Sari la conținut
Ultimele
HISTORIX.RO
Astăzi în istorie

2 noiembrie

Ziua de 2 noiembrie adună în calendarul ortodox un grup de mucenici din Persia sasanidă, uciși în prigoana regelui Sapor al II-lea, și un pustnic sirian despre care avem un izvor apropiat de vremea lui, Teodoret de Kir. În istoria românilor, aceeași zi este data la care a izbucnit, la Curechiu, răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, în 1784, și data la care Consiliul Național Român Central și-a început lucrul la Arad, în 1918. Despre obiceiuri, culegerile clasice tac: ce se dă pe seama zilei, Ziua Morților, vine din calendarul apusean, nu din cel popular românesc.

Actualizată la

9
Sfinți
7
România
9
Lume
Tot calendarul →
Pe scurt: 2 noiembrie

Pe 2 noiembrie, calendarul ortodox îi pomenește pe Sfinții Mucenici Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor și Anempodist, uciși în Persia sub Sapor al II-lea, și pe Cuviosul Marchian de la Kir. În istoria românilor, ziua marchează izbucnirea răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, la Curechiu, în 1784, și începerea lucrărilor Consiliului Național Român Central la Arad, în 1918.

Calendarul ortodox

Sinaxar

Sfinții pomeniți în această zi, așezați în istoria lor.

Cum citim Sinaxarul: viețile sfinților au fost scrise pentru credincioși, de multe ori la mult timp după evenimente, și păstrează felul de a povesti al vremii lor. Aici le punem în contextul istoric: cine a fost fiecare, unde și când a trăit, de ce a fost persecutat sau cinstit și când a fost trecut în rândul sfinților. Spunem deschis ce se sprijină pe documente și ce ne-a rămas doar prin tradiție.

Sfântul Mucenic Achindin

Dregător creștin la curtea regelui persan Sapor al II-lea, ucis pentru credința sa. · Veacul al IV-lea, sub Sapor al II-lea (309-379)
Tradiție, fără izvoare contemporane

Cadrul în care este așezată pomenirea lui Achindin este real și bine datat: Sapor al II-lea a domnit în Persia sasanidă din 309 până în 379, iar prigoana creștinilor din imperiul său a început pe la 340, nu la urcarea lui în scaun. Pricina nu a fost doar religioasă. După ce Constantin cel Mare a trecut de partea creștinilor și Imperiul Roman a devenit putere creștină, creștinii din Persia au ajuns bănuiți de simpatie pentru dușmanul de la apus, tocmai în anii războaielor sasanido-romane pentru Mesopotamia și Armenia. Prima măsură cunoscută a fost fiscală: un impozit dublu pus pe creștini, cerut de la catolicosul Simeon bar Sabbae, ucis pe la 341-344. Pomenirea îl așază pe Achindin printre dregătorii care slujeau la curte și își țineau credința ascunsă, iar lucrul acesta se potrivește cu ce se știe despre comunitățile creștine din orașele persane. Episodul în sine, cu numele și cu rândul întâmplărilor, nu se poate însă data la an: el vine din Sinaxar, nu din documente.

Ce spun izvoarele: Domnia lui Sapor al II-lea și prigoana creștinilor din Persia stau pe izvoare: actele martirilor persani, păstrate în siriacă, și cronicile bizantine. Numele celor cinci, locul chinuirii și anul morții nu apar însă în niciun document al vremii; ele ne-au rămas prin Sinaxar.

Canonizare: Pomenirea a intrat în sinaxarele bizantine înainte să existe o procedură de canonizare; data canonizării nu apare în sursele consultate.

Sfântul Mucenic Pigasie

Dregător la curtea persană, pomenit împreună cu Achindin și cu Anempodist. · Veacul al IV-lea, sub Sapor al II-lea (309-379)
Tradiție, fără izvoare contemporane

La o astfel de pomenire se poate verifica nu minunea, ci drumul pe care a ajuns până la noi. Grupul celor cinci apare în sinaxarele bizantine, trece de acolo în Mineiul tipărit, iar din Minei în calendarele românești. Textul care le povestește pătimirea este o pătimire, adică un gen literar cu reguli ale lui: chinuri care cresc în trepte, scăpări minunate, întoarceri la credință ale celor de față. Istoricii care lucrează pe actele martirilor persani se ocupă tocmai de despărțirea miezului de aceste convenții. Pentru Persia sasanidă miezul verificabil există: era o putere cu religie de stat, mazdeismul, cu o preoție puternică și cu legătura strâns făcută între credință și tron, iar o credință venită dinafară, bănuită de legături cu Roma, se lovea deopotrivă de preoți și de stat. Numărul mare de morți din pomenire este însă o cifră de felul celor care, în literatura hagiografică, arată mulțimea, nu un recensământ.

