cadru pentru academii românești în străinătate, la Paris și la Roma.

Durry adaugă pasul următor, pe care puține cronologii îl rețin: în 1921 Consiliul de miniștri aprobă regulamentul, iar școala de la Roma intră în lucru abia în 1922 și 1923.

Ce spun documentele despre ziua de 31 octombrie 1920?

Aici se cuvine spus cinstit: nu se știe. Durry dă numai anul. Institutul Cultural Român dă numai anul. Nici studiul lui V. Turcuș despre publicațiile interbelice ale Școlii Române din Roma, apărut în 2012 în Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu”, nu pomenește o lege din 1920, ci așază întemeierea la începutul anilor 1920; precizarea aceasta vine din rezumatul publicat al studiului, nu din textul lui integral.

Ziua de 31 octombrie apare în cronologiile zilei, nu în lucrările de specialitate la care am ajuns. Închiderea întrebării cere colecția Monitorului Oficial din 1920 și dezbaterile parlamentare ale anului, adică o verificare de arhivă pe care un articol scris din literatură nu o poate face. Până atunci, data rămâne o afirmație neverificată, iar anul rămâne sigur.

Când a început de fapt să lucreze școala de la Roma?

Institutul Cultural Român dă data cu precizie: 1 noiembrie 1922, într-un sediu provizoriu din via Emilio de’ Cavalieri, la numărul 11. Pământul pentru clădirea proprie fusese pus la dispoziție mai înainte, la 8 iulie 1921, de guvernatorul Romei, pentru o construcție destinată exclusiv ridicării unei academii românești de istorie, arheologie și arte frumoase.

Durry pune începutul activității în 1922 și 1923, iar tomul I al revistei școlii, Ephemeris Dacoromana, purta anul 1923. Cele două formulări nu se bat cap în cap: una dă deschiderea sediului, cealaltă primul an de lucru cu rezultate tipărite.

Clădirea din Valle Giulia, ridicată după planurile arhitectului Petre Antonescu și plătită de Banca Națională a României, a fost inaugurată abia în ianuarie 1933, unsprezece ani după deschiderea școlii.

Ce a publicat Școala Română din Roma?

Durry, în 1926, lăuda noua revistă și felul în care era alcătuită, comparând-o cu memoriile supuse judecății Academiei Inscripțiilor de la Paris. Secretarul școlii era Giuseppe Lugli, specialistul italian al topografiei Romei și a Latiumului, iar câmpul propriu al așezământului era limpede trasat: tot ce, în Italia, poate lumina istoria veche a României.

Un amănunt de limbă spune mult despre bunele maniere ale acelei generații. Revista Dacia, tipărită la București, apărea în franceză, iar Ephemeris Dacoromana, tipărită la Roma, în italiană, ca semn de respect față de gazde. Un singur studiu, al lui Bezdechi despre Hrisostom și Platon, a fost scris în latină, după îndemnul rostit de Roberto Paribeni la primirea școlii: latinul să vorbească latinește cu latinii.

Din rezumatul studiului lui Turcuș aflăm ce a ieșit mai departe din munca bursierilor: documente scoase din arhivele Vaticanului și ale Congregației De Propaganda Fide și din colecțiile familiilor nobile romane, publicate în Ephemeris Dacoromana, din 1925, și în Diplomatarium Italicum, din 1926. Ele arată Principatul Transilvaniei al secolului al XVII-lea văzut din perspectiva Sfântului Scaun, prin rapoartele nunțiilor.

Ce a urmat după moartea lui Pârvan?

Vasile Pârvan a murit la 26 iunie 1927, la București, la 45 de ani. Nota biografică semnată de François-Louis Ganshof în Revue belge de philologie et d’histoire, în 1928, îl pomenește ca profesor la universitatea din București, conservator la muzeul arheologic al orașului și director al Școlii Române din Roma, și spune că lui i se datorează lumina nouă asupra romanizării sud-estului european.

Urmarea a fost grea. Durry, recenzând în 1931 tomul IV al revistei, explică de ce între tomul III, apărut în 1925, și cel următor au trecut cinci ani: școala fusese încercată crud. După Pârvan a venit unul dintre cei mai buni elevi ai lui, G. G. Mateescu, autorul studiilor despre traci la Roma, care a murit și el tânăr, în 1929. Din octombrie al aceluiași an conducerea a trecut la Emil Panaitescu, iar întâia grijă a noului director a fost să scoată tomul IV.

Institutul Cultural Român duce șirul până la capăt: Panaitescu până în 1940, apoi Dumitru Gazdaru și Scarlat Lambrino, până în 1947, anul în care autoritățile de la București au hotărât închiderea. Clădirea a stat închisă până în 1969, când s-a redeschis ca Biblioteca Română de la Roma, condusă la început de italienistul Alexandru Balaci, iar numele de Accademia di Romania a fost recăpătat după 1990.

Ce rămâne neclar și ce rămâne meritul real

Rămâne neclară ziua votului din 1920 și forma exactă a legii, cu numărul și data promulgării. Rămâne de lămurit și soarta secției de la Paris, pe care Durry o pomenește sub conducerea lui Iorga, însă despre care lucrările citite aici nu spun mai mult.

Ce nu se clatină este rodul. Judecată cu mijloacele vremii, fapta aceasta e dintre cele mai bine chibzuite ale României Mari: un stat sărac, abia întregit, a trimis tineri cercetători la Roma, le-a dat o casă, un regulament și o revistă, iar aceștia au adus de acolo documente despre Transilvania secolului al XVII-lea pe care nimeni nu le mai văzuse. Ephemeris Dacoromana și Diplomatarium Italicum se citează până astăzi.

Iar dacă ziua de 31 octombrie 1920 nu se poate dovedi, anul se poate, și el e de ajuns pentru ce contează: hotărârea de a cumpăra cercetării românești un loc de muncă în inima lumii latine.