Războiul din 1462: atacul de noapte și tronul pierdut

În vara anului 1462 sultanul Mehmed al II-lea a trecut Dunărea ca să schimbe domnul Țării Românești, iar atacul de noapte din 1462 a fost răspunsul lui Vlad Țepeș la o armată pe care nu o putea bate în câmp deschis. Campania a ținut mai puțin de o lună pe pământ muntenesc și s-a încheiat fără o bătălie mare, dar cu un tron pierdut.

Cum a început războiul din 1462

Hotărârea sultanului nu a venit din senin. După raidul de iarnă de pe Dunăre și după scrisoarea trimisă de la Giurgiu regelui Matia Corvin la 11 februarie 1462, document despre care dosarul a vorbit în capitolul trecut, Poarta avea nevoie de un răspuns pe măsură: un sfetnic de frunte al sultanului fusese prins și ucis, vadurile de pe Dunăre arseseră, iar vasalul se declarase public om al regelui Ungariei.

Scopul campaniei a fost, de la bun început, unul politic, nu teritorial. Nicolae Iorga, în cercetarea lui despre Chilia și Cetatea Albă, apărută în 1900, pune plecarea expediției din capitala imperiului la 26 aprilie 1462. Aceeași dată o dă și cronologia domniei lui Ștefan cel Mare publicată de Vasile M. Demciuc în Codrul Cosminului, în 2004, care adaugă limpede ce se urmărea: supunerea țării prin înlocuirea lui Vlad Țepeș cu fratele său, Radu, zis cel Frumos.

Radu nu a fost adus în urma oștii, ci trimis înaintea ei. Alexandru Lapedatu, în monografia despre Radu cel Frumos tipărită la Sibiu în 1902, povestește, după amintirile ienicerului sârb Konstantin Mihailović, cum sultanul l-a chemat la el, i-a dat o cușmă albastră cu aur și un steag roșu, bani, cai și daruri câte se cuvin unui domn, și l-a trimis cu o suită de patru mii de călăreți spre Nicopole, ca să aștepte acolo. Un domn de rezervă, echipat cu însemnele puterii înainte de a avea țară.

De aici se vede ce fel de război a fost acesta. Nu se cucerea o provincie, se instala un om. Iar dacă omul se instala, campania era câștigată chiar fără bătălie, fiindcă prețul ei fusese plătit dinainte, în daruri și în însemne.

Câți oameni a adus Mehmed al II-lea în Țara Românească?

Răspunsul scurt: mult mai puțini decât spun izvoarele, și nimeni nu știe exact câți. Cifrele din texte merg de la 60.000 la 400.000, iar cea mai atentă recalculare de până acum coboară plafonul la aproximativ 35.000 de oameni.

Adrian Gheorghe, în studiul despre campania otomană din vara lui 1462 publicat în volumul coordonat de Thomas M. Bohn, Rayk Einax și Stefan Rohdewald, la Wiesbaden, în 2017, așază cifrele izvoarelor una lângă alta și arată cât de larg bate ecartul. Laonikos Chalkokondyles dă 250.000. Doukas dă 150.000. Tursun Beg, participant la campanie, dă 300.000. Johannes Antonius dă 200.000, iar Leonardo al III-lea Tocco urcă la 400.000. Cea mai modestă cifră de epocă vine de la solul Veneției la Buda, Pietro di Tommasi, cu 60.000, dintre care 20.000 de ieniceri.

Istoriografia românească a lucrat mult timp cu cifrele mari. Iorga, în 1900, scria despre un pașă cu 60.000 de oameni care mergea înaintea oștii sultanului, socotită la 150.000. Cronologia din 2004 pomenește, cu prudenta formulă „se spune”, o armată de circa 200.000 de oșteni. Niciuna dintre aceste cifre nu este o numărătoare; toate sunt preluate din izvoare narative sau din rapoarte diplomatice.

Gheorghe, în studiul din 2017 despre numerele și limitele campaniei, pune în locul lor un plafon calculat: maximum 35.000 de otomani, adică aproximativ 5.000 de ieniceri și trupe de curte, 20.000 de sipahii și restul trupe auxiliare, și adaugă că și această cifră ar trebui coborâtă. Argumentul nu este de gust, ci de aritmetică: după relatarea genovezului Iacopo de Promontorio, tot aparatul militar otoman al epocii număra în jur de 76.000 de oameni, iar ienicerii ajungeau pe la 8.000 în anii 1460. O armată de 200.000 de oameni în Țara Românească ar fi însemnat de aproape trei ori tot ce avea imperiul.

