Mihail Pascaly, mort pe 30 septembrie 1882, în ziua deschiderii stagiunii

Pe 30 septembrie 1882, la București, Teatrul Național își deschidea stagiunea. În aceeași zi murea, la casa lui din Strada Știrbei Vodă, actorul și directorul de teatru Mihail Pascaly. Coincidența a fost consemnată pe loc de revista „Familia”, iar ea spune destul de mult despre ce fel de om fusese: cu paisprezece ani mai înainte, tot el purtase prima trupă profesionistă de teatru românesc peste Carpați.

Ce s-a întâmplat pe 30 septembrie 1882?

Necrologul apare în „Familia”, anul XVIII, numărul 41, din 10/22 octombrie 1882, sub titlul „Mortea unui artist”. Cronicarul bucureștean scrie: „Erâ 30 septembrie, diua deschiderii stagiunii la Teatrul Național”. Apoi: „O veste lugubră s-audi: Pascaly a murit!… Toți remaseră înmărmuriți, tăcuți și nemișcați, cu inima strînsă de durere”. Despre cauză, textul este direct: „Boia care-i rosese cu desăvârșire plămânii, i opriâ resutlarea”. Tuberculoză, în limbaj de azi.

Înmormântarea a fost sâmbătă, 2/14 octombrie, după-amiază, iar mulțimea, scrie revista, era atât de numeroasă încât „nu numai biserica, dar și curtea-i destul de spațioasă, bulevardul și calea Victoriei gemeau de lume”. Au vorbit D. Stăncescu, din comitetul teatrului, și profesorul de declamație de la conservator, St. Velescu, despre jertfa artistului și despre starea melancolică a teatrului românesc. În aceeași seară, Teatrul Național s-a deschis cu „Nea-Frâțilă”.

O precizare de calendar, fiindcă „Familia” este dublu datată, „10 Octombre st. v. / 22 Octombre st. n.”, iar înmormântarea e trecută „2/14 octombre”: data de 30 septembrie 1882 este pe stil vechi. Pe stil nou, 12 octombrie 1882. Cine repetă „30 septembrie” fără să spună asta repetă, fără să știe, un calendar.

Cine a fost Mihail Pascaly?

Cea mai bună sursă este tot „Familia”, care i-a tipărit portretul și biografia în numărul 26 din 25 iulie/6 august 1868, adică în timp ce actorul se afla în turneu prin Banat. Textul spune că s-a născut „în Bucuresci la anulu 1831, din părinți seraci” și că a terminat acolo gimnaziul. Lucrările de referință de azi dau însă 1830, iar nepotrivirea nu se poate încheia din ce am putut citi.

Cariera și-a luat-o în 1848, într-o țară fără școală de teatru. Abia după „o practică de 14 ani pe scenă” a plecat în Franța, unde a lucrat cu Bocage, Bouffé, Got și Samson, adică maeștri ai Comediei Franceze și ai bulevardului. S-a instruit singur, notează revista, în psihologie, fizionomie, frenologie, mimică și estetică. A tradus multe piese în românește, a compus originale și a scris broșuri și articole.

La teatrul din București a fost, documentat, concesionar, nu ctitor. Istoricul Ionel Zănescu arată că „în septembrie 1871, Mihai Pascaly obține concesionarea Teatrului cel Mare, pentru o perioadă de trei ani, până în luna iunie 1874”, apoi o a doua concesiune între 1875 și 1877. Iar în august 1877 „este primit în «Societatea Dramatică», proaspăt înființată, unde marele actor va fi societar și director de scenă”.

De ce a fost turneul din 1868 un eveniment politic?

Fiindcă în Transilvania și Banat un teatru profesionist românesc era, legal, imposibil. Cercetătoarea Anca Hațiegan o spune fără menajamente: sub stăpânirea habsburgică și apoi sub cea austro-ungară, românilor ardeleni și bănățeni „le-a fost interzis să întemeieze o mișcare teatrală profesionistă locală sau să ridice un teatru național”. Până la 1918 au existat doar trupe de amatori. O companie profesionistă venită din Regat, jucând în românește la Sibiu sau la Arad, era deci un fapt public, nu doar artistic.

Traseul se poate reconstitui aproape săptămână cu săptămână din „Familia”, fiindcă revista a publicat corespondențe de la fiecare oprire:

• Brașov, apoi Sibiu, unde reprezentațiile au început joi, 18 iunie 1868, după știrea preluată din „Telegraful Român”.
• La Sibiu s-au jucat „Este nebuna”, „Ștrengariulu din Parisu”, „Voinicosu si Fricosul” și „După bătălia de la Călugăreni” a lui Dimitrie Bolintineanu, cu Pascaly în rolul lui Mihai; ultima reprezentație a fost în folosul săracilor orașului.
• Lugoj, între 16 și 26 iulie, cu o cină dată în cinstea trupei de peste șaizeci de români.
• Timișoara, trei reprezentații, 28, 30 și 31 iulie.
• Arad, un abonament de șase reprezentații, apoi altele până pe 19 august, cu un banchet și o cupă de argint dăruită actorului.
• Oravița, la întoarcere, unde a declamat și doamna Matilda Pascaly.

