Leopold II, împărat pe 30 septembrie 1790, și Supplex Libellus Valachorum

Pe 30 septembrie 1790, la Frankfurt pe Main, colegiul electoral al Sfântului Imperiu Roman îl alegea împărat pe Leopold II. La mai puțin de șase luni, pe masa lui ajungea Supplex Libellus Valachorum, cel mai important act politic al românilor ardeleni din secolul XVIII. Ce a făcut împăratul cu el spune mai multe despre mecanica puterii habsburgice decât orice discurs.

Ce s-a întâmplat pe 30 septembrie 1790?

Cea mai directă mărturie este un obiect. Muzeul Vienei păstrează o gravură în cupru din 1790, semnată de Johann Jakob von Mechel, inventar W 2726, a cărei titlu este chiar inscripția plăcii: „Leopold der IIte. Römischer Kayser; Erwählt am 30. 7br. 1790. Gekröhnt am 9. 8br. 1790”. În datarea germană de secol XVIII, 7br înseamnă septembrie, iar 8br octombrie. Inscripția spune, deci: ales pe 30 septembrie 1790, încoronat pe 9 octombrie 1790.

Data încoronării este confirmată independent de biografia semnată de Adam Wandruszka în Neue Deutsche Biographie, care înșiră „încoronările de la Frankfurt (9.10.1790), Pressburg (15.11.1790) și Praga (6.9.1791)”, adică cea imperială, cea regală maghiară și cea regală boemă. Alegerea din 1790 nu a fost, de altfel, o formalitate: cum arată muzicologul Austin Glatthorn, deși Habsburgii dăduseră împărați aproape fără întrerupere vreme de secole, „alegerea din 1790 nu era un lucru dinainte hotărât, fiindcă nu exista un rege al romanilor”, adică un moștenitor desemnat din timpul vieții împăratului precedent.

Ce a moștenit Leopold II?

O monarhie în criză. Fratele lui, Iosif II, murise pe 20 februarie 1790, iar cu mai puțin de o lună înainte, pe 28 ianuarie, fusese silit de sfătuitorii lui să semneze rescriptul care revoca aproape toate reformele privitoare la Ungaria și Transilvania. Institutul pentru Cercetarea Maghiarității, care păstrează dosarul acestei zile, notează că au fost lăsate în vigoare doar trei categorii: edictul de toleranță, hotărârile privind iobagii și cele care îmbunătățeau situația clerului de rând.

Aceeași listă apare și în Neue Deutsche Biographie: „Au rămas în vigoare numai patenta de toleranță, cele mai importante reforme bisericești și desființarea șerbiei”. Este un punct pe care merită insistat, fiindcă se greșește des: toleranța religioasă nu a fost desființată în 1790. Sub Leopold II, scrie istoricul Orsolya Szakály, „s-a ajuns la un compromis: dualitatea tradițională a fost restabilită, iar cea mai mare parte a programului de reforme iosefin a fost abandonată”.

În Transilvania, asta a însemnat întoarcerea la ordinea celor trei națiuni recepte, maghiarii, sașii și secuii, și a celor patru religii recepte. Dieta s-a adunat în decembrie 1790, a lucrat vreo trei luni și jumătate și a scos 162 de proiecte de lege. Cererea de unire cu Ungaria a fost ocolită elegant: Leopold II, notează Istoria Transilvaniei, a blocat practic reunificarea prin despărțirea cancelariei aulice, în februarie 1791.

Ce cerea Supplex Libellus Valachorum?

Titlul latin al tiparului spune totul: drepturile „comune celor trei națiuni recepte”, cerute a le fi redate postliminio, adică prin repunere în drepturi. Nu independență, nu separare, ci egalitate constituțională în interiorul principatului, ca a patra națiune receptă. Memoriul a fost înaintat în martie 1791, iar ziua exactă este disputată: cercetătorul Áron Kovács, urmându-l pe Zoltán I. Tóth, scrie că „prima versiune a memoriului a fost înaintată curții pe 11 martie 1791”, în vreme ce Ana Ene dă 28 martie, prin mijlocirea principelui moștenitor Francisc.

Autorii nu sunt un singur om. Istoria Transilvaniei formulează prudent: „Autorul principal a fost Iosif Meheși, care s-a folosit de documentarea istorică alcătuită de Samuil Micu; istoricii dezbat în continuare identitatea celorlalți colaboratori”. Mișcarea fusese pornită din 1789 de Ioan Para, vicarul Năsăudului, iar cercul se aduna la Oradea, în jurul episcopului unit Ignatie Darabant. Participarea lui Gheorghe Șincai este confirmată separat de istoricul Cornel Sigmirean.

• Retragerea, ca nelegale, a formulelor „tolerați” și „admiși între stări”.
• Repunerea românilor în poziția pe care o aveau de la întemeierea principatului, între națiunile conlocuitoare.
• Drepturi egale pentru clerul, nobilimea și plebea română, fie ortodoxă, fie unită.
• Accesul nobililor români la dregătorii și demnități.
• Denumiri românești pentru comitatele și districtele cu majoritate română, și purtarea sarcinilor în raport cu numărul.

