Masacrul Killough din 1838: ce spun documentele despre atacatori

La 5 octombrie 1838, la câteva ceasuri de drum de Nacogdoches, optsprezece oameni veniți cu mai puțin de un an înainte din Alabama au fost uciși sau luați captivi. Evenimentul a intrat în memoria publică americană drept masacrul Killough, pus pe seama indienilor cherokee. Singurul raport oficial scris la câteva zile după atac spune altceva.

Cine erau oamenii uciși la 5 octombrie 1838?

Familia Killough venise în Texas din comitatul Talladega, în Alabama, și se așezase la 24 decembrie 1837 pe un pământ din nord-vestul actualului comitat Cherokee, pe un curs de apă numit astăzi Killough Creek, în apropierea locului unde avea să fie satul Old Larissa, la vreo unsprezece kilometri nord-vest de Jacksonville. Era o așezare de rude, nu de străini adunați la întâmplare: Isaac Killough senior, soția lui Urcey, patru fii, două fiice cu bărbații lor și doi bărbați neînsurați, Elbert și Barakias Williams.

Tipul acesta de mutare în grup mare, cu trei generații și cu ginerii în aceeași căruță, era obișnuit în Sudul american al anilor 1830. Oamenii nu plecau singuri spre o graniță necunoscută; plecau cu tot ce aveau și cu toți ai lor, iar prima iarnă o treceau împreună, într-o singură gospodărie. Asta explică de ce o singură dimineață a putut șterge, dintr-o lovitură, aproape întreaga comunitate de pe Killough Creek.

Cifra pe care o dau sursele este optsprezece, iar formularea exactă din enciclopedia Texas State Historical Association contează: optsprezece coloniști au fost „uciși sau luați” (killed or carried off). Nu avem, prin urmare, o listă curată a morților, separată de lista celor duși în captivitate. Dintre victime, intrarea enciclopedică îl numește doar pe Isaac Killough senior. Urcey Killough apare printre cei care au scăpat.

Supraviețuitorii au mers spre sud, până la Lacy’s Fort, la vreo șaizeci și cinci de kilometri. Fortul era casa și postul de comerț al lui Martin Lacy, iar placa de granit pusă de statul Texas în 1936 la locul fostului fort spune limpede, în două rânduri, și ce era clădirea și la ce a servit în octombrie 1838: „construit înainte de 1835 ca locuință și post de comerț de Martin Lacy, agent pentru indieni al guvernului mexican” și „folosit ca loc de refugiu după masacrul familiei Killough, 5 octombrie 1838”.

Această ultimă piesă, o inscripție oficială din 1936, este cea care fixează data. Vom vedea mai departe de ce fixarea ei a fost necesară.

Pe ce pământ se așezaseră coloniștii?

Răspunsul scurt: pe un pământ al cărui proprietar legal nu era stabilit, revendicat de indienii cherokee în temeiul unui tratat pe care Republica Texas refuzase să îl ratifice. Fără acest amănunt, atacul din 1838 rămâne o nenorocire fără cauză.

Cherokeii fuseseră semnalați în Texas încă din 1807, când un grup mic, desprins probabil din așezările din Arkansas, a ridicat un sat pe râul Roșu. În primăvara anului 1819 au început să se așeze la Lost Prairie, iar într-un an se strânseseră acolo vreo două sute de oameni. La începutul anului 1820, căpetenia Duwali, cunoscut texanilor drept Bowles sau Bowl, a condus în Texas vreo șaizeci de familii. S-au oprit întâi la Three Forks of the Trinity, apoi s-au mutat la nord de Nacogdoches, pe un pământ care aparținea caddoilor, aliații lor. Populația lor a ajuns la aproape trei sute de suflete până în 1822 și se apropia de patru sute în 1830, răspândită în cel puțin trei, poate șapte sate.

