Premiera românească a operei „Oedip” de Enescu, 22 septembrie 1958

Pe 22 septembrie 1958, la București, opera „Oedip” de George Enescu a fost jucată pentru prima dată în România, la închiderea primei ediții a Festivalului „George Enescu”. Compozitorul murise cu trei ani înainte, la Paris, fără să își fi văzut vreodată capodopera pe o scenă românească. În rolul titular a cântat baritonul David Ohanesian, iar la pupitru a stat dirijorul Constantin Silvestri.

O capodoperă de o viață

George Enescu s-a gândit la o operă despre Oedip încă din tinerețe, în jurul anului 1906, și a început să lucreze la ea în 1910. A terminat orchestrația abia în 1931. Peste douăzeci de ani de muncă pentru o singură lucrare, într-o viață altfel plină de concerte, turnee și compoziții. Libretul, în franceză, a fost scris de Edmond Fleg, după cele două tragedii ale lui Sofocle, Oedip rege și Oedip la Colonos.

Enescu a spus despre această operă că este cea mai dragă dintre toate lucrările lui. Într-o formulare devenită celebră, i-a cerut libretistului să scurteze textul așa cum face un bucătar bun: să îl pună înapoi pe foc și să îl lase să scadă. Rezultatul a fost o partitură densă, care urmărește întreaga viață a lui Oedip, de la naștere până la moartea împăcată de la Colonos.

Ideea îl urmărise încă din 1906, când, tânăr și deja celebru ca violonist, văzuse la Paris o montare a tragediei antice. Rolul lui Oedip, credea el, trebuia să acopere toată gama unei vieți, de la orgoliul regelui la resemnarea bătrânului orb. De aceea a lucrat atât de mult și a cizelat atât de îndelung.

Premiera mondială de la Paris, 1936

Prima reprezentație a operei a avut loc departe de casă. Pe 13 martie 1936, „Oedip” s-a jucat în premieră mondială la Opera din Paris, în sala Palatului Garnier, sub bagheta lui Philippe Gaubert și în regia lui Pierre Chéreau. Rolul titular a fost cântat de baritonul André Pernet. Spectacolul a fost un mare succes, cu unsprezece reprezentații în stagiunile 1936 și 1937.

Faptul că o operă a unui compozitor român debuta pe cea mai prestigioasă scenă lirică a lumii spune ceva despre statutul lui Enescu în epocă. Era, la Paris, un muzician celebru, violonist, dirijor și pedagog, admirat de nume mari ale vremii. Printre cei care îl prețuiau se numărau muzicieni de primă mărime, care vedeau în el nu doar un interpret genial, ci și un creator profund.

Premiera românească din 22 septembrie 1958

Au trecut douăzeci și doi de ani de la Paris și trei de la moartea lui Enescu până ca „Oedip” să ajungă pe o scenă românească. Premiera de la Opera Națională din București, pe 22 septembrie 1958, a încheiat prima ediție a Festivalului Internațional „George Enescu”, competiția și festivalul create în onoarea compozitorului dispărut în 1955.

La pupitru a stat Constantin Silvestri, regia a semnat-o Jean Rânzescu, iar libretul francez al lui Fleg a fost tradus în românește de Emanoil Ciomac. Distribuția a adunat vocile de vârf ale operei românești: David Ohanesian în rolul titular, Elena Cernei ca Iocasta, Zenaida Pally în rolul Sfinxului, Nicolae Secăreanu ca Tiresias și Ionel Tudoran ca Laios. Spectacolul a fost transmis în direct la radio și la televiziune.

Din acea seară, Oedipul lui David Ohanesian a devenit o referință. Baritonul a legat rolul de numele lui pentru multe decenii, iar interpretarea lui a rămas etalonul românesc al partiturii.

Festivalul din 1958 a fost primul dintr-o serie care există și azi, unul dintre cele mai importante evenimente muzicale din estul Europei. Alegerea de a încheia ediția de debut chiar cu opera lui Enescu nu era întâmplătoare: era felul cel mai puternic de a-l readuce acasă pe compozitor.

Ce este, de fapt, „Oedip”

Spre deosebire de multe opere, care iau un singur episod dintr-o poveste, „Oedip” cuprinde întreaga viață a eroului, în patru acte, de la naștere la moarte. Este o construcție monumentală, cu un rol titular uriaș și cu o partitură care cere o orchestră mare și un cor amplu.

Muzica îmbină tradiția târzie romantică cu scări modale, cu inflexiuni care amintesc de folclorul românesc și cu efecte îndrăznețe pentru epocă, între care alunecări fine de sunet. Violonistul Yehudi Menuhin, elev al lui Enescu, spunea că maestrul a creat în această operă o lume întreagă.

Rolul titular este printre cele mai solicitante din repertoriul liric. Baritonul trebuie să fie prezent aproape tot spectacolul și să treacă, vocal și scenic, prin toate vârstele personajului. Puțini cântăreți l-au putut duce, iar reușita din 1958 a ținut mult de forța lui David Ohanesian.

Mit și context: de ce a ajuns târziu acasă

O confuzie frecventă amestecă cele două premiere. Premiera mondială a operei este cea de la Paris, din 1936; ce s-a întâmplat la București în 1958 este premiera românească, prima punere în scenă în țară, nu prima din lume.

Întârzierea are explicații practice și politice. Lucrarea este enormă, grea și scumpă de montat, iar anii interbelici, războiul și primii ani ai regimului comunist nu au fost prielnici pentru un asemenea efort. Când statul comunist a decis să îl revendice pe Enescu drept glorie națională, montarea capodoperei lui la primul festival care îi purta numele a devenit și un gest de prestigiu cultural. Așa a ajuns Oedipul lui Enescu acasă, târziu, dar spectaculos.

Astăzi, „Oedip” este considerat capodopera lui Enescu și una dintre operele importante ale secolului XX, chiar dacă se joacă rar, tocmai din cauza dimensiunilor ei. Drumul ei, de la Paris la București, spune și povestea unui compozitor care a aparținut, în același timp, Franței și României.