Intrarea armatei române în București, 8 octombrie 1878: ce spun documentele

Pe 8 octombrie 1878, pe stil vechi, trupele întoarse din campania de la sud de Dunăre au intrat în Capitală, primite cu 21 de salve de tun. Intrarea armatei române în București a fost gândită ca o sărbătoare de stat a unei țări abia ieșite din război, cu tribune, oaspeți străini și un arc de triumf ridicat anume pentru acea zi. Arcul acela era însă din lemn, iar povestea numelui Căii Victoriei este mai puțin limpede decât o spun ghidurile.

Ce s-a întâmplat pe 8 octombrie 1878 în București?

Armata română s-a întors din Bulgaria și a defilat prin Capitală, în fața a aproximativ 50.000 de bucureșteni. Studiul lui Ionel Zănescu despre România în anii Războiului de Independență consemnează primirea cu 21 de salve de tun și un arc de triumf special construit, cu tribune de o parte și de alta a lui.

În tribuna din dreapta au stat autoritățile centrale, corpul diplomatic, membri ai Academiei și ofițeri străini. În cea din stânga s-au așezat reprezentanții județelor, presa și oameni cu rol important în timpul războiului. Poetul Vasile Alecsandri se afla între invitați.

Mulțimea s-a adunat de-a lungul șoselei Kiseleff și al arterei numite mai târziu Calea Victoriei, de unde a aruncat flori spre coloane. Defilarea propriu-zisă a avut loc în Piața Teatrului Național. După ceremonie, Primăria a dat o masă pe câmpul Filaret pentru trupele care defilaseră, aproximativ 20.000 de militari și ofițeri.

Data de 8 octombrie este dată pe stil vechi, așa cum o consemnează și studiul citat. În secolul XIX diferența față de calendarul gregorian era de 12 zile, deci ziua corespunde lui 20 octombrie pe stil nou. Calendarul zilei de pe historix.ro păstrează forma pe stil vechi, aceeași pe care o folosesc documentele epocii.

Cum arăta arcul de triumf din 1878?

Nu ca monumentul de astăzi. Studiul Doinei Constantinescu despre Arcul de Triumf arată că arcul ridicat în 1877-1878 era construit din lemn, împodobit din loc în loc cu flori și steaguri, și că nu a rezistat în timp.

Chiar locul lui rămâne discutat. Autoarea presupune că ar fi stat la intrarea în oraș, înspre artera devenită Calea Victoriei, dar menționează și opinii care îl plasează în zona Filaret. Numele celui care l-a proiectat nu apare în studiu.

O fotografie atribuită lui Franz Mandy, datată 8 octombrie 1878, arată coloanele armatei trecând pe sub acel arc. Este, pentru ziua aceea, cea mai directă dovadă vizuală: un arc de ocazie, nu un monument.

Cine a ridicat Arcul de Triumf care se vede azi în București?

Monumentul de piatră de pe șoseaua Kiseleff este opera arhitectului Petre Antonescu și a fost executat în două etape, 1922 și 1936, anul inaugurării. Un prim arc fusese ridicat pe acel loc între 1920 și 1922, pentru Marea Unire de la 1 decembrie 1918 și pentru victoria armatei în Primul Război Mondial.

Pentru 1922 nu era gata piatra, așa că s-a adoptat o soluție mult mai rapidă: o structură de beton armat completată cu elemente decorative din lut și ipsos și cu statui de lut. Varianta durabilă are, după măsurătorile autoarei, aproximativ 27 de metri până la cornișă și 25 de metri lățime la bază, cu o deschidere de 16 metri înălțime, 9,5 metri lățime și 11,5 metri adâncime.

Piatra a venit din cinci cariere: Turcoaia, Câmpulung (Albești), Bașchioi, Bampotoc și Rușchița. La partea sculpturală și decorativă au lucrat I. Jalea, C. Baraschi, A. Călinescu și Mac Constantinescu.

A primit Podul Mogoșoaiei numele Calea Victoriei în ziua defilării?