Ce nu au obținut niciodată a fost actul. Studiul lui Ernest William Winkler din 1903, apărut în revista trimestrială a Texas State Historical Association, urmărește în detaliu, pe documente din Arhivele Nacogdoches, din Arhivele Bexar și din hârtiile lui Stephen F. Austin, cum au încercat cherokeii, sub căpetenia Richard Fields, să capete titlu de la autoritățile spaniole și apoi mexicane. Winkler reproduce integral cuvântarea lui Fields în fața sfatului cherokee de la Nacogdoches. Nici Spania, nici Mexicul nu au emis actele.

În noiembrie 1835, adunarea provizorie a texanilor, la propunerea lui Sam Houston, a promis recunoașterea pretențiilor cherokee asupra pământului de la nord de drumul vechi al San Antonio și de râul Neches. Comisarii John Forbes, John Cameron și Houston au negociat în februarie 1836 un tratat care stabilea o rezervație în Texasul de est. Tratatul micșora stăpânirea cherokee, dar opt căpetenii, printre care Duwali și Big Mush, l-au semnat, fiindcă vedeau în el un pământ definitiv.

De ce nu a fost ratificat tratatul din 1836?

Pentru că Senatul noii republici nu l-a vrut. Marilyn McAdams Sibley arată, în studiul ei din 1965 apărut în East Texas Historical Journal, că tratatul a fost condamnat în octombrie 1837 de Comitetul pentru afaceri indiene al Senatului, iar adversarii lui Houston l-au legat de înfrângerile de la Alamo și Goliad. Concluzia practică pentru un om așezat pe acel pământ în decembrie 1837 era limpede: nu avea deasupra capului niciun act cherokee, niciun act texan, ci o dispută deschisă.

Ce s-a întâmplat în august 1838, cu două luni înainte de atac?

În august 1838, Texasul de est a intrat în panică armată. Vicente Córdova, un om cu avere și cu funcție la Nacogdoches, rămas credincios Mexicului, a ridicat o mișcare a tejanilor, locuitorii de limbă spaniolă ai provinciei, nemulțumiți că republica nu le apăra nici averea, nici drepturile politice.

Documentarea oficială publicată de Texas General Land Office dă firul zilelor. La 4 august 1838, un grup din Nacogdoches, plecat după cai furați, a fost luat în focuri de tejani; dând peste o forță mare, oamenii s-au întors să dea de știre. Thomas J. Rusk, atunci în Congresul texan pentru comitatul Nacogdoches, a cerut întăriri, iar președintele Houston a interzis adunările și purtarea armelor. Córdova și alți optsprezece au răspuns cu o proclamație în care spuneau că se vor lupta pentru drepturile lor, încălcate în repetate rânduri.

Aici intervine amănuntul care a hotărât totul. Aflând că răsculații se îndreaptă spre satele cherokee, Rusk a trecut râul Angelina împotriva ordinului lui Houston și a mărșăluit spre satul lui Bowles. Răscoala s-a stins fără bătălie, forța tejanilor fiind înfrântă pe lângă Seguin, iar căpeteniile cherokee, întrebate, au tăgăduit orice participare. Houston le-a crezut și nu a luat măsuri.

Teza lui William C. Yancey, susținută în 2008 la University of North Texas, pune lucrurile în termenii care contează pentru ce a urmat. Córdova a căutat, scrie Yancey, să „ridice o forță de tejani și de indieni favorabili, pentru a lovi Texasul de est”. Bowles și Big Mush l-au ascultat, dar au șovăit să îl sprijine deschis. Córdova a strâns totuși câteva sute de indieni din Texasul de est, iar forțele lui au fost zdrobite lângă Nacogdoches și lângă un sat kickapoo părăsit, în actualul comitat Anderson. Faptul că indieni se înscriseseră în oastea lui și că el fusese primit de căpeteniile cherokee a devenit mai târziu, spune Yancey, „o armă puternică” în mâinile celor care voiau mutarea indienilor din Texas.

Cu alte cuvinte, în octombrie 1838 bănuiala era deja formată și aștepta o dovadă.