Ce spun izvoarele: Pentru persoana lui Pigasie nu există izvor din vremea sa. Ce se poate verifica este cadrul: statul sasanid, religia lui de stat și prigoana de după 340. Cifra mare de creștini uciși, care apare în pomenirea zilei, nu se sprijină pe niciun izvor și nu se poate verifica.

Canonizare: Data canonizării nu apare în sursele consultate; pomenirea este una veche, din sinaxarele bizantine.

Sfântul Mucenic Anempodist

Dregător creștin la curtea lui Sapor al II-lea, pomenit ca ucis în foc împreună cu Achindin și cu Pigasie. · Veacul al IV-lea, sub Sapor al II-lea (309-379)
Tradiție, fără izvoare contemporane

Sfârșitul care i se dă în pomenire, moartea într-un cuptor aprins, cere o lămurire de cadru. În religia de stat a Persiei sasanide, mazdeismul, focul era elementul curat prin excelență, păzit în temple de o preoție puternică, iar pângărirea lui trecea drept una dintre cele mai grele vinovății. De aceea uciderea unor creștini prin foc nu este un amănunt luat la întâmplare: pentru perși ea arăta ce credeau despre cei osândiți, iar pentru creștini devenea semnul dimpotrivă, al încercării prin care trec cei trei tineri din cartea lui Daniel. Pomenirea spune și că sfinții au dărâmat prin rugăciune un idol de seamă al perșilor. Mazdeismul nu lucra însă cu statui de felul celor grecești, ci cu altare de foc, așa că amănuntul arată mai degrabă felul în care un scriitor din lumea greco-romană își închipuia o religie străină, decât o practică persană.

Ce spun izvoarele: Felul morții, în cuptor aprins, și dărâmarea unui idol persan sunt amănunte din Sinaxar. Primul se potrivește cu locul focului în religia sasanidă; al doilea nu se potrivește cu practica mazdeană și arată mai degrabă închipuirea unui scriitor din lumea greacă despre o religie străină.

Canonizare: Data canonizării nu apare în sursele consultate.

Sfântul Mucenic Aftonie

Curtean persan care, după pomenire, a trecut la credința creștină în timpul judecării celor trei și a fost ucis prin tăierea capului. · Veacul al IV-lea, sub Sapor al II-lea (309-379)
Tradiție, fără izvoare contemporane

Aftonie și Elpidifor nu apar în pomenire drept creștini ascunși, ci drept oameni ai curții câștigați în timpul procesului. Pentru cadrul persan, lucrul acesta are un înțeles. Curtea sasanidă nu era o adunare de slujbași mărunți, ci o ierarhie în care marile familii nobiliare, wuzurganii, și preoția mazdeană își împărțeau locurile; o trecere la creștinism în acel mediu nu era o schimbare de părere, ci o ieșire din rândul casei și al neamului, cu pierderea moștenirii și a rangului. Tocmai de aceea pedeapsa pentru cei de rang era, de regulă, sabia, nu chinurile lungi lăsate celor de jos, iar pomenirea zilei păstrează și ea deosebirea: Aftonie și Elpidifor sunt uciși prin tăierea capului, pe când ceilalți trei mor în foc. Amănuntul de procedură este una dintre puținele părți ale povestirii care se potrivesc cu felul cunoscut în care statul sasanid judeca.

Ce spun izvoarele: Numele lui și întoarcerea la credință vin din Sinaxar. Deosebirea de pedeapsă, sabia pentru oamenii de rang, se potrivește cu ce se știe din alte izvoare despre judecata sasanidă, dar nu confirmă persoana.

Canonizare: Data canonizării nu apare în sursele consultate.