Argumentul juridic este ingenios și se sprijină pe o singură idee, repetată ca un refren în text: „toată actuala soartă tristă a românilor din Transilvania se datorează nu legilor, ci nedreptății vremurilor”. Dacă nicio lege nu a schimbat statutul națiunii române, atunci drepturile nu au fost pierdute, ci doar nesocotite, iar împăratul nu trebuie să acorde nimic nou, ci doar să repună lucrurile în rânduială. Kovács arată că termenul-cheie al tuturor acestor memorii, până în 1838, este repunerea, reponere.

Ce a făcut împăratul cu memoriul?

L-a pasat. Formularea din Istoria Transilvaniei este necruțătoare: „Leopold II a trimis ambele petiții dietei, lăsând-o pe aceasta să poarte întreaga răspundere a respingerii lor”. A doua petiție era a clerului unit, cu aceleași cereri, dar fără argumentul continuității.

Ce a urmat în sala Dietei se poate reconstitui din două direcții. Istoria Transilvaniei scrie că „dieta a ascultat în tăcere citirea Supplex-ului”, apoi, după dezbatere în comisie, a hotărât că românii din ținuturile națiunii maghiare și ale celei secuiești nu pot dobândi drepturi civile suplimentare, fiindcă nici drepturile nobililor și ale oamenilor liberi, nici obligațiile iobagilor nu depindeau de etnie. Sașii au evitat să ia poziție. Ana Ene descrie atmosfera: „Citirea Supplex-ului a fost receptată ca o obrăznicie fără precedent în Dieta Transilvaniei”, cu huiduieli, ironii și proteste.

A obținut Supplex Libellus Valachorum ceva?

Nu. „Inițiativa românilor a fost, așadar, fără succes”, scrie Istoria Transilvaniei, iar în privința chestiunii esențiale „românii nu au reușit să obțină recunoașterea ca națiune egală”. Singura mișcare pe latura religioasă a fost o confirmare a unor drepturi existente: uniții puteau deja să își practice liber credința, iar stările au redactat un proiect care recunoștea același lucru ortodocșilor, cu precizarea că credincioșii celor două rituri grecești răspund de întreținerea preoților lor. Adică fără înzestrare.

Refuzul a devenit formulă administrativă. Kovács arată că, atunci când un nou memoriu românesc a ajuns la curte în 1834, cancelaria transilvană a răspuns retrimițând respingerea Supplex-ului din 1792. Al doilea Supplex, din 1792, nu i-a mai fost adresat lui Leopold II, care murise pe 1 martie al aceluiași an, ci lui Francisc II, care a răspuns pe 21 iulie 1792. Paradoxul consemnat de Ana Ene este că textul din 1792 era mai cuprinzător și mai bine redactat, dar cel din 1791 a intrat în conștiința istorică.

Unde se înșală repovestirile despre Supplex?

Trei corecturi se impun. Prima: Supplex-ul nu a obținut drepturi, le-a cerut. A doua: nu a fost un program de independență, ci o cerere de egalitate în interiorul stărilor, iar Istoria Transilvaniei notează chiar limita acestei viziuni, fiindcă memoriul urmărea să înscrie statutul politic al românilor în structura existentă a celor trei națiuni. A treia: cuvintele „restaurare” și „repunere” nu privesc trecutul. Kovács este explicit: autorii „au folosit metodologia juridică a epocii pentru a-și descrie cererile privind situația politică viitoare a românilor”.

Se cuvine spusă și o asimetrie a argumentației. Temeiul istoric, continuitatea daco-romană, purta, în judecata Istoriei Transilvaniei, „slăbiciuni evidente”. Dar afirmația demografică din același document era corectă: românii ajunseseră grupul național cel mai numeros din Transilvania. Iar o capcană bibliografică merită semnalată: tiparul de la Cluj din 1791, cel mai des reprodus, este ediția lui I. C. Eder, „cum notis historico-criticis”, adică însoțită de note menite să combată memoriul. Cine îl citează fără această precizare citează, fără să vrea, principalul adversar contemporan al documentului.

Ce rămâne, atunci?

Rămâne documentul. David Prodan, autorul monografiei clasice, l-a numit, în formularea reluată de Istoria Transilvaniei, „fără discuție, cel mai important act politic al românilor din Transilvania în cursul secolului al XVIII-lea”. Rămâne felul în care a fost gândit: nu o plângere, ci o pledoarie juridică, scrisă în latina cancelariilor, sprijinită pe documente din 1437 și 1438, adresată singurei autorități care avea puterea să schimbe ceva. Judecat cu mijloacele vremii, este exact ceea ce putea face un grup fără reprezentare în Dietă.

Și rămâne consecința lungă. Memoriul a devenit, cum scrie Ana Ene, „modelul prin excelență, programul de luptă pentru generațiile viitoare”. Cererile lui, egalitate juridică, acces la dregătorii, recunoaștere ca națiune, revin în memoriile din 1834, 1838 și, mai departe, în Memorandumul din 1892. Un act politic care pierde de câteva ori și, până la urmă, câștigă, nu este un eșec, ci o linie.