De ce s-au întors familiile Killough la recoltă?

Fiindcă fuseseră liniștite. Amănuntul acesta nu apare în intrarea enciclopedică despre masacru, ci în cea despre satul Larissa, scrisă de același autor, Christopher Long: în 1838, temându-se de frământarea din satele cherokee învecinate, familia Killough a fugit la Nacogdoches. Indienii din zonă le-au dat asigurări că își pot strânge în toamnă recolta fără primejdie. Când s-au întors, o ceată de război i-a atacat, iar, în formularea aceleiași intrări, „cei mai mulți dintre locuitori au fost uciși sau luați”.

Detaliul schimbă complet felul în care se citește povestea. Nu avem de-a face cu niște oameni care nu știau unde se află. Avem de-a face cu niște oameni care cântăriseră primejdia, o luaseră în serios, își părăsiseră gospodăria, primiseră o garanție de la vecini și se întorseseră pentru porumbul care trebuia strâns până la îngheț. Pentru o familie care avea în spate o singură recoltă în Texas, lăsarea recoltei pe câmp nu era o opțiune.

Se cuvine însă spus cât de solid este acest amănunt. Asigurarea dată de indienii din zonă nu o cunoaștem din vreun document din 1838, ci dintr-o intrare enciclopedică revizuită în august 2022, care se sprijină pe istorii locale: o monografie a comitatului Cherokee tipărită în 1986, o lucrare despre Larissa scrisă de Fred Hugo Ford și J. L. Browne, în ediție revizuită din 1951, și istoria comitatului publicată de Hattie Joplin Roach în 1934. Este o tradiție locală consemnată în scris, nu o piesă de arhivă. O păstrăm fiindcă explică mult, dar o păstrăm cu eticheta pe ea.

Ce spune singurul raport oficial despre atacatori?

Spune că nu a fost o acțiune cherokee. Generalul Hugh McLeod a scris că ceata care a lovit așezarea Killough era alcătuită din caddo, din coushatta, din mai mulți sclavi fugiți, din mexicani și, probabil, din keechi. Un singur cherokee este numit: un om pe care sursele texane îl numesc Tail, socotit renegat de ai lui, căzut printre cei unsprezece membri ai cetei uciși în urmărirea care a urmat.

Urmărirea însăși este o piesă de dovadă. Miliția lui Thomas J. Rusk a primit la Fort Houston, lângă actualul oraș Palestine, vestea despre locul unde se afla ceata și a atacat-o a doua zi, într-un sat kickapoo părăsit, în apropierea actualului Frankston. Nu într-un sat cherokee. Oastea texană, pornită să pedepsească atacul, a găsit și a lovit ceata în altă parte decât în satele lui Bowles, care se aflau la nord de Nacogdoches.

Mai există o afirmație, pe care sursele o consemnează și o resping în același timp: supraviețuitorii au susținut că au văzut un alb îmbrăcat ca indian. Intrarea enciclopedică spune fără ocolișuri că susținerea nu a fost niciodată confirmată.

Aici este obligatorie o precizare de onestitate. Raportul lui McLeod nu l-am citit în original. Îl cunosc prin rezumatul din intrarea „Killough Massacre” a enciclopediei Texas State Historical Association, semnată de Christopher Long, publicată la 1 februarie 1995 și revizuită la 18 noiembrie 2020. Documentul însuși se păstrează, tipărit, în ediția de documente a lui Dorman H. Winfrey și James M. Day, „The Indian Papers of Texas and the Southwest”, apărută între 1959 și 1961, volum pe care nu am putut să îl deschid în această documentare. Un rezumat dintr-o intrare semnată, cu bibliografie și cu dată de revizuire, nu este același lucru cu documentul. Spun asta apăsat, fiindcă pe acest rezumat se sprijină partea cea mai importantă a analizei de mai jos.

Cine a spus primul că au fost cherokeii?