Sfântul Mucenic Elpidifor

Pomenit drept cel dintâi în sfatul regelui Sapor al II-lea, ucis prin tăierea capului împreună cu Aftonie. · Veacul al IV-lea, sub Sapor al II-lea (309-379)
Tradiție, fără izvoare contemporane

Titlul pe care i-l dă pomenirea, cel dintâi din sfatul regelui, cere citit cu grijă. Statul sasanid avea într-adevăr dregătorii mari, iar cel mai apropiat de ce s-ar numi un prim sfetnic era wuzurg framadar, marele administrator al imperiului. Numele Elpidifor este însă grecesc, ca și Achindin, Pigasie, Aftonie și Anempodist. Asta nu îi face pe acești oameni neexistenți: în orașele din Mesopotamia sasanidă trăiau mulți vorbitori de greacă și de aramaică, iar o parte dintre creștinii de acolo erau urmașii prizonierilor luați de perși din Siria romană și strămutați cu zecile de mii în veacul al III-lea, după campaniile lui Sapor al I-lea. Numele arată însă că textul pătimirii a trecut prin mediu grecesc, iar titlurile de curte sunt date în el cu termeni din lumea romană, nu cu cei persani; de aceea ele nu se pot lua drept mărturie despre instituțiile sasanide.

Ce spun izvoarele: Titlul de cel dintâi în sfatul regelui nu se poate potrivi cu o dregătorie sasanidă anume. Numele grecești ale celor cinci arată că textul pătimirii a trecut prin mediu grecesc, iar titlurile de curte din el sunt redate cu termeni din lumea romană; de aceea nu pot fi folosite ca mărturie despre instituțiile persane.

Canonizare: Data canonizării nu apare în sursele consultate.

Sfinții din adunarea sfatului, care de sabie s-au săvârșit

Grup fără nume de dregători din sfatul regelui persan, pomenit în Minei alături de cei cinci mucenici. · Veacul al IV-lea, sub Sapor al II-lea (309-379)
Tradiție, fără izvoare contemporane

Mineiul adaugă la 2 noiembrie o pomenire fără nume: sfinții din adunarea sfatului, uciși de sabie. Pomenirile de acest fel, ale unui grup anonim legat de un martir cunoscut, sunt dese în sinaxare și arată de obicei felul în care s-a format calendarul, nu un al doilea episod. Legătura cu grupul lui Achindin este limpede: Elpidifor fiind pomenit drept cel dintâi din sfatul regelui, pomenirea alăturată adună restul sfatului. Despre cadru se poate spune ce se spune despre toată prigoana lui Sapor al II-lea: ea a lovit mai greu conducerea Bisericii din Persia și pe creștinii de rang, pentru că acolo era primejdia politică, iar creștinismul persan era privit drept credința dușmanului roman. Pedeapsa cu sabia, iar nu chinurile, se potrivește cu rangul celor pomeniți aici.

Ce spun izvoarele: Pomenirea nu dă nici nume, nici număr. Izvoarele siriace păstrează liste de episcopi și de dregători uciși în prigoana lui Sapor al II-lea, dar pentru grupul acesta nu avem nimic; golul se cuvine spus, nu umplut.

Canonizare: Data canonizării nu apare în sursele consultate.

Sfinții Mucenici Eudoxie, Agapie și alți opt

Grup de zece mucenici pomenit în Minei la 2 noiembrie, fără alt amănunt. · Neprecizată în izvoarele păstrate; probabil veacurile al III-lea sau al IV-lea
Tradiție, fără izvoare contemporane

Grupul lui Eudoxie și al lui Agapie, cu alți opt mucenici, este pomenit la 2 noiembrie fără alt amănunt. Numele sunt grecești, iar sinaxarele bizantine așază astfel de grupuri de obicei în prigoanele romane din veacurile al III-lea și al IV-lea, nu în Persia, deci cadrul cel mai probabil este altul decât cel al celor cinci de la curtea lui Sapor. Prigoana cea mai bine documentată din acel răstimp este cea pornită de Dioclețian în 303 și urmată de coîmpărații lui până la 313, cunoscută din edictele păstrate la Eusebiu de Cezareea și la Lactanțiu, și încheiată pe cuprinsul apusean prin actul de toleranță din 313. Despre Eudoxie și Agapie, însă, nu se poate spune nici în ce prigoană au murit, nici unde: pomenirea lor a ajuns în calendar cu numele singure.