De ce contează atât de mult cifra

Fiindcă de ea atârnă tot ce se poate spune despre felul în care s-a purtat războiul. O oaste de 200.000 de oameni nu poate fi hărțuită de câteva mii de călăreți; una de 30.000 poate. Gheorghe socotește că o armată de 35.000 de oameni cu 60.000 de animale de povară și de călărie cerea cantități uriașe de grâu și de furaj, iar coloanele de aprovizionare puteau depăși zece kilometri în lungime. Logistica, nu vitejia, este primul lucru care mărginește o campanie.

Pe ce drum a venit armata otomană și cât mergea pe zi?

Drumul se poate reconstitui, iar reconstituirea spune singură cât timp a avut Vlad la dispoziție. După socoteala lui Gheorghe, oastea a plecat de la Edirne, a trecut pe la Plovdiv și pe Via Militaris până la Sofia, vreo 330 de kilometri, apoi a luat drumuri secundare spre Nicopole, alți 220 de kilometri, iar de acolo spre Târgoviște, încă vreo 170. În total aproximativ 720 de kilometri, dintre care doar vreo 550 pe drumuri bune de mărșăluit. Viteza medie de marș în Balcani, în epocă, era sub 14 kilometri pe zi.

Trecerea Dunării s-a făcut pe la Nicopole și este datată cu un reper din calendarul musulman. Enveri, autorul care a fost martor la campanie, pune evenimentul în ziua a șasea a lunii Ramadan, adică vineri, 4 iunie 1462, iar Gheorghe arată că înainte de 4 iunie se raporta deja trecerea trupelor peste fluviu. Tommasi scrie despre vizirul care a trecut cu 60.000 de oameni, cifră pe care el o află la Buda, nu o vede.

Pe apă a venit o a doua forță. Cronologia publicată de Demciuc vorbește despre o flotă de 25 de trireme și 150 de vase mici, care intră prin deltă și arde Brăila. Solul venețian Balbi, aflat în Turcia, pomenește în rândul lui numai despre sultan și despre câteva unități transportate cu flota, ceea ce arată că vasele au servit și la transport, nu doar la pradă.

Pus cap la cap, calendarul dă măsura îngustă a tot ce a urmat. Între trecerea Dunării, la 4 iunie, și întoarcerea oștii, la sfârșitul lui iunie, sultanul a stat în Țara Românească mai puțin de o lună. Tot ce se povestește despre campania din 1462 trebuie să intre în acest interval.

Ce a pus Vlad Țepeș în fața invaziei

A pus mai puțini oameni decât se crede și un singur fel de război: cel care nu se dă față în față. Calculul lui Gheorghe pentru partea muntenească este la fel de sobru ca acela pentru partea otomană. Mercenarii plătiți din caseta domnului nu puteau trece de vreo 2.000 de oameni, din pricina costului. Steagurile boierilor adunate cu totul dau, după estimarea lui, cel mult 7.000 până la 8.000 de luptători. Iar forța cu care Vlad lucra în iunie 1462, în partea de est a țării, se ridica la aproximativ 5.000 de oameni.

Cu asemenea cifre, tactica nu este o alegere de temperament, ci singura cu putință. Pământul pârjolit, vadurile arse, oamenii retrași în păduri și în munți, hărțuiala pe coloanele de aprovizionare: toate apar în izvoarele grecești și otomane, și toate au același scop, nu de a învinge, ci de a scumpi fiecare zi de marș.

Scopul final era însă altul, și aici stă cheia întregii campanii. Gheorghe arată că tactica de gherilă și raidurile de noapte urmăreau să cumpere timp pentru ajutorul unguresc, cel cerut în scrisoarea din februarie, și adaugă o observație care schimbă perspectiva: sultanul a venit pregătit să dea față și cu ungurii, nu numai cu muntenii. Războiul din 1462 a fost, din capul lui, o cursă contra cronometru între două oștiri care se așteptau una pe alta.

Ajutorul nu a venit la timp. Aceasta nu este o scuză pusă de istorici, este ceea ce se vede în acte: banii făgăduiți în Italia nu ajunseseră la Buda nici în toamnă, cum arată corespondența Senatului venețian.

Când a fost atacul de noapte din 1462?

Cea mai folosită datare este noaptea de 16 spre 17 iunie 1462, iar Gheorghe o primește drept limită de sus, cu formula „nu mai târziu de 16 spre 17 iunie”. Dar reperul pe care stă data merită privit de aproape, fiindcă el spune mult despre felul în care se clădește o cronologie medievală.