Un martor al evenimentelor din 1839, scriind la cincizeci și nouă de ani după atac. John H. Reagan a publicat în 1897, în primul volum al revistei trimestriale a Texas State Historical Association, la paginile 38-46, textul „The Expulsion of the Cherokees from East Texas”. Reagan fusese în delegația trimisă la Bowles și luptase în campania din iulie 1839. Despre atacul din 1838 scrie două propoziții hotărâte: „în 1838 cherokeii au ucis familiile Killough și Wilhousa” și „nu a fost nicio îndoială că aceste omoruri au fost săvârșite de cherokee”. Îl numește pe conducătorul atacului: Dog Shoot, „una dintre căpeteniile lor”.

Reagan nu pretinde nicăieri că a văzut atacul. Textul lui este limpede despre ce a văzut cu ochii lui, iar asta îi face cinste ca martor: a fost de față la cele două întâlniri cu Bowles, alături de agentul Martin Lacy, de doctorul Jowers și de tălmaciul Cordra; a luptat în bătălia din iulie 1839; l-a văzut pe Bowles rănit de moarte și scrie că Robert Smith a fost cel care „a tras, împușcând căpetenia în cap, ceea ce a pricinuit moartea pe loc”. Despre omorurile din 1838 vorbește însă din auzite, iar despre vorbele lui Bowles din timpul bătăliei spune pe față că i le-au povestit Len Williams și Ben Vansickle.

A doua sursă care a dus povestea în lumea largă este compilația lui J. W. Wilbarger, „Indian Depredations in Texas”, tipărită la Austin în 1889 și reeditată în 1985. În indexul ediției din 1889 episodul apare sub titlul „Killough Family and Woods, Massacre of”, localizat în comitatul Cherokee, datat 1837 și trimis la pagina 620. Capitolul de la pagina 620 nu l-am putut citi; am citit indexul. Dar chiar și atât este destul pentru o observație: anul 1837 nu poate fi corect, fiindcă familia s-a așezat pe Killough Creek la 24 decembrie 1837. Cea mai citită carte de relatări despre atacurile indiene din Texas, în secolul al XIX-lea, trimitea cititorul la un an imposibil.

De ce contează cu câtă întârziere s-a scris o relatare?

Pentru că între 1838 și 1897 s-a petrecut ceva ce schimbă valoarea mărturiei: expulzarea cherokeilor, vânzarea pământurilor lor și construirea unei explicații publice pentru amândouă. Un om care a luptat în campania din 1839 și a scris în 1897 nu minte neapărat. El își amintește însă trecutul prin ceea ce s-a întâmplat după. Nu este minciună, este felul în care lucrează memoria, iar remediul nu este să respingi mărturia, ci să o pui lângă hârtia scrisă atunci.

Ce susțin istoricii și unde se despart?

Dezbaterea nu este zgomotoasă, fiindcă episodul este mic. Este însă reală, iar pozițiile se pot numi.

Reagan, în 1897, susține participarea cherokee ca fapt neîndoielnic și dă un nume de conducător. Este singura sursă care face asta cu atâta siguranță, și o face la aproape șase decenii distanță.

McLeod, în octombrie 1838, descrie o ceată amestecată, în care cherokeii nu figurează ca grup, ci printr-un singur om socotit renegat. Este cea mai apropiată de eveniment dintre toate afirmațiile despre identitatea atacatorilor.

Wilbarger, în 1889, pune episodul în rândul atacurilor indiene fără a-l atribui unui trib anume în titlul de index și greșește anul.

Sibley, în 1965, face ceva ce merită citit cu atenție: în cele șaisprezece pagini în care explică de ce s-a ajuns la războiul din 1839, atacul de la Killough nu apare deloc. Cauzele pe care le înșiră sunt tratatul neratificat, condamnarea lui din octombrie 1837, răscoala lui Córdova, hârtiile găsite la Julián Pedro Miracle și la Manuel Flores, și politica lui Lamar. Tăcerea unei specialiste care a citit documentele campaniei este, în felul ei, o poziție: masacrul nu i s-a părut un element al lanțului cauzal.

