Harta lui Piri Reis arată Antarctica? Ce scrie pe hartă, de fapt

Se spune că o hartă otomană din 1513 arată coasta Antarcticii, așa cum ar fi arătat înainte să fie acoperită de gheață, cu trei secole înainte ca cineva să vadă continentul. Harta există, este reală și se păstrează la Istanbul. Pe ea există și un text scris de autorul ei, în care își enumeră izvoarele, bucată cu bucată. De acolo începe verificarea.

Ce se afirmă și cât circulă

Afirmația are o formă scurtă și una lungă. Forma scurtă: harta lui Piri Reis, din 1513, arată Antarctica. Forma lungă: uscatul din marginea de jos a hărții este coasta Țării Reginei Maud, desenată fără gheață, deci izvoarele hărții coboară dintr-o epocă în care continentul nu era înghețat, adică dintr-o civilizație mult mai veche decât cea care a produs harta.

De aici pornesc variantele: o civilizație dispărută, Atlantida, vizitatori din afara Pământului. Afirmația circulă de peste șaizeci de ani, în cărți, în articole și în clipuri, iar harta a devenit una dintre cele mai cunoscute piese de cartografie din lume tocmai din acest motiv. Merită, deci, să fie citită.

De unde vine povestea

Harta a fost găsită în 1929, de Halil Ethem Bey, la Topkapı, în anii în care palatul sultanilor era transformat în muzeu. Fragmentul păstrat, partea de vest a unei hărți a lumii, măsoară aproximativ 90 pe 65 de centimetri. Una dintre inscripțiile de pe hartă o datează în luna Muharram a anului 919 al calendarului islamic, adică între 9 martie și 7 aprilie 1513.

Identificarea uscatului din sud cu Antarctica vine de la Arlington H. Mallery, care a suprapus harta lui Piri Reis pe o hartă modernă a Țării Reginei Maud. Ideea a fost preluată și dezvoltată de Charles H. Hapgood, profesor american, în volumul „Maps of the Ancient Sea Kings”, apărut în 1966.

Hapgood scrie, în text, că dovezile indică faptul că un popor antic a explorat coastele Antarcticii atunci când acestea erau libere de gheață. În prefața volumului, poziția lui este rezumată și mai tare: hărțile-izvor ar coborî din prototipuri desenate în vremuri prehelenice, poate chiar din ultima epocă glaciară.

Cartea citează și avizul unui ofițer american de la o unitate de recunoaștere aeriană, locotenent-colonelul Harold Z. Ohlmeyer. Nu am putut citi textul integral al scrisorii, așa că nu îl cităm. Reținem doar atât: un aviz de acest fel a fost tipărit în carte și a circulat apoi ca și cum ar fi fost o expertiză cartografică.

În anii următori, autori de mare tiraj, printre care Erich von Däniken, au repetat afirmația ca pe un fapt dovedit și au atribuit presupusa cartografiere unor extratereștri sau locuitorilor Atlantidei.

Ce arată dovezile despre harta lui Piri Reis

Prima dovadă este harta însăși. Într-una dintre inscripțiile de pe ea, numerotată de cercetători ca a șasea, Piri Reis spune limpede din ce a compilat harta: aproximativ douăzeci de hărți și reprezentări ale lumii. Le și desface pe tradiții.

• opt hărți numite „Jaferya”, de tip ptolemeic, pe care el le atribuie, greșit, epocii lui Alexandru
• o hartă arabă a Indiei
• patru hărți portugheze desenate de curând în vremea lui
• o hartă făcută de „Qulinbi”, pe care cercetătorii îl identifică drept Cristofor Columb

Specialiștii nu sunt de acord dacă acele aproximativ douăzeci includ și cele opt hărți ptolemeice și cele patru portugheze. Important este altceva: autorul hărții nu invocă niciun izvor misterios. Își numește sursele, iar ele sunt hărți cunoscute din vremea lui și din antichitatea greco-romană.

A doua dovadă este forma uscatului. Gregory C. McIntosh, care a publicat în 2000, la University of Georgia Press, singurul studiu monografic al hărții, scrie că desenul uscatului din sud nici măcar nu seamănă cu coasta Antarcticii. După el, acolo se întâlnesc două lucruri: credința larg răspândită în existența unui continent austral și rapoartele călătoriilor portugheze de-a lungul coastei de est a Americii de Sud.