Printre izvoarele care dau intervalul se află însemnarea unui pelerin englez, William Wey, păstrată în culegerea de documente privitoare la istoria românilor între 1427 și 1601, publicată de E. D. Tappe. Gheorghe se folosește de ea ca să calculeze viteza de înaintare pe intervalul de douăsprezece zile dintre 5 și 16 iunie, dar spune pe față ce fel de martor este Wey: el a însemnat doar unele dintre zvonurile care ajungeau la Constantinopol din vecinătate și nu avea mijloacele de a deosebi ce era credibil de ce era fantastic.

Așa arată, în realitate, temelia unei date pe care o repetă toată lumea. Nu un raport militar și nu un act de cancelarie, ci un zvon notat de un pelerin care trecea prin zonă, încrucișat cu un calcul de viteză de marș. Data nu este scornită și este, probabil, aproape de adevăr; dar este o deducție, nu o consemnare.

De ce nu avem o dată fermă

Fiindcă niciun izvor contemporan nu scrie ziua. Cronicile otomane lucrează cu ani de domnie și cu luni musulmane, iar unele greșeau chiar anul: Oruc datează campania împotriva lui Vlad în anul 865 al Hegirei, în loc de 866, greșeală care se regăsește în multe cronici anonime. Rapoartele diplomatice dau data scrisorii, nu data faptei.

Ce s-a întâmplat, de fapt, în tabăra sultanului?

Reconstituirea cea mai amănunțită a manevrei este tot a lui Gheorghe și nu seamănă cu scena din filme. Călărimea lui Vlad a încercat întâi să ocolească sipahii anatolieni și să ajungă în spatele tabărei. Apoi a încercat să spargă careul ienicerilor. După ce alarma s-a dat și tabăra s-a trezit, Vlad s-a retras spre est și spre sud-est, către piața oștii, numită ordu bazar, și a răzbit prin aripa stângă a sipahiilor rumelioți.

Concluzia, în cuvintele studiului, este modestă: Vlad nu a putut înainta prea adânc în tabăra otomană. Era în număr mult mai mic și nu putea sta la nesfârșit așteptând ca restul corpului său expediționar să i se alăture.

Mărimea obstacolului nu ține de vitejie, ci de întinderea taberei. O oaste de ordinul a treizeci și cinci de mii de oameni, cu vreo șaizeci de mii de animale de povară și de călărie, ocupă un spațiu pe care câteva mii de călăreți nu îl pot străbate într-o noapte, pe întuneric și cu alarma dată. Numai coloanele de aprovizionare puteau depăși zece kilometri în lungime, iar în jurul corturilor stăteau piața oștii, vitele și căruțele. De aceea atacul a lovit marginea taberei, nu centrul ei.

Ce nu se găsește în izvoare este și mai important. Nu există nicio relatare contemporană a unui atac care să fi ajuns la cortul lui Mehmed, nici a unei încercări de asasinat reușită pe jumătate. Ce există este o încercare de a sparge o tabără, oprită de alarmă și de numere.

A fost un singur atac de noapte sau două?

Cel mai interesant lucru pe care l-a adus cercetarea ultimilor ani este că atacul de noapte din 1462 nu a fost, probabil, unul singur. Gheorghe așază un al doilea atac în zona Buzăului, scrisă Bozu în izvoarele otomane, în noaptea de 22 spre 23 iunie, și dă pentru segmentul Bozu al marșului un interval sigur, 23-27 iunie.

Martorul acestui al doilea atac este chiar un participant la campanie. Enveri, apropiat al marelui vizir Mahmud Pașa, a scris o cronică în versuri, Düstur-name, de 7.640 de versuri, închinată vizirului, la câțiva ani după campanie. În unele pasaje autorul trece brusc la persoana întâi și povestește ca martor al celui de al doilea atac de noapte al lui Vlad, în zona Buzăului. Gheorghe arată că aceste versuri vin, cel mai probabil, dintr-o lucrare pierdută a lui Enveri, Teferrüc-name, adică Cartea desfătărilor, închinată numai acestei campanii.

Ciudățenia izvorului merită spusă: Enveri nu îl numește pe voievod. Un om care a fost acolo și care a scris o carte întreagă despre campanie nu pune numele adversarului în text, iar în cronica lui apar anacronisme grele, de pildă campania din 1462 așezată înaintea bătăliei de la Kosovo din 1448, ceea ce îl face pe cercetător să bănuiască o încurcătură între Vlad Dracul, tatăl, și Vlad Țepeș, fiul.

Cât privește datarea, chestiunea nu este închisă. În 2023, în articolul despre reprezentarea otomană a voievodului, același autor scrie despre atacul sau atacurile de noapte „din iulie 1462” și anunță că două manuscrise anonime aduc informații noi despre motivul reacției armate otomane și despre aceste atacuri, informații care vor fi publicate, după verificare, într-un studiu dedicat, cu ediții critice și traduceri. Până atunci, cititorul trebuie să știe că ziua cea mai repetată în manuale este o deducție aflată în revizuire.