Dianna Everett, în monografia din 1990 „The Texas Cherokees: A People Between Two Fires, 1819-1840”, apărută la University of Oklahoma Press, mută explicația în interiorul societății cherokee. Nu am citit cartea; îi cunosc teza din recenzia semnată de Brad A. Bays în Great Plains Quarterly, volumul 14, numărul 1, în iarna anului 1994, și anume din rezumatul recenziei, nu din textul ei integral. Potrivit acestui rezumat, Everett explică mutarea cherokeilor în Texas, necazurile lor de acolo și expulzarea prin structura politică tradițională, dar divizată, a tribului: prețuirea pentru înțelegerea obștească și pentru armonie se lovea de realitatea unui trib împărțit în tabere.

Carol A. Lipscomb, în intrarea enciclopedică despre cherokeii din Texas, revizuită la 20 octombrie 2020, alege un verb care spune totul: atacurile asupra coloniștilor din Texasul de est, în 1838, „au fost puse pe seama” unei forțe cherokee și mexicane. Nu scrie că au fost săvârșite de ea.

Yancey, în 2008, nu discută deloc atacul de la Killough, dar explică mecanismul: ceea ce a servit la justificarea expulzării au fost hârtiile capturate, iar „faptul că acești indieni urmau să fie abordați de spioni mexicani a fost de ajuns pentru a justifica expulzarea lor”.

Trebuie numit și studiul care lipsește din această listă de lecturi. Singura cercetare academică dedicată anume episodului, din câte apar în bibliografia enciclopediei, este articolul lui A. Ray Stephens, „The Killough Massacre”, publicat în revista Texana în 1969. Nu am putut să îl consult. Îl numesc aici pentru cititorul care vrea să ducă mai departe verificarea, și ca să fie limpede unde se opresc lecturile pe care se sprijină acest text.

Dovezile, pe rând: cât cântărește fiecare

Cea mai apropiată de eveniment este descrierea lui McLeod, scrisă de un ofițer al republicii, în exercițiul funcției, la zile de la atac, cu o listă de grupuri care nu îi era de niciun folos politic. Dacă ar fi vrut să arate cu degetul spre cherokee, nimic nu îl împiedica. A scris caddo, coushatta, sclavi fugiți, mexicani și probabil keechi. Slăbiciunea ei, în cazul de față, este a mea, nu a documentului: o cunosc prin rezumat.

A doua, și independentă de prima, este geografia urmăririi. Miliția a lovit ceata într-un sat kickapoo părăsit, lângă actualul Frankston. Un atac pornit din satele cherokee, aflate la nord de Nacogdoches, ar fi lăsat o altă urmă pe hartă. Faptul acesta nu vine dintr-o interpretare, ci din raportul operațiunii.

A treia este mărturia lui Reagan. Pentru campania din 1839 este de mare preț, fiindcă omul a fost acolo. Pentru atacul din 1838 valoarea ei scade mult: nu a fost martor, scrie după cincizeci și nouă de ani și scrie după ce expulzarea devenise un fapt care cerea o explicație.

A patra este compilația lui Wilbarger. Este o colecție de relatări de coloniști, prețioasă pentru felul în care frontiera își povestea propriile nenorociri, dar dovedit greșită la un lucru verificabil, anul.

A cincea sunt plăcile și monumentele. Obeliscul de piatră de la locul atacului a fost ridicat de Work Projects Administration la sfârșitul anilor 1930, iar o placă oficială a statului a fost dezvelită în 1965. Ele nu sunt dovezi despre 1838; sunt dovezi despre felul în care statul Texas a ales, în secolul XX, să povestească 1838. Excepția utilă este placa din 1936 de la Lacy’s Fort, care consemnează data, 5 octombrie 1838, și rolul fortului.