Ce spun izvoarele: Pentru acest grup nu avem nici locul, nici anul, nici textul pătimirii. Mineiul îl trece într-un singur rând, iar sinaxarele nu spun mai mult. Un gol de acest fel se cuvine spus, nu umplut cu presupuneri.

Canonizare: Data canonizării nu apare în sursele consultate.

Sfintele Mucenice Chiriachi, Domnina și Doamna

Trei mucenițe pomenite în Minei la 2 noiembrie, ucise prin sabie. · Neprecizată în izvoarele păstrate
Tradiție, fără izvoare contemporane

Aici se cuvine lămurită o problemă de nume, pentru că ea trece de obicei neobservată în calendare. Numele celei de a doua și al celei de a treia, Domnina și Doamna, sunt în grecește Domnina și Domna, două forme ale aceluiași nume latinesc, Domna, adică stăpâna. Sinaxarele bizantine le dau pe amândouă, iar traducerea românească a păstrat-o pe prima ca nume, Domnina, și a tradus-o pe a doua, Doamna, de unde iese impresia că ar fi persoane deosebite. Dacă sunt trei mucenițe sau două nu se poate hotărî din izvoarele păstrate. Mai departe, Chiriachi, în grecește Kyriake, adică a Domnului, este un nume purtat de mai multe sfinte din calendar; cea mai cunoscută este Marea Muceniță Chiriachi, pomenită la 7 iulie, din vremea lui Dioclețian. Nu este aceeași persoană cu cea de la 2 noiembrie, iar confuzia dintre ele se face foarte lesne.

Ce spun izvoarele: Nu avem nici loc, nici an, nici pătimire pentru ele. Mai mult, nu se poate hotărî din izvoarele păstrate dacă sunt trei mucenițe sau două: Domnina și Doamna sunt, în grecește, două forme ale aceluiași nume. Lucrul acesta se cuvine spus limpede.

Canonizare: Data canonizării nu apare în sursele consultate.

Sfântul Cuvios Marchian cel de la Kir

Pustnic sirian din veacul al IV-lea, întemeietorul unei sihăstrii în pustia de lângă Kir. · Veacul al IV-lea; a murit pe la 380-390
Parțial documentat

Marchian este singurul dintre sfinții zilei despre care avem un izvor apropiat de vremea lui. Viața lui o povestește Teodoret, episcop de Kir între 423 și 457, în Istoria iubitorilor de Dumnezeu, scrisă pe la 440, iar Marchian ține acolo capitolul al treilea. Teodoret scria despre un om mort cu vreo două generații înaintea lui, în eparhia pe care o păstorea, din mărturii culese pe loc, ceea ce pune pomenirea aceasta în altă clasă decât celelalte de la 2 noiembrie. Kirul, în grecește Kyrrhos, era un oraș din nordul Siriei romane, la nord-est de Antiohia; i se văd ruinele la Nebi Huri. Marchian s-a tras în pustia Halcidicei și a trăit într-o chilie atât de strâmtă încât nu se putea întinde în ea, cu o măsură mică de pâine pe zi. În jurul lui s-au strâns ucenici, dintre care Teodoret numește pe Evsevie și pe Agapit. Felul lui de nevoință, singuratic dar cu ucenici alături, este treapta de trecere de la sihăstria de unul singur la mănăstirea de obște, și de aceea îl privește istoria monahismului sirian, nu doar calendarul.

Ce spun izvoarele: Marchian este singurul dintre sfinții zilei cu un izvor apropiat de vremea lui: Teodoret, episcop de Kir între 423 și 457, îi dă capitolul al treilea din Istoria iubitorilor de Dumnezeu, scrisă pe la 440. Persoana și mediul sunt deci documentate; anii nașterii și ai morții nu se pot fixa, iar vorbele puse pe seama lui sunt culese din amintirea locului, la două generații.

Canonizare: Pomenirea lui este veche și vine din sinaxarele bizantine; data canonizării nu apare în sursele consultate.

Credințe și obiceiuri populare

Tradițiile zilei

Pentru ziua de 2 noiembrie, culegerile clasice, Marian și Niculiță-Voronca, nu consemnează niciun obicei al zilei. Ce circulă pe internet pe seama ei, Ziua Morților, este pomenirea apuseană a tuturor răposaților, ținută în Transilvania și în Banat de catolici și de greco-catolici sub numele de Luminație, nu un obicei din calendarul popular românesc. Pomenirile de toamnă ale românilor ortodocși sunt legate de sâmbete, nu de o zi fixă din lună.

