Tezaurul României de la Moscova: ce spun, de fapt, documentele

Este una dintre cele mai puternice povești din istoria recentă a României: aurul țării, trimis la Moscova în Primul Război Mondial și niciodată întors. În jurul ei s-au adunat cifre care nu se potrivesc între ele și afirmații care nu rezistă la o verificare simplă. Am pus față în față ce circulă și ce scrie în protocoale.

Ce se afirmă despre tezaurul României de la Moscova?

Formula pe care o auzi cel mai des este scurtă: Rusia ne datorează 93,4 tone de aur și nu a restituit nimic. Pe lângă ea circulă și altele. Că rușii nu au recunoscut niciodată că dețin tezaurul. Că, dacă se pun dobânzile, suma ajunge la zeci de miliarde de euro. Că aurul stă și azi, intact, în seifurile Kremlinului. Sau, la polul opus, că toată povestea ar fi o legendă patriotică fără acte.

Cele mai multe dintre aceste afirmații au un sâmbure real. Problema este că fiecare dintre ele deplasează puțin cifra sau înțelesul, iar după un secol de repetări rezultatul seamănă tot mai puțin cu dosarul propriu-zis.

Dosarul acesta există și, spre deosebire de multe subiecte senzaționale, este format din documente scrise, semnate și inventariate de ambele părți.

De unde vine povestea: două trenuri, în 1916 și 1917

În toamna anului 1916, România pierduse Bucureștiul, iar guvernul și Banca Națională se retrăseseră la Iași. Frontul se stabilizase pe linia Siretului, dar nimeni nu garanta că va rezista. Pe 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniștri a aprobat transferul rezervei de aur în Rusia, singurul aliat cu care România avea graniță comună.

Primul tren a plecat din Iași pe 15 decembrie 1916 și a ajuns la Moscova pe 20 decembrie. Avea șaptesprezece vagoane și transporta 1.740 de lăzi sigilate: 1.738 cu aurul Băncii Naționale, lingouri și monede, și două cu bijuteriile reginei Maria. Lăzile au fost depuse la Kremlin, în Sala Armelor.

Pe 27 decembrie 1916, guvernele rus și român au semnat, împreună cu Banca Națională, protocolul evacuării. Pe 16 februarie 1917, un al doilea protocol consemna încheierea inventarierii: 1.740 de lăzi sigilate cu sigiliile Băncii Naționale a României, în valoare totală de 321.580.456 lei aur și 84 de bani.

În vara anului 1917 a plecat al doilea transport. Acesta conținea mult mai puțin aur monetar, 170 de kilograme de aur fin în monede, dar în schimb titluri, depozite, arhive, cărți, tablouri și piese din colecțiile muzeelor, ale Academiei Române și ale Casei de Depuneri, evaluate în total la circa 7,5 miliarde de lei. Protocolul depozitării la Kremlin a fost semnat pe 18 august 1917.

Ce arată documentele?

Pe 13/26 ianuarie 1918, după stil vechi și stil nou, Consiliul Comisarilor Poporului a rupt relațiile diplomatice cu România. Textul hotărârii nu ocolește subiectul tezaurului.

Fondul românesc în aur care se află la Moscova este declarat intangibil pentru oligarhia română. Guvernul Sovietelor ia în responsabilitatea sa conservarea acestui fond și predarea acestui fond în mâinile poporului român.

Consiliul Comisarilor Poporului, 13/26 ianuarie 1918

Documentul este, în același timp, actul de confiscare și recunoașterea explicită a depozitului. Guvernul bolșevic nu spune că nu are aurul românesc. Spune că îl are, că îl păstrează și că nu îl dă guvernului de la Iași.

Banca Națională a României contabilizează astăzi, pe baza propriilor inventare, 91,3 tone de aur fin în transportul din 1916, cu o valoare de 314.580.456,84 lei aur, la care se adaugă cele 170 de kilograme din 1917, în valoare de 574.523,57 lei. Total: 91,5 tone de aur fin.

De ce circulă 93,4 tone, când Banca Națională vorbește de 91,5?

Cele două cifre par să se contrazică, dar nu se contrazic. Diferența se poate citi direct din actele publicate.