Și mai este o dovadă, cea care lipsește: nu avem nicio relatare cherokee a atacului. Partea cherokee apare în toate aceste surse doar prin tăgăduirile lui Bowles, repovestite de martori texani. Un proces în care o singură parte depune mărturie nu se judecă la fel ca unul în care depun amândouă.

De aici, o regulă pe care merită să o ținem minte până la capăt. Lipsa unei dovezi este lipsă, nu contrariu. Un singur cherokee numit printre atacatorii uciși nu face din atac o acțiune a tribului cherokee; dar nici descrierea lui McLeod nu dovedește că niciun cherokee nu a luat parte. Ce se poate spune este mai modest și mai sigur: nu există, în sursele pe care le-am citit, nicio dovadă contemporană că atacul a fost hotărât sau condus de conducerea cherokee.

Cum știm ce știm despre un atac de frontieră?

Lanțul prin care ajunge la noi un fapt de felul acesta are, de obicei, patru verigi, iar fiecare poate pierde sau adăuga ceva.

Prima verigă este hârtia scrisă atunci: rapoarte de ofițeri, corespondență de agenți pentru indieni, jurnale confiscate. Ele se păstrează în arhivele statului și ajung la cititor prin ediții de documente. Pentru Texasul acelor ani, cele două ediții care contează sunt „The Indian Papers of Texas and the Southwest”, îngrijită de Winfrey și Day, și hârtiile lui Mirabeau B. Lamar. O ediție de documente nu este o carte de istorie: este documentul tipărit, cu aparat critic, și e locul de unde pornește orice verificare serioasă.

A doua verigă este arhiva locală de epocă, folosită direct. Winkler, în 1903, lucrează exact așa: citează din Arhivele Nacogdoches, din Arhivele Bexar, din hârtiile lui Austin, cu dosar și dată. Un studiu de acum mai bine de o sută douăzeci de ani poate fi mai aproape de documente decât o carte de ieri, dacă autorul a stat în arhivă.

A treia verigă este memoria, publicată târziu. Reagan în 1897 și Wilbarger în 1889 sunt amândoi în această categorie. Se citesc cu folos mare și cu încredere măsurată.

A patra verigă este monografia locală și dosarul de placă comemorativă. Istoria comitatului Cherokee tipărită în 1986, broșura lui Jack Moore din 1966 și dosarele de plăci de la Texas Historical Commission sunt sursele pe care se sprijină, în bună parte, intrările enciclopedice de astăzi.

Cel mai bun test al nesiguranței cu care lucrăm la masacrul Killough nu este însă unul abstract. Luați pierderile texane din bătălia de la Neches, din iulie 1839, o luptă dată de câteva sute de oameni, în fața a sute de martori, și comparați trei surse care toate invocă documente: Sibley, în 1965, scrie patru morți și treizeci și șase de răniți; Reagan, în 1897, scrie șase morți și treizeci și șase de răniți; intrarea enciclopedică despre bătălie scrie cinci morți și douăzeci și opt de răniți. Trei cifre pentru o singură luptă. Dacă atât se pierde pe drum într-o bătălie purtată de o armată, se înțelege de la sine cât se pierde într-un atac petrecut dimineața, într-o poiană, fără niciun om de carte de față.

Ce poate și ce nu poate o placă comemorativă

O inscripție oficială este bună la un lucru și slabă la altul. Este bună la fixarea unui fapt administrativ verificabil, cum este data, pe care placa de la Lacy’s Fort o dă corect. Este slabă, însă, ca interpretare: textul unei plăci se scrie în câteva rânduri, se aprobă de o comisie și rămâne nemișcat zeci de ani, în vreme ce cercetarea merge înainte. Numele monumentului de la Killough spune „masacru indian”, iar acest nume a devenit, pentru generații de vizitatori, concluzia.

La ce a servit masacrul Killough în politica Republicii Texas?