Sâmbetele morților de toamnă, când 2 noiembrie cade sâmbătă

Pomenirea morților din toamnă nu e legată la români de o zi anume din lună, ci de sâmbete. Niculiță-Voronca a cules în Bucovina rânduiala a trei sâmbete ale morților de toamnă: două înaintea Sfântului Dumitru, 26 octombrie, și una înaintea Sfinților Arhangheli, 8 noiembrie, în care se fac parastase și praznice. Cea din urmă cade între 1 și 7 noiembrie, deci pe 2 noiembrie numai în anii în care ziua este sâmbătă; în ceilalți ani se mută la altă dată din acel interval. Tot Voronca notează că în Mihalcea unele femei posteau și vinerile dinaintea acestor sâmbete, pentru boale, și le numeau și pe acelea Vinerele.

De unde vine

Pe 2 noiembrie circulă, inclusiv în scris, ideea potrivit căreia ziua ar fi Ziua Morților din calendarul popular românesc. Data nu vine însă din calendarul popular, ci din cel bisericesc apusean, și are un început cunoscut: pomenirea tuturor credincioșilor răposați a fost pusă pe 2 noiembrie în anul 998, când Odilon, abate de Cluny între 994 și 1048, a făcut-o obligatorie în mănăstirile supuse lui, după cum arată calendarul liturgic al Sfântului Scaun. De acolo a intrat în toată Biserica Apuseană, iar în Transilvania și în Banat catolicii și greco-catolicii o țin cu lumânări în cimitire, sub numele de Luminație. În calendarul popular al românilor ortodocși, pomenirile morților din toamnă sunt sâmbetele morților, legate de ziua săptămânii, iar în culegerile clasice, la Marian și la Niculiță-Voronca, nu se găsește niciun obicei al zilei de 2 noiembrie. Mai trebuie spus un lucru pe care îl greșesc și lucrări serioase: la Cluny nu a fost Odo, al doilea abate, mort în 942, ci Odilon, al cincilea; confuzia dintre cei doi stareți trece din calendar în calendar.

Ritmul anului

Între Sâmedru și postul Crăciunului

Ziua de 2 noiembrie cade în răstimpul de dulce al toamnei, între Sâmedru și intrarea în postul Crăciunului. În calendarul popular, anul se frânge în două la Sângiorz, 23 aprilie, și la Sâmedru, 26 octombrie: Niculiță-Voronca a cules la Roșa credința potrivit căreia Sfântul Gheorghe aduce vara, iar Sfântul Dumitru iarna, căci, alergând cu calul lui împrejurul pământului, face să cadă frunzele. După Sâmedru, deci, anul e trecut în jumătatea de iarnă, iar zilele până la 15 noiembrie sunt ultimele de dulce: Marian numește câșlegi toate zilele de dulce de peste an și deosebește câșlegile de iarnă, cele dintre postul Crăciunului și postul mare, de celelalte câșlegi ale anului. De la 2 noiembrie mai sunt treisprezece zile până la intrarea în post, iar acesta este răstimpul în care se fac nunțile de toamnă, după strânsul din câmp.

Știi o tradiție legată de ziua asta, din satul sau din familia ta? Povestește-ne.

Evenimente

Pe 2 noiembrie, în istoria României

  1. 1659

    S-a încheiat domnia lui Gheorghe Ghica în Moldova, începută în martie 1658, după mazilirea lui Gheorghe Ștefan. Poarta l-a mutat în Țara Românească, unde a început să domnească pe 20 noiembrie al aceluiași an, iar în Moldova a urmat Ștefăniță Lupu. Ghica este întemeietorul familiei care va da Țărilor Române domni și dregători până în veacul al XIX-lea.

  2. 1664

    A murit la Constantinopol Gheorghe Ghica, fost domn al Moldovei și al Țării Românești, născut pe 3 martie 1600. Pierduse scaunul muntean în septembrie 1660, nemaiputând plăti haraciul unei țări sărăcite de foamete și de ciumă, și fusese dus legat la Adrianopol, apoi la Constantinopol.