De ce nu se pot citi literal cronicile otomane?

Fiindcă mai toate au fost scrise ca să justifice intervenția sultanului, nu ca să descrie o campanie. Corpusul acestor izvoare este adunat în volumul al treilea din Corpus Draculianum, apărut la Wiesbaden în 2013, în care Adrian Gheorghe și Albert Weber au editat textele a 35 de autori, cu originalul pe paginile pare și traducerea comentată pe cele impare, plus o genealogie a textelor, o cronologie, hărți și tabele comparative. Michael Knüppel, în recenzia publicată în Zeitschrift für Balkanologie în 2017, descrie volumul ca fiind împărțit în două secțiuni, autorii greci și cei otomani, persani și arabi.

Autorul cel mai apropiat de evenimente este și cel mai tendențios. Tursun Beg, pe care Gheorghe îl numește Dursun Beğ, a fost secretar și protejat al marelui vizir Mahmud Pașa și a luat parte la campanie. El a redactat scrisoarea de cucerire, fetih-name, a Țării Românești, descoperită de echipa Corpus Draculianum, și a trimis o asemenea scrisoare conducătorului Karamanului, Damad İbrahim Beğ, pe la începutul lui august 1462, îndată după campanie. Aceeași ideologie se regăsește apoi în cronica lui: tema centrală este nerecunoștința vasalului față de sultanul care îl ridicase, iar din ea decurge, în logica textului, tot restul.

Alți autori taie exact amănuntul care ar lămuri reacția voievodului. Așık Pașa-zade nu pomenește misiunea lui Hamza și a lui Yunus Beğ în Țara Românească și vorbește numai despre răspunsul violent al domnului, ceea ce face din el un om fără motiv. Kritovoulos așază trimiterea solilor după invaziile lui Vlad la sud de Dunăre, adică invers decât celelalte izvoare, fiindcă ordinea adevărată ar fi îndreptățit, fie și în parte, gestul rebelului.

Capcana laudelor

Cea mai folositoare avertizare a lui Gheorghe este cea despre pasajele în care cronicarii otomani par să recunoască vitejia voievodului. Ele apar mai ales la autorii din linia lui Tursun Beg, iar rostul lor este retoric: puterea adversarului este umflată ca să crească meritul sultanului care l-a învins. Nicolae Stoicescu susținuse contrariul, anume că autorii otomani ar fi ascuns meritele lui Vlad. Disputa este deschisă și merită dată ca atare, cu nume și cu ani.

Un singur manuscris aduce, în schimb, aur curat pentru istoria militară. Manuscrisul parizian al cronicii lui Oruc este singurul care dă și motivul campaniei și amănuntul atacurilor simultane ale lui Vlad pe șase vaduri ale Dunării, detaliu care se potrivește cu registrul scrisorii din 11 februarie 1462.

Cum a pierdut Vlad Țepeș tronul în 1462?

Nu într-o bătălie, ci prin plecarea boierilor. Lapedatu rezuma în 1902 ce reieșea din izvoarele cunoscute atunci, adică memoriile ienicerului sârb, narațiunea lui Chalkokondyles și Doukas: după lupte mici de hărțuială, Vlad a fost învins în înfruntarea hotărâtoare, iar după ce și boierii l-au părăsit a fost silit să fugă în Ungaria. Chalkokondyles păstrează chiar cuvântarea cu care Radu i-ar fi atras pe boieri în partea lui, în ediția de la Bonn, la paginile 516-517.

Sultanul nu a stat să termine treaba. După socoteala lui Gheorghe, Mehmed a prăznuit Bayramul, sfârșitul Ramadanului, la Brăila, luni, 28 iunie, iar oastea a pornit înapoi spre Edirne nici mai devreme, nici mai târziu de 1 Șevval, adică marți, 29 iunie. Iorga dădea 11 iulie ca dată la care oastea ajungea înapoi la Adrianopol. Campania se încheiase; domnul de rezervă rămânea.

În același timp, Vlad primise o lovitură și dinspre nord-est. La 22 iunie 1462, după cronologia publicată de Demciuc, Ștefan cel Mare a încercat să recucerească cetatea Chiliei, cedată ungurilor în 1448 de Petru al II-lea, nu a izbutit și a fost rănit la glezna stângă, rană de care avea să sufere toată viața. Pentru Vlad, aceasta însemna un al doilea front deschis exact în săptămâna atacului de noapte.