În decembrie 1838, Mirabeau B. Lamar i-a urmat lui Houston la conducerea republicii, cu o politică pe care nu a ascuns-o niciodată. În primul mesaj către Congres a declarat că „triburile emigrante nu au nicio pretenție legală sau echitabilă asupra vreunei părți din teritoriul nostru”. Formula lui despre siguranță a rămas celebră și rece: „singura noastră siguranță împotriva unui dușman sălbatic este să nu îi dăm nicio siguranță”. Lui Bowles i-a scris că „cherokeii nu mai pot rămâne între noi”, iar mesajul transmis căpeteniei a fost că oamenii lui vor fi mutați dincolo de râul Roșu, cu voia lor dacă se poate, cu sila dacă trebuie.

Ce a invocat Lamar nu a fost însă atacul de la Killough. Au fost hârtiile. La 14 mai 1839, Manuel Flores a fost ucis în lupta de la San Gabriels, iar la el s-au găsit documente care îndemnau triburile la război împotriva texanilor, printre ele scrisori ale unor oficiali mexicani adresate lui Córdova și lui Bowles. Mai înainte, jurnalul agentului mexican Julián Pedro Miracle, omorât lângă râul Roșu, arătase că exista o lucrare mexicană organizată pentru a ridica triburile din Texasul de est.

Delegația trimisă la Bowles, formată din agentul Martin Lacy, doctorul Jowers, tălmaciul Cordray, numit Cordra în textul lui Reagan, și tânărul John H. Reagan, a găsit o căpetenie de optzeci și trei de ani, care a spus că tinerii lui războinici vor luptă și că el însuși se aștepta la un război lung și sângeros. Negocierile s-au rupt la 14 iulie. La 15 și 16 iulie 1839, în lunca Neches, în actualul comitat Van Zandt, la câțiva kilometri vest de orașul Tyler de astăzi, oastea texană condusă de Rusk și de Edward Burleson a dat bătălia hotărâtoare. Cherokeii aveau alături kickapoo, delawari și shawnee. Au căzut în jur de o sută de indieni, Bowles printre ei, rănit în picior, apoi împușcat pe când descăleca. Timp de o săptămână, texanii au ars satele și au distrus lanurile de porumb. Voluntarii au fost lăsați la casele lor la 25 iulie, iar la 1 februarie 1840 Congresul a dat legea pentru vânzarea pământurilor cherokee. Houston a protestat, fără folos.

Rolul pe care l-a avut masacrul Killough în acest lanț nu a fost, prin urmare, acela de argument juridic. A fost unul mai adânc și mai greu de combătut: a dat formă convingerii locale că vecinii cherokee sunt primejdioși. Hârtiile lui Flores au convins fiindcă pe Killough Creek fuseseră uciși optsprezece oameni, pe care toată lumea din ținut îi știa. Un document convinge în măsura în care confirmă o teamă care există deja.

Două lucruri trebuie spuse aici fără ocolișuri, fiindcă unul nu îl anulează pe celălalt. Optsprezece coloniști au fost uciși sau luați la 5 octombrie 1838, iar asta nu devine mai puțin grav dacă se dovedește că nu cherokeii au făcut-o. Și un popor care trăia în Texasul de est de vreo douăzeci de ani, care ceruse de trei ori, pe rând, de la Spania, de la Mexic și de la Texas, un act pentru pământul lui, și care semnase un tratat socotindu-l definitiv, a pierdut acel pământ în urma unei campanii militare și a unei legi de vânzare. Amândouă sunt fapte, și amândouă au nevoie de documente, nu de tabere.

Ce știm sigur și ce rămâne deschis

Știm sigur data, 5 octombrie 1838, fixată deopotrivă de intrarea enciclopedică și de placa de granit pusă de statul Texas în 1936 la Lacy’s Fort. Știm locul, nord-vestul comitatului Cherokee, pe Killough Creek, lângă vechiul sat Larissa. Știm de unde veniseră oamenii, din comitatul Talladega, Alabama, și când se așezaseră, la 24 decembrie 1837. Știm componența gospodăriei și numele celor doi bărbați neînsurați, Elbert și Barakias Williams. Știm numărul, optsprezece uciși sau luați, și știm că supraviețuitorii au ajuns la Lacy’s Fort, la vreo șaizeci și cinci de kilometri spre sud. Știm că miliția lui Rusk a lovit ceata într-un sat kickapoo părăsit, lângă actualul Frankston, și că a ucis unsprezece oameni, printre ei un cherokee numit Tail.