  3. 1784

    La Curechiu, în Hunedoara, Crișan, pe numele lui adevărat Marcu Giurgiu, a îndemnat la răscoală țăranii adunați acolo; de la adunarea aceea se socotește izbucnirea răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan. Printre pricinile ei, Institutul Național al Patrimoniului pune anularea decretului de înrolare din ianuarie 1784, care le dădea iobagilor singura cale de ieșire din dependență: intrarea în trupele de grănicer, cu pământ, scutiri de dări și libertate față de stăpânul feudal. Răscoala s-a sfârșit la capătul lui decembrie 1784, cu prinderea lui Horea și a lui Cloșca, iar cei doi au fost trași pe roată pe 28 februarie 1785, lângă Alba Iulia.

  4. 1816

    A murit Gheorghe Șincai, unul dintre cei trei mari învățați ai Școlii Ardelene, autorul Hronicii românilor și al unei gramatici tipărite împreună cu Samuil Micu. Locul morții lui a stat multă vreme în legendă; actul de deces a fost găsit în registrul parohiei greco-catolice din Keletseny, localitate care face astăzi parte din Zemplinska Nova Ves, în Slovacia.

  5. 1863

    Monitorul Oficial numărul 219 a publicat regulamentul Școlii Superioare de Litere din București, cu programa celor doi ani de studiu: istoria filosofiei, istoria literaturii clasice, istoria critică universală și istoria critică a Țărilor Române. Școala a fost nucleul din care s-a dezvoltat, în anul următor, Facultatea de Litere și Filosofie, al cărei prim decan a fost latinistul August Treboniu Laurian, mai târziu președinte al Academiei Române.

  6. 1918

    Consiliul Național Român Central și-a început lucrul la Arad, în casa lui Ștefan Cicio-Pop, ales președinte. De la data aceasta consiliul a trecut la formarea consiliilor teritoriale, comitatense, cercuale și comunale, prin care a ajuns să conducă efectiv viața politică a românilor din Transilvania, cu o lună înaintea adunării de la Alba Iulia.

  7. 1920

    La sediul Conservatorului din București s-a întemeiat Societatea Compozitorilor Români, din care a crescut Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor. Printre semnatari au fost Ion Nonna Otescu, Alfred Alessandrescu, Constantin Brăiloiu, Dumitru Georgescu-Kiriac, Mihail Jora și Dimitrie Cuclin, iar ardelenii Gheorghe Dima, Tiberiu Brediceanu și Ion Vidu, lipsiți de la București, au trimis în scris adeziunea. George Enescu, aflat în străinătate, a primit să fie președinte.

Evenimente

Pe 2 noiembrie, în lume

  1. 676

    A fost ales papă Donus, al șaptezeci și șaptelea episcop al Romei, după moartea lui Adeodat al II-lea.

  2. 998

    Pomenirea tuturor credincioșilor răposați a devenit oficială pe 2 noiembrie, când Odilon, abate de Cluny între 994 și 1048, a făcut-o obligatorie în toate mănăstirile supuse lui. De aici vine Ziua Morților din calendarul apusean, ținută în Transilvania și în Banat sub numele de Luminație. Abatele nu este Odo, al doilea stareț de Cluny, mort în 942, cu care este des confundat.

  3. 1327

    Alfons al IV-lea, numit cel Bun, a fost proclamat rege al Aragonului, la moartea tatălui lui, Iacob al II-lea.

  4. 1410

    Pacea de la Bicetre a oprit pentru o vreme luptele dintre armagnaci și burgunzi, în războiul civil care slăbea Franța în plin Război de o Sută de Ani.

  5. 1439

    Stările generale adunate la Orleans au hotărât întreținerea unei armate permanente, cu care să fie alungați englezii din Franța, și au pus pentru plata ei un impozit nou, taille, dat de fiecare familie din regat. Nobilimea a răspuns cu revolta numită Praguerie, în 1440, iar impozitul a rămas în ființă până la Revoluția Franceză.

  6. 1721

    Petru cel Mare a fost proclamat împărat a toate Rusiile, la câteva săptămâni după pacea de la Nystad, care încheia Războiul cel Mare din Nord; titlul de țar a fost astfel schimbat cu cel de imperator.