A treia dovadă vine din geologie. Gheața Antarcticii nu este un accident recent. Un studiu publicat în 2017 în revista Earth and Planetary Science Letters, semnat de Andrew Carter, Teal R. Riley, Claus-Dieter Hillenbrand și Martin Rittner, găsește urme de ghețari care rupeau aisberguri la coasta Mării Weddell încă în jurul a 36,5 milioane de ani în urmă, cu cel puțin 2,5 milioane de ani înainte de pragul de 34-33,5 milioane de ani, considerat momentul în care glaciația cuprinde tot continentul.

Ordinul de mărime închide discuția. La 34 de milioane de ani nu existau oameni, nici civilizații, nici nimeni care să poată ridica o hartă.

A patra dovadă este cronologia descoperirii. Prima observare a continentului este pusă în 1820, pe seama expediției lui Fabian von Bellingshausen, iar în 1820-1821 Edward Bransfield și William Smith au fost trimiși de marina britanică spre apele de la sud-est de Shetlandul de Sud, fiind creditați cu prima vedere a Peninsulei Antarctice. James Cook trecuse Cercul Polar de Sud între 1772 și 1775, fără să vadă continentul.

Cum s-a transformat povestea

Metoda lui Hapgood este partea cea mai instructivă. El a presupus că hărțile-izvor, rezultate dintr-o presupusă ridicare topografică antică a Antarcticii, erau exacte. Diferențele dintre hartă și realitate au devenit, astfel, greșeli de copiere, iar harta a fost ajustată până s-a potrivit cu ipoteza.

McIntosh observă și că Hapgood a lăsat deoparte numele de locuri scrise pe hartă. Or, acele nume sunt tocmai lucrul care leagă desenul de geografia cunoscută în 1513. Dacă le citești, uscatul din sud nu mai este un continent nedescoperit.

Pasul următor l-a făcut literatura de mare tiraj: dintr-o identificare discutabilă a ieșit o certitudine, iar din certitudine o explicație extraordinară. Fiecare repovestire a scos o rezervă și a adăugat un adjectiv.

Ce rămâne întrebare legitimă

Rămâne una, și este serioasă. Nicio hartă desenată de Columb nu s-a păstrat. McIntosh scrie că harta lui Piri Reis conține, probabil, în desenul ei, o copie a unei hărți făcute de Cristofor Columb sau sub supravegherea lui. Dacă așa este, harta de la Topkapı este cea mai apropiată imagine pe care o avem a felului în care Columb însuși își reprezenta descoperirea.

Rămâne deschisă și întrebarea ce conțineau părțile pierdute. Harta întreagă ar fi măsurat, după McIntosh, circa 140 pe 165 de centimetri, iar ce s-a păstrat este mai puțin de jumătate.

Și aici stă meritul real, cel care se pierde în poveste. Un căpitan otoman a adunat, în 1513, aproximativ douăzeci de hărți din mai multe tradiții, greacă, arabă și portugheză, plus o hartă a unui navigator mort în 1506, și a făcut din ele o singură imagine a lumii, cu Lumea Nouă pe ea, la douăzeci și unu de ani după prima călătorie a lui Columb. A scris pe hartă de unde are fiecare bucată. Asta este o performanță de cartograf, iar ea nu are nevoie de Atlantida ca să fie remarcabilă.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

• Afirmația sare peste textul documentului. Harta lui Piri Reis are inscripții care își enumeră izvoarele, iar povestea le ignoră.
• Un aviz ține locul analizei. O scrisoare semnată de cineva cu uniformă sau cu titlu nu este o cercetare cartografică.
• Nepotrivirile devin argument. Când diferențele față de realitate sunt explicate ca greșeli de copiere, ipoteza nu mai poate fi infirmată de nimic.
• Lipsa unei dovezi devine dovadă. Faptul că nu știm totul despre o hartă nu înseamnă că a desenat-o o civilizație dispărută.
• Ordinele de mărime nu se verifică. Între 34 de milioane de ani și câteva mii de ani nu există punte, iar o afirmație care are nevoie de una este deja închisă.