Rămâne deschis lucrul cel mai important: cine a hotărât și cine a condus atacul. Rămâne deschis dacă obștea cherokee, ca atare, a luat parte la el. Rămâne deschisă identitatea albului pe care supraviețuitorii au spus că l-au văzut îmbrăcat ca indian, o afirmație pe care sursele o consemnează ca neconfirmată. Rămâne deschisă lista limpede a celor morți, separată de lista celor luați, fiindcă sursele dau o singură cifră pentru amândouă. Și rămâne deschis dacă numele Dog Shoot, pe care Reagan îl dă în 1897, apare în vreun document din 1838.

Ultima întrebare este cea care ar putea fi lămurită cel mai repede, de cine are acces la volumele lui Winfrey și Day și la articolul lui Stephens din 1969.

Ce se întâmpla în Țările Române în anul 1838?

Comparația nu este o figură de stil. În același an 1838, la celălalt capăt al lumii, în Țara Românească s-a petrecut un eveniment care pune în lumină exact problema din Texas.

La 23 ianuarie 1838, la ora 20 și 45 de minute, un cutremur vrâncean de magnitudine 7,5, cu focarul la vreo sută cincizeci de kilometri adâncime, a lovit Țara Românească. Datele sunt ale Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului. Un raport oficial a numărat la București treizeci și șase de clădiri surpate, printre ele Hanul lui Manuc și biserica Sfântul Silvestru; zidurile mănăstirii Sfântul Gheorghe au căzut în stradă peste oameni, iar palatul domnesc a rămas nelocuibil. În toată țara, 217 biserici au fost surpate sau stricate rău, cele mai multe la Râmnicu Vâlcea și la Craiova, iar geologul Gustav Schuller a cercetat crăpăturile din pământ de pe terasele joase ale Siretului, Putnei, Milcovului, Râmnei și Râmnicului.

Și acum partea care ne interesează. Câți oameni au murit? Consulul francez de la București a raportat peste 720 de morți. Un raport al poliției a numărat 73 de morți și 14 răniți. Două documente oficiale, din aceeași lună, din același oraș, despre același cutremur, cu o diferență de aproape zece ori între ele.

Nimeni nu spune că unul dintre cei doi minte. Ei numărau altceva: unul, probabil, toată țara și toate zilele care au urmat; celălalt, cazurile intrate în evidența poliției din capitală. Diferența nu vine din rea-voință, ci din felul în care se face o cifră. Exact aceeași diferență stă între cele trei bilanțuri ale pierderilor texane de la Neches și între cele două versiuni despre atacatorii de pe Killough Creek.

De aceea subiectul acesta îl privește și pe cititorul român. Nu pentru vreo legătură directă, care nu există: nu se cunoaște niciun român printre coloniștii din comitatul Cherokee în 1838, iar emigrația românească spre Texas începe decenii mai târziu. Ci pentru metodă. Când cineva ne spune, despre o întâmplare de la noi, din 1838 sau din 1848, „se știe că”, întrebarea bună nu este dacă sună convingător. Întrebarea bună este cine a scris asta, în ce an, cât de departe se afla de eveniment și ce avea de câștigat din versiunea lui. Pe Killough Creek, răspunsul la aceste patru întrebări mută vinovăția de la un popor la o ceată amestecată. La București, același răspuns explică de ce un cutremur are două bilanțuri. Istoria cu dovezi nu înseamnă să avem toate răspunsurile. Înseamnă să știm, la fiecare afirmație, de unde vine.