  7. 1789

    Adunarea Națională a Revoluției Franceze a hotărât trecerea bunurilor Bisericii în stăpânirea națiunii; din ele s-au făcut bunurile naționale, vândute apoi pentru acoperirea datoriei statului.

  8. 1914

    Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman, iar strâmtoarea Dardanelelor a fost închisă, ceea ce a tăiat legătura pe mare dintre Rusia și aliații ei apuseni.

  9. 1917

    Declarația Balfour: guvernul britanic s-a angajat să sprijine întemeierea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu, cu precizarea că nimic nu trebuie făcut în paguba drepturilor civile și religioase ale comunităților neevreiești de acolo.

Întrebări frecvente

Ce sfinți sunt pe 2 noiembrie?

Calendarul Bisericii Ortodoxe Române îi pomenește pe Sfinții Mucenici Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor și Anempodist, dregători la curtea regelui persan Sapor al II-lea, uciși în prigoana începută pe la 340. Mineiul adaugă la aceeași dată sfinții din adunarea sfatului, uciși de sabie, pe Mucenicii Eudoxie, Agapie și alți opt, pe Mucenicele Chiriachi, Domnina și Doamna, și pe Cuviosul Marchian cel de la Kir, pustnic sirian din veacul al IV-lea.

Ce s-a întâmplat pe 2 noiembrie în istoria României?

La 2 noiembrie 1784, la Curechiu, în Hunedoara, Crișan a chemat la răscoală țăranii adunați acolo, și de la ziua aceea se socotește izbucnirea răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan. La 2 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central și-a început lucrul la Arad, în casa lui Ștefan Cicio-Pop. Mai departe în trecut, pe 2 noiembrie 1659 s-a încheiat domnia lui Gheorghe Ghica în Moldova, iar pe 2 noiembrie 1664 el a murit la Constantinopol.

Se ține Ziua Morților pe 2 noiembrie la români?

Nu în calendarul popular al românilor ortodocși. Data de 2 noiembrie este pomenirea apuseană a tuturor credincioșilor răposați, pusă acolo în anul 998 la Cluny, și e ținută în Transilvania și în Banat de catolici și de greco-catolici, cu lumânări în cimitire, sub numele de Luminație. Pomenirile de toamnă din calendarul popular românesc sunt sâmbetele morților: Niculiță-Voronca a cules în Bucovina trei, două înaintea Sfântului Dumitru și una înaintea Sfinților Arhangheli, deci legate de ziua săptămânii, nu de 2 noiembrie.

Cine a pus pomenirea morților pe 2 noiembrie, Odo sau Odilon de Cluny?

Odilon, nu Odo. Calendarul liturgic al Sfântului Scaun arată că pomenirea tuturor credincioșilor răposați a devenit oficială pe 2 noiembrie în anul 998, când Odilon, abate de Cluny între 994 și 1048, a făcut-o obligatorie în mănăstirile supuse lui. Odo a fost al doilea abate de Cluny și a murit în 942, cu peste cincizeci de ani mai înainte. Confuzia dintre cei doi stareți se repetă în multe calendare și liste de zile.

S-a înființat Școala de Belle-Arte din București pe 2 noiembrie 1864?

Nu. Listele de zile dau adesea data aceasta, dar Universitatea Națională de Arte din București își socotește întemeierea la 5 octombrie 1864, prin decretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, obținut prin demersurile pictorilor Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu. Ce cade cu adevărat la începutul lui noiembrie este altceva: Monitorul Oficial numărul 219 din 2 noiembrie 1863 a publicat regulamentul Școlii Superioare de Litere din București, nucleul din care s-a dezvoltat Facultatea de Litere.

Scrisoarea de sâmbătă

Ți-a plăcut? Primește ce e mai bun, o dată pe săptămână

Sâmbătă dimineața trimitem ce s-a publicat pe Historix, cu un rând despre ce merită citit. Fără reclame și fără senzaționalism.

Vreau și

Prin abonare primești scrisoarea săptămânală Historix pe adresa de mai sus. Îi trimitem întâi un email de confirmare, iar abonarea începe abia după ce apeși linkul din el. Te poți dezabona oricând, dintr-un clic, din orice email. Politica de confidențialitate.

Urmărește Historix

Istoria, cu dovezi, în fiecare zi pe rețeaua ta preferată.

Facebook Instagram YouTube