Protocolul de inventariere din februarie 1917 dă valoarea întregului convoi: 321.580.456,84 lei aur. Banca Națională dă separat valoarea aurului propriu: 314.580.456,84 lei aur. Diferența dintre ele este exact 7 milioane de lei, adică valoarea celor două casete cu bijuteriile reginei Maria.

Raportate la același curs, cele 7 milioane de lei înseamnă în jur de două tone. Adăugate la cele 91,3 tone ale băncii, dau 93,3 tone, adică cifra rotunjită la 93,4 care circulă de un secol.

Cu alte cuvinte, 93,4 tone descrie tot ce a plecat spre Moscova în decembrie 1916, bijuteriile regale incluse. Cifra de 91,5 tone descrie creanța Băncii Naționale, aur fin monetar. Ambele sunt corecte, dar nu măsoară același lucru, iar confuzia dintre ele este cea mai răspândită eroare din tot dosarul.

Ce s-a restituit, de fapt, în 1935 și în 1956?

Afirmația că nu s-a întors nimic este falsă, dar și afirmația că tezaurul a fost restituit este falsă. Au existat două restituiri parțiale, ambele consemnate în protocoale.

Prima, în 1935. Protocolul a fost semnat pe 31 mai, iar lăzile au fost deschise și repartizate între 19 și 27 iunie. Au revenit 1.443 de lăzi și pachete. Băncii Naționale i-au fost restituite 212 lăzi: 123 cu bancnote de 1, 2 și 100 de lei, clișee de tipar, cerneluri tipografice, hârtie de bancnote și aparate de numerotat, plus 89 de lăzi cu titluri, obligațiuni, timbre, registre și dosare de corespondență. Niciun gram de aur.

A doua, în 1956. Protocolul a fost semnat pe 6 august, iar transportul a ajuns la București pe 14 și 15 august. Au fost restituite 39.320 de obiecte de artă: 1.350 de tablouri, gravuri și desene, 156 de icoane, 33.068 de monede și 2.465 de medalii, cu un conținut total de peste 33 de kilograme de aur și peste 690 de kilograme de argint. Atunci s-a întors și tezaurul de la Pietroasa, Cloșca cu puii de aur.

Rezerva de aur monetar a Băncii Naționale nu a făcut parte din niciuna dintre cele două restituiri.

Ce rămâne o întrebare legitimă

Faptul că aurul nu s-a întors nu spune nimic despre ce s-a întâmplat cu el. Aici se termină documentele și încep presupunerile.

Nu există un inventar rusesc de după 1918 pus la dispoziția părții române. Nu se știe dacă metalul a fost topit, vândut, retopit în lingouri sovietice sau păstrat ca atare. Afirmația că aurul stă intact la Kremlin este la fel de nesusținută ca afirmația contrară.

Pe cale diplomatică, dosarul este deschis. Tratatul româno-rus din 4 iulie 2003 a creat o comisie comună pentru chestiunile istorice, inclusiv tezaurul. Comisia s-a întrunit de cinci ori în douăzeci de ani, ultima dată în noiembrie 2019. Pe 14 martie 2024, Parlamentul European a adoptat o rezoluție care cere restituirea integrală a tezaurului Băncii Naționale.

Guvernatorul Băncii Naționale, Mugur Isărescu, a anunțat în primăvara lui 2026 un memorandum cu o nouă strategie de recuperare și a spus că existența obligațiilor legate de tezaur a fost recunoscută oficial de partea rusă. Tot el a observat că Rusia are și un istoric pozitiv al restituirilor, invocând tocmai anii 1935 și 1956.

Cum recunoști o cifră umflată despre tezaur

• Întreabă ce măsoară cifra. Aur fin monetar, aur brut sau valoarea întregului convoi sunt trei lucruri diferite, iar diferența dintre ele explică aproape toate contradicțiile.
• Cere data și felul documentului. Dosarul tezaurului are protocoale datate și inventare; o afirmație fără act rămâne doar o afirmație.
• Fii atent la saltul de la tone la miliarde. Conversia depinde de curs, de metoda de calcul și de dobânzi, iar niciuna dintre ele nu a fost stabilită de vreo instanță.
• Verifică dacă formula nu s-a întors nimic se referă la tot tezaurul sau numai la aurul monetar. Doar a doua variantă este corectă.
• Nu confunda confiscarea cu dispariția documentelor. Aici actele există, inclusiv de partea sovietică, iar ele sunt cel mai bun argument al părții române.