Documentele citite nu arată asta. Studiul Magdalenei Dorojan, din volumul XXV al publicației muzeului bucureștean, spune că artera deschisă în 1692, în vremea lui Constantin Brâncoveanu, ca Pod al Mogoșoaiei, a luat din 1878 numele Calea Victoriei, în formularea autoarei „ca încununare și expresie a victoriei armatei române în Războiul de Independență din 1877-1878”. Studiul nu indică însă actul prin care s-ar fi făcut schimbarea.

Doina Constantinescu reia relatarea lui C. C. Giurescu, potrivit căreia trupele au intrat în oraș pe Podul Mogoșoaiei, care urma să se numească Calea Victoriei. Formularea spune ceva important: numele vine după intrare, nu odată cu ea.

Deosebirea nu este de amănunt. Între o hotărâre luată în ziua defilării și un nume care se impune treptat, în anii următori, stă o întreagă diferență de mecanism: primul ar fi un act administrativ, al doilea este o practică a orașului, pe care administrația o ratifică mai târziu.

Când apare numele Calea Victoriei în actele orașului?

Cea mai limpede dovadă documentară vine din 1884. Pe 2 aprilie 1884, niște proprietari au trimis primarului Bucureștiului o petiție în care se plângeau că strada „Victorii”, de lângă Episcopie, era confundată cu fostul Pod al Mogoșoaiei, numit atunci Calea Victoriei. Cereau un nume nou și propuneau Călugăreni, Corabia sau Ateneul.

Strada a devenit Corabia prin înaltul decret nr. 2282 din 13 august 1884, comunicat primarului printr-o adresă din 14 august. Magdalena Dorojan o identifică cu actuala stradă Georges Clemenceau.

Petiția nu spune când s-a schimbat numele arterei mari, dar arată altceva, la fel de folositor: în primăvara anului 1884, Calea Victoriei era deja numele curent al fostului Pod al Mogoșoaiei, fixat suficient de bine ca să încurce oamenii și să ajungă într-o cerere oficială. Între 1878 și 1884, deci, numele se impusese.

Numele nu a venit singur. Studiul lui Horia Stoica despre schimbarea numelor de străzi în București arată că Calea Victoriei intră într-o familie de denumiri comemorative, alături de Calea Plevnei și de Calea Griviței, toate amintind de un eveniment cheie din istoria României. Privită astfel, botezarea arterei principale apare mai puțin ca un gest de o singură zi și mai mult ca parte dintr-o politică de memorie a orașului, care a trecut pe hartă numele locurilor unde se purtaseră luptele din 1877-1878.

Ce rămâne mit și ce rămâne meritul real?

Mitul cel mai răspândit pune defilarea din 1878 pe sub Arcul de Triumf de astăzi. Cronologia nu permite asta: monumentul de piatră a fost inaugurat în 1936, iar primul arc de pe acel loc datează din 1920-1922. În 1878 a existat un arc, dar unul de lemn, făcut pentru o singură zi.

Al doilea mit este mai blând și mai greu de prins: ideea potrivit căreia strada ar fi fost rebotezată pe loc, în aplauze. Studiile de muzeografie leagă numele de victoria din 1877-1878, însă niciunul nu arată actul. Absența actului nu înseamnă că numele nu ar avea legătură cu războiul; înseamnă doar că, deocamdată, nu știm cum a fost consacrat.

Meritul real nu se micșorează cu nimic. O țară care ieșea din primul ei război purtat ca stat independent a organizat o ceremonie cu tribune pentru corpul diplomatic, cu 21 de salve de tun și cu o masă pentru 20.000 de militari pe câmpul Filaret. Cu mijloacele anului 1878, asta era o demonstrație de administrație, nu doar de entuziasm.

Iar arcul de lemn nu este un amănunt rușinos. Un oraș care ridică în câteva săptămâni un arc de ocazie, tribune pentru oaspeți și o masă pentru douăzeci de mii de oameni face exact ceea ce se putea face în 1878. Monumentul de piatră a venit atunci când a fost cu putință, după un alt război și o altă victorie.