Când devine Radu domn, în acte? Lapedatu pune domnia lui din iunie 1462, dar documentul cel mai limpede este cu două luni mai târziu: la 15 august, de praznicul Adormirii, comitele secuilor, Albertus de Istenmezeye, scrie de la Cluj brașovenilor să păstreze pacea cu Radu, numit acolo „nunc waywoda partium Transalpinarum”, adică acum voievod al părților de peste munte. Bonfini adaugă că, după ce Matia l-a prins pe un Dracula, pe celălalt, pus de turci, l-a întărit „peste așteptarea tuturora”.

Arestarea lui Vlad de către Matia Corvin a urmat în toamna aceluiași an. Gheorghe o pune în octombrie 1462 și leagă de ea un fapt care contează pentru tot ce s-a scris despre voievod: povestirile latine despre Dracula au fost alcătuite, cel mai probabil la curtea de la Buda, ca să îl înfățișeze pe voievod în cea mai neagră lumină și să îndreptățească arestarea în fața actorilor catolici care finanțau Ungaria. Dosarul are un capitol separat despre tipăriturile germane care au urmat.

Victorie sau înfrângere: ce arată bilanțul

Întrebarea aceasta este chiar întrebarea de la care pornește studiul din 2017, iar autorul o pune ca problemă de metodă: se pot judeca rezultatele militare din 1462 ca victorie sau ca înfrângere? Răspunsul cinstit are două jumătăți care nu se potrivesc.

Pe teren, nimic nu s-a frânt. Oastea otomană nu a fost nimicită, dar nici nu a dat o bătălie mare și a plecat după mai puțin de o lună, dintr-o țară pe care o găsise pustiită. Pe plan politic, Poarta a obținut exact ce voise de la bun început: un domn al ei pe scaunul de la Târgoviște, recunoscut și de regele Ungariei înainte de sfârșitul anului.

Judecată cu mijloacele vremii, campania este un succes otoman ieftin și o apărare muntenească scumpă. Vlad a izbutit ceea ce își propusese tactic, să nu fie prins în câmpie și să scumpească fiecare zi a invaziei, dar a pierdut pariul strategic pe care își clădise tot calculul: sosirea oștii ungurești. Fără ea, hărțuiala nu putea hotărî nimic.

De aici se vede și de ce atacul de noapte a ajuns, în memoria publică, mai mare decât războiul. Este singurul episod militar pe care îl povestesc amănunțit și izvoarele otomane și cele grecești, singurul în care voievodul face ceva, nu doar arde și se retrage. Kritovoulos, care în restul relatării se sprijină numai pe surse otomane, dă amănunte doar despre el.

Ce rămâne deschis și ce poate verifica un cititor

Rămân deschise, în ordinea însemnătății, patru lucruri. Data exactă a atacului sau a atacurilor de noapte, care în 2017 era așezată la 16 spre 17 iunie și la 22 spre 23 iunie, iar în 2023 era pomenită ca fiind în iulie, cu un studiu dedicat anunțat. Numărul adevărat al oștii otomane, pentru care avem un plafon calculat, nu o cifră. Alcătuirea exactă a trupelor lui Vlad. Și ziua în care Radu a fost socotit domn, între iunie și 15 august 1462.

Două precizări de onestitate, fără de care nu se poate citi capitolul acesta. Studiul lui Gheorghe din 2017 l-am citit în versiunea pusă de autor pe platforma academică, nu în volumul tipărit de la Wiesbaden, iar paginile date aici sunt cele din ediția tipărită, după citarea autorului însuși. Relatările lui Konstantin Mihailović și cercetarea lui Iorga din 1900 le-am citit în citările lui Lapedatu, nu în ediții proprii, și așa le dăm.

Ce poate verifica singur un cititor: articolul lui Adrian Gheorghe din 2023, în acces liber, pentru genealogia izvoarelor otomane; cronologia domniei lui Ștefan cel Mare publicată de Demciuc în Codrul Cosminului, nr. 10, 2004, pentru 26 aprilie și 22 iunie 1462; monografia lui Lapedatu din 1902, digitizată de Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, pentru documentul din 15 august; și prezentarea proiectului Corpus Draculianum, pe pagina Institutului de Istorie a Europei de Est de la Gießen, pentru ce cuprinde fiecare volum.

Un ultim cuvânt despre ce nu scrie în izvoare. Nicio relatare a campaniei din 1462 scrisă la cald nu pomenește o pădure de țepe la Târgoviște; scena aceea apare la Chalkokondyles și este subiectul capitolului următor al dosarului. Aici ne-am oprit la ce se poate reconstitui din calendar, din drumuri și din numere.