Meteoritul de la Ensisheim, 7 noiembrie 1492: prima cădere păstrată

Pe 7 noiembrie 1492, în câmpul de grâu de la marginea orășelului alsacian Ensisheim, a căzut o piatră de 127 de kilograme, după o explozie auzită pe o distanță de 150 de kilometri. Meteoritul de la Ensisheim este cea mai veche cădere observată din Occident din care s-au păstrat bucăți. Ce urmează este o lecție despre felul în care o piatră devine argument politic.

Ce s-a întâmplat la Ensisheim pe 7 noiembrie 1492?

A căzut un meteorit pietros de 127 de kilograme, precedat de explozia unui bolid auzită în toată valea Rinului de sus. Datele acestea le dă studiul de referință al subiectului, semnat de Ursula B. Marvin și publicat în revista Meteoritics la cinci sute de ani de la cădere. Precizăm din capul locului că din acest studiu am citit rezumatul publicat de autoare, nu lucrarea întreagă, care are 45 de pagini.

Fișa oficială a meteoritului, din baza de date a Meteoritical Society, confirmă căderea observată din 1492 în Franța și dă locul cu precizie de câțiva metri: în apropierea punctului cu coordonatele 47°51’10,1” nord și 7°22’34” est, la Les Octrois Laubourg, la sud de Ensisheim, pe drumul către Battenheim. Fișa poartă mențiunea că informațiile despre cădere și coordonatele au fost actualizate la 4 ianuarie 2020.

Mulțimea strânsă la fața locului a scos piatra dintr-o groapă de un metru făcută în lanul de grâu. Și a început, imediat, să rupă bucăți din ea.

Cum a scăpat piatra de a fi făcută bucăți?

Prin intervenția unui magistrat, aflat din întâmplare în oraș. Supraviețuirea pietrei, scrie Marvin, a depins de prezența acestui funcționar, care a interzis luarea de fragmente, operație pornită în ritm susținut de cum se adunase mulțimea.

Magistratul a dat apoi un ordin care a hotărât soarta obiectului pentru următoarele trei secole: piatra să fie adusă în oraș și păstrată până la sosirea regelui Maximilian, fiul împăratului Friedrich al III-lea, care se apropia cu armata. Fără acel ordin, meteoritul de la Ensisheim ar fi dispărut în buzunare în prima zi, iar istoria științei ar fi pierdut singurul martor material al unei căderi medievale.

Merită reținut ce înseamnă aceasta ca gest administrativ, judecat cu mijloacele vremii. În 1492 nu exista nicio teorie care să explice de ce cad pietre din cer; ideea însăși va fi respinsă de savanți încă trei sute de ani. Un dregător local a decis totuși că obiectul trebuie păstrat întreg, nu împărțit, și a avut autoritatea să o impună.

Ce spun documentele epocii

Spun surprinzător de mult, fiindcă evenimentul a prins epoca tiparului. În apropiere, la Basel, s-au tipărit în câteva săptămâni foi volante care povesteau întâmplarea în versuri latine și germane, scrise de poetul Sebastian Brant.

Vestea a mers însă mult mai departe. Un al doilea studiu din aceeași revistă, semnat de Ingrid D. Rowland, arată că relatarea a ajuns până la un preot de parohie italian, Sigismondo Tizio, care a inclus-o, împreună cu o imagine, în manuscrisul său Istoria Sienei. Imaginea colorată a lui Tizio prezintă câteva variații față de gravura în lemn care însoțea foile tipărite de Brant. Și din acest studiu am citit numai rezumatul.

Concluzia autoarei este, pentru istoricul comunicației, mai interesantă decât piatra: relatarea lui Tizio arată cât de repede circula o asemenea informație pe drumurile comerciale europene de la sfârșitul secolului al XV-lea. O știre din Alsacia ajungea în Toscana, cu ilustrație, într-un răstimp măsurabil în săptămâni.

• 7 noiembrie 1492: căderea, cu explozie auzită la 150 de kilometri.
• Câteva săptămâni mai târziu: foile volante tipărite la Basel, cu versurile lui Sebastian Brant.
• La scurt timp: relatarea și imaginea intră în manuscrisul Istoria Sienei al lui Sigismondo Tizio.
• 1793: piatra e mutată de revoluționarii francezi la noul Muzeu Național din Colmar.
• 1803: este adusă înapoi la biserica din Ensisheim.

De ce a fost citită ca semn dumnezeiesc?

Pentru că asta era interpretarea disponibilă în 1492 și pentru că îi era cuiva de folos. Brant, poet cu greutate, a transformat foile volante în material de propagandă: a prezentat piatra ca prevestire de biruință și l-a îndemnat pe Maximilian să pornească fără întârziere război împotriva francezilor.

Maximilian a preluat lectura, a declarat piatra semn al bunăvoinței divine și a poruncit să fie păstrată în biserica parohială din Ensisheim. Apoi a câștigat bătălia care îl aștepta, iar faima obiectului a crescut pe măsură.

Aici intervine partea pe care o semnalează chiar studiul din 1992: pe măsură ce povestea a fost repetată în cărți și cronici, în ea au intrat elemente noi și străine de relatarea inițială. Cu alte cuvinte, legenda nu s-a născut la cădere, ci s-a adunat peste ea, generație după generație, exact ca în cazurile mai familiare din istoria noastră.

Ce rămâne verificabil, după ce dai legenda la o parte, nu e puțin: o observație colectivă datată, un obiect păstrat și un lanț de documente care îl însoțește neîntrerupt. Pentru anul 1492, aceasta este o calitate de documentare pe care puține evenimente naturale o au.

Cât mai cântărește astăzi meteoritul de la Ensisheim?

Masa rămasă este de 53,831 kilograme, potrivit fișei din baza de date a Meteoritical Society, adică mai puțin de jumătate din cele 127 de kilograme de la cădere. Aceeași fișă notează că în 1804 piatra cântărea încă 55 de kilograme. Studiul din 1992 vorbea despre un exemplar de 56 de kilograme expus la primăria din Ensisheim; cifra din baza de date, actualizată în 2020, este cea mai nouă și pe ea o dăm.

Unde s-a dus restul se știe. În 1793 revoluționarii francezi au mutat piatra la noul Muzeu Național din Colmar, iar acolo i s-au luat numeroase bucăți pentru analize chimice, chiar în anii în care se năștea studiul științific al meteoriților. În 1803 a fost adusă înapoi la biserica din Ensisheim, pe care a și supraviețuit-o: clădirea s-a prăbușit în 1854.

Din punct de vedere mineralogic, meteoritul de la Ensisheim este o condrită obișnuită de tip LL6, una dintre cele 2.890 de meteorite aprobate cu această clasificare la data consultării fișei. Fișa mai păstrează și un sinonim vechi, Elsass, din catalogul Muzeului de Istorie Naturală din Londra, și precizează că nu a fost niciodată publicat în Meteoritical Bulletin.