Dimitrie Brândză, născut la 22 octombrie 1846: prima floră a României

Pe 22 octombrie 1846 se năștea, la Viișoara, în ținutul Botoșanilor, Dimitrie Brândză, medic de meserie și botanist din convingere. La 33 de ani era deja membru al Academiei Române, profesor la Universitatea din Bucuresci și director al Grădinii botanice, iar cartea pe care o scotea atunci de sub tipar a fost prima încercare de a strânge într-un singur loc plantele cunoscute ale țării.

Cine a fost Dimitrie Brândză?

Dimitrie Brândză s-a născut pe 22 octombrie 1846, la Viișoara, în ținutul Botoșanilor, și a murit în 1895, la 48 de ani. A fost medic de formație și botanist prin alegere, iar cele trei cărți ale lui care se pot citi azi integral, tipărite în 1869, 1880 și între 1879 și 1883, arată un om care își schimbă meseria în mijlocul vieții și duce schimbarea până la capăt.

Drumul lui trece prin trei orașe: Iași, unde a predat botanica la universitate, Paris, unde a învățat, și Bucuresci, unde a ajuns profesor, academician și director de grădină botanică. Ce urmează nu se sprijină pe biografii de mâna a doua, ci pe ce scrie pe paginile cărților lui.

Ce arată cartea tipărită la Paris în 1869?

Prima dovadă tipărită despre cariera lui este o carte de botanică medicală apărută la Paris în 1869, la A. Parent, tipograful Facultății de Medicină. Se numește „Histoire botanique et thérapeutique des Gentianacées employées en médecine” și este o istorie botanică și terapeutică a gențianaceelor folosite în medicină, adică a familiei de plante din care vine gențiana amară.

Pe foaia de titlu, autorul se semnează „D. Brandza, doctor în medicină și licențiat în științe (al facultăților din Paris), profesor de botanică la Universitatea din Iași”. Cele trei calități, luate împreună, spun mult: la 22 sau 23 de ani, tânărul din Botoșani avea deja un doctorat în medicină și o licență în științe obținute la Paris, și o catedră la Iași.

Cartea e dedicată, pe rând, familiei lui, apoi profesorului Henri Baillon, care predă istoria naturală medicală la Facultatea de Medicină din Paris, conduce grădina botanică a Școlii de Medicină și e președintele Societății Linneene din Paris. Brândză îi scrie că i-a fost „maestrul iubit și binevoitor” care l-a format în ideile botanice ale noii școli franceze. A treia dedicație merge către Grigore Cobâlcescu, decanul și profesorul de geologie de la Iași.

Ce spun paginile de titlu ale cărților lui

Zece ani mai târziu, în 1879, începe să iasă de sub tipar lucrarea care i-a dus numele mai departe: „Prodromul florei române sau Enumerațiunea plantelor până astă-di cunoscute în Moldova și Valachia”. Se tipărește la Bucuresci, la Tipografia Academiei Române, și se încheie în 1883.

Foaia de titlu îl prezintă deja cu alte funcții decât cele din 1869. Scrie acolo, sub numele lui: membru al Academiei Române, profesor de botanică la Universitatea din Bucuresci, director al Secțiunii botanice din Muzeul de Istorie naturală și al Grădinii botanice. Pe aceeași pagină stă și mențiunea „opu premiat de Academia Română”, cu numele distincției: Premiul Lazăr.

• 1869, Paris: doctor în medicină, licențiat în științe, profesor de botanică la Universitatea din Iași.
• 1879, Bucuresci: membru al Academiei Române, profesor la Universitatea din Bucuresci, director al Secțiunii botanice a Muzeului de Istorie naturală și al Grădinii botanice.
• 1879-1883: cele trei părți ale „Prodromului”, premiate cu Premiul Lazăr al Academiei Române.

Sunt date pe care nu le ia nimeni din amintiri: le tipărește autorul însuși.

De ce era nevoie de o enumerare a plantelor României?

Răspunsul îl dă Brândză, în prefața „Prodromului”. El scrie că, în timp ce aproape toate țările vecine aveau publicate de mult enumerări complete și chiar flore sistematice, România nu avea nici una, deși vegetația ei era socotită, de toți cei care o cercetaseră de aproape, dintre cele mai bogate și mai interesante.

nu numai că nu posedă pînă astă-di nici o scriere de soiul acesta, dară nici măcar o publicațiune, care să cuprindă adunate și coordonate la un loc, cel puțin pe acele câte-va specii de plante

Dimitrie Brândză, prefața „Prodromului florei române”, 1879

Ortografia aceea, cu „astă-di” în loc de „astăzi” și „publicațiune” în loc de publicație, este cea a tipografiilor românești de la 1879 și e un indiciu bun pentru cititorul de azi: textul nu a fost modernizat pe drum.