Propoziția care merită citită de două ori vine din corespondența de la Arad: „eri antâi-a oră resună de pe scena Aradului limba nostra dulce si sonora”. Trupa urma să joace și la Gherla, anume în serile adunării generale a Asociațiunii Transilvane, dar planul a căzut „din cause supravenite” și compania s-a întors direct spre București.

Organizarea nu a fost de stat, ci de societate civilă: abonamente vândute din timp, notabili români care garantau material, banchete, o cupă de argint, o reprezentație caritabilă. Iar urmările au fost concrete. Marcela Livia Dan arată că, după primul turneu al lui Pascaly, revista „Familia” a început să propage ideea înființării unei societăți, iar Iosif Vulcan a publicat în 1869 articolul „Să fondăm un teatru național!”. În plus, repertoriul companiei s-a îmbogățit cu două piese originale ardelene, o comedie a lui Atanasie Marienescu și una a lui Iosif Vulcan.

Ce a făcut Eminescu în trupa lui Pascaly?

Mai mult decât se crede și mai puțin decât se spune. Cercetătoarea Maria Nițu, care a lucrat pe presa locală, îl dă în trupă la Timișoara, între 28 și 31 iulie 1868, cu trei funcții deodată: „sufleur, copist de roluri și secretar particular al directorului”. Temeiul documentar nu este o amintire de familie, ci tiparul vremii: lista membrilor trupei publicată de „Hermannstädter Zeitung” pe 18 iunie 1868, la deschiderea de la Sibiu, și „Neue Temesvarer Zeitung” din 29 iulie 1868.

În anul următor, la nouăsprezece ani, Eminescu traducea din germană, pentru Pascaly, tratatul lui Heinrich Theodor Rötscher despre arta reprezentării dramatice, apărut la Leipzig în 1844. Iar postul de sufleur și copist de la Teatrul Național, pe care îl ținuse el, i-a fost dat mai târziu, prin bunăvoința aceluiași Pascaly, unui alt tânăr scriitor: Ion Luca Caragiale. Directorul avea, se vede, un ochi bun. Legătura documentată cu Eminescu ține însă vreun an și jumătate, nu ani.

Ce se spune greșit despre Mihail Pascaly?

Trei lucruri. Nu a fost primul actor român: a debutat în 1848, iar Anca Hațiegan îl așază la mijlocul unei serii care începe cu Costache Caragiali, Matei Millo, Teodor Teodorini, Eufrosina Popescu și Fanny Tardini. Nu a fondat Teatrul Național: Teatrul cel Mare fusese inaugurat pe 31 decembrie 1852, printr-o reprezentație în folosul săracilor, de față fiind domnitorul Știrbei, iar Societatea Dramatică s-a înființat în 1877.

Al treilea este mai delicat. Repertoriul tipărit de „Familia” în 1868 îi trece, într-adevăr, „Hamletu” între roluri, și aceasta este o dovadă mai bună decât cele invocate de obicei. Dar studiul dedicat traducerilor românești din Hamlet în secolul XIX, semnat de Oana-Alis Zaharia, socotește drept reper spectacolul lui Grigore Manolescu din 1881, jucat pe traducerea lui însuși, și nu îl menționează deloc pe Pascaly. Nicio lucrare de specialitate nu dă data, teatrul sau traducerea unui Hamlet al lui, iar despre un Othello nu am găsit nimic.

Cât despre rivalitatea cu Matei Millo, documentele arată o succesiune instituțională, nu o dușmănie: Pascaly a preluat teatrul după dificultățile financiare din vremea administrației lui Millo. Iar Marcela Livia Dan notează, cinstit, că turneul lui Millo din 1870 a avut un răsunet chiar mai mare în Ardeal decât cel al lui Pascaly. Merită semnalată și o nepotrivire între surse: aceeași autoare dă drept orașe ale turneului din 1868 Sibiul, Blajul, Orăștia, Lugojul și Abrudul, listă care nu se potrivește cu relatările săptămânale din „Familia”.

Ce rămâne?

Rămâne meseria. Între concesiunea unui teatru de stat dată unui impresar și o societate de actori societari, cu director de scenă, este exact distanța dintre un spectacol și o instituție, iar Pascaly a trecut-o, în 1877, de partea instituției. Rămâne teatrul lui scris: în turneul din 1868, corespondenții ardeleni îi trec pe afiș „Frica e din raiu” drept „comedia națională de dlu Pascali”.

Și rămâne mulțimea din 2/14 octombrie 1882, care umplea biserica, curtea, bulevardul și Calea Victoriei pentru un actor. Într-o țară în care, cu treizeci de ani înainte, meseria era abia tolerată social, aceea nu era o înmormântare, era un verdict. Profesorul de declamație a vorbit atunci despre jertfa artistului și despre starea melancolică a teatrului românesc. Amândouă erau adevărate în același timp.