În aceeași prefață, autorul spune limpede și ce lasă deoparte. S-a ocupat ani de-a rândul, scrie el, cu studierea vegetației acestei țări, „afară de Basarabia și Dobrogia”. Granița lucrării este, deci, granița politică a momentului, iar Dobrogea, intrată în statul român în 1878, abia aștepta un cercetător.

Ce a spus Dimitrie Brândză în fața Academiei Române, în 1880?

În aprilie 1880, Brândză își citește discursul de recepție în Academia Română. Tema anunțată pe foaia de titlu a broșurii tipărite tot la Tipografia Academiei este „Despre vegetațiunea României și exploratorii ei, cu date asupra climei și a regiunilor botanice”. Textul nu e un elogiu, ci un inventar: trece în revistă cercetătorii care umblaseră înaintea lui pe teren, de la descrierea vegetației Ceahlăului până la enumerările făcute între Prut și Siret, și arată, pe rând, ce adunase fiecare.

Partea a doua a discursului este despre climă, fiindcă, scrie el, vegetația este în mare parte subordonată climei. De aici trece la regiunile botanice ale țării, pornind de la țărmul Dunării spre vârfurile munților, și începe cu regiunea câmpiilor, pe care o leagă de o climă „eminaminte variabilă” și de împuținarea pădurilor.

Răspunsul l-a dat geologul Grigoriu Ștefănescu, iar acela este poate cel mai interesant document al zilei. Ștefănescu îi amintește, în fața Academiei, că și-a părăsit profesiunea de medic ca să se ocupe exclusiv de botanică, și adaugă o observație care sună modern: studiul plantelor nu e o știință de cabinet, e o știință călătoare, căreia „îi place aerul liber”.

În același răspuns apar și cifre de climă culese la Ferăstrău, lângă Bucuresci, unde școala de agricultură făcea observații meteorologice de nouă ani: maximum de temperatură urcase la 36,3 grade și minimum coborâse la 22,4 grade sub zero, adică o diferență de 58,7 grade, înregistrată cu un an înainte. Ștefănescu spune și de ce conta: flora României cuprinde specii siberiene, lapone, grecești și din Asia Mică, iar asta se potrivește cu o țară de climă extremă.

A scris Dimitrie Brândză „flora României”?

Aici e nevoie de o distincție care se pierde des. Brândză este amintit, în general, ca autorul florei României. Titlul propriei cărți spune altceva, mai modest și mai exact: „Prodromul” florei române, adică ceea ce merge înaintea florei, o enumerare a plantelor cunoscute până atunci.

Deosebirea nu e invenția cititorului de azi, e făcută apăsat chiar în ședința Academiei din 1880. Ștefănescu explică, în răspunsul lui, că o floră nu stă în faptul brut al catalogării plantelor care cresc într-o regiune, ci este strâns legată de climă, de natura solului și a subsolului și de orografia acelei țări. Și îi spune lui Brândză, în fața colegilor, ceva foarte precis: sinteza ne-o prezinți astăzi prin discursul citit, dar Flora ne-o vei da prin materialul adunat în ierbarele pe care le ai.

Cu alte cuvinte, în 1880, cei doi știau că lucrarea mare era încă înainte. Brândză a murit în 1895, la 48 de ani, iar „Prodromul” a rămas ceea ce își anunța numele.

Asta nu micșorează nimic. Înainte de el nu exista, cum scrie singur, nici măcar o publicație care să adune la un loc speciile împrăștiate prin însemnările rarilor exploratori. După el a existat o bază pe care se putea construi, premiată de Academie și tipărită de ea. Judecat cu mijloacele vremii lui, un om care la 23 de ani avea doctorat parizian și catedră la Iași, iar la 33 de ani publica prima enumerare sistematică a plantelor țării, a făcut exact ceea ce era de făcut atunci.

Ce rămâne neclar

Anul nașterii nu este dat la fel în toate locurile. Tradiția biografică românească spune 22 octombrie 1846, iar fișele de catalog ale bibliotecilor care au digitizat cărțile lui, inclusiv exemplarele folosite aici, îl trec „Brândza, D. (Dimitrie), 1847-1895”. Diferența de un an nu e lipsită de urmări: dacă s-a născut în 1847, atunci în 1869, când își tipărea cartea la Paris ca doctor în medicină, avea 21 sau 22 de ani, nu 23.

Al doilea lucru neclar, la data scrierii acestui text, este cronologia Grădinii botanice din București. Că Brândză o conducea în 1879 o spune foaia lui de titlu. Când anume s-a mutat grădina și cine a dat terenul nu se poate documenta aici pe surse deschise, fiindcă paginile instituției nu răspundeau.