Generalul Constantin Coandă și guvernul care a readus România în război, 1918

Pe 30 septembrie 1932 se stingea la București generalul Constantin Coandă, omul pus de regele Ferdinand în fruntea guvernului, în toamna lui 1918, pentru o singură misiune: să rupă pacea semnată cu Puterile Centrale și să readucă România în război. A reușit, cu o zi înainte de armistițiul de la Compiègne. Ce a însemnat, practic, gestul acesta este o poveste mai complicată decât o consemnează manualele.

Ce a fost guvernul Coandă și de ce a fost numit un general?

În aprilie 1918, izolată după prăbușirea frontului rus, România fusese silită să semneze pacea separată de la București, pe 24 aprilie/7 mai. Tratatul cerea concesii teritoriale și, mai important pentru ce urmează, demobilizarea armatei: articolul 4 stabilea efectivele, iar articolul 5 predarea armamentului și a muniției. Regele Ferdinand nu a ratificat însă niciodată documentul, iar acest refuz de semnătură a lăsat deschisă o ușă juridică.

Pe 24 octombrie/6 noiembrie 1918, guvernul filogerman al lui Alexandru Marghiloman și-a dat demisia. În aceeași zi s-a format cabinetul generalului Constantin Coandă. Noul guvern, scrie istoricul Constantin Ungureanu, „a anulat prevederile tratatului de pace cu Puterile Centrale și a cerut trupelor germane și austro-ungare să părăsească teritoriul României”.

De ce un general și nu un om politic? Niciuna dintre lucrările consultate nu explică decizia regelui. Indiciul cel mai apropiat vine din felul în care contemporanii au înțeles sfârșitul acestui guvern: ziarul „Libertatea” din Orăștie anunța, în numărul din 11/24 decembrie 1918, că „în România se retrage guvernul Coandă, dând loc guvernului Brătianu, pe timpul pertractărilor de pace”. Un cabinet de interval, așadar, pentru operațiunea militară, urmat de unul de partid pentru diplomație. Din componența lui, singurul portofoliu pe care l-am putut confirma este acela al chimistului Petru Poni, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice.

Cum suna decretul de mobilizare?

Textul este scurt și se citește ca o comandă. Decretul regal a fost dat de Ferdinand la Iași, pe 27 octombrie 1918, stil vechi, și prevedea, în transcrierea publicată de cercetătorul Silviu-Daniel Niculae: „Art. I. Toate comandamentele, corpurile de trupă și serviciile armatei sunt în stare de război. Prima zi de mobilizare: 28 octombrie 1918. Art. II. Trupele de război vor fi completate cu oameni din contingentele de întărire, rezervă și miliții, până la contingentul 1894 inclusiv”.

Prima zi de mobilizare, 28 octombrie stil vechi, este 10 noiembrie pe stil nou. De aici data pe care o știe toată lumea. Merită reținut că unii istorici, precum Cornel Grad, datează chiar decretul „din 28 octombrie/10 noiembrie 1918”, adică după ziua intrării lui în vigoare, nu după ziua semnării. Nu este o contradicție, ci două convenții de datare diferite.

Chiar a reintrat România în război pe 10 noiembrie 1918?

Din punct de vedere juridic, da. Din punct de vedere militar, răspunsul dat de revista oficială a Ministerului Apărării Naționale este mult mai rezervat. Concluzia lui Niculae, formulată fără ocolișuri, este că „a doua mobilizare a Armatei Române, în ansamblu, nu poate fi considerată o mobilizare propriu-zisă, din cauza situației politice și militare”, ci mai degrabă „o reorganizare a marilor unități și operațiuni de creștere și completare a efectivelor”. Durata mobilizării, adaugă el, „a depășit cu mult timpul prevăzut în instrucțiunile de mobilizare”.

Cifrele, luate din Arhivele Militare Române, fondul Marelui Cartier General, dosarul 131, explică de ce:

• Efectivul real al armatei române era de 163.240 de oameni, iar mobilizarea putea ajunge la cel mult zece divizii.
• Ordinea de bătaie disponibilă: nouă divizii de infanterie și două de cavalerie.
• Artileria: 160 de baterii de campanie și 65 de obuziere.
• Lipseau 50 la sută din mantale, 60 la sută din vestoane, 40 la sută din pantaloni și 15 la sută din bocanci.
• Muniție pentru șapte până la zece zile de foc.
• Comandamentul armatei germane de ocupație obligase România să vândă încă 3.557 de cai.

În teren, efortul inițial a fost și el modest. Cornel Grad arată că armata, „remobilizată în grabă”, a trimis peste Carpați, la început, „numai 2 divizii”, Divizia 7 Infanterie și Divizia 1 Vânători, plecate „după numai 6 zile, în condiții grele de iarnă”. Efortul militar real, cel care a contat pentru Transilvania, a venit în lunile următoare, nu pe 10 noiembrie.

A contat reintrarea la Conferința de Pace de la Paris?

A contat, dar nu a fost suficientă. Dovada cea mai limpede se vede la trei zile după declarația de război. La Convenția militară de la Belgrad, din 13 noiembrie 1918, scrie Cornel Grad, „România n-a fost invitată la această convenție și nici consultată, la momentul respectiv fiind considerată stat necombatant, deoarece semnase, la Buftea, pace separată cu Puterile Centrale”. Tocmai convenția aceea a fixat linia de demarcație în Transilvania.

La Paris, argumentul păcii separate a fost folosit împotriva României. Ioan Scurtu consemnează nemulțumirile lui Clemenceau față de un stat care încheiase pace separată în aprilie 1918 și poziția lui Wilson, care declara că țara sa „nu recunoștea tratatele secrete încheiate după declanșarea” războiului, ceea ce scotea din joc convenția politică din 4/17 august 1916. Ion I. C. Brătianu a răspuns invocând jertfa de sânge a armatei și principiul egalității statelor. România a fost totuși clasată printre puterile cu interese limitate, în afara Consiliului celor Patru.

A semnat generalul Coandă actul Unirii?

Nu, și aici merită separate lucrurile cu grijă, fiindcă afirmația circulă des. Unirea Basarabiei fusese hotărâtă de Sfatul Țării pe 27 martie/9 aprilie 1918, sub guvernul Marghiloman. Unirea Transilvaniei a fost decretată pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918 de Adunarea Națională de la Alba Iulia, adică de românii din Transilvania, Banat și Ungaria, nu de guvernul de la Iași. Decretul-lege de ratificare, nr. 3631 din 11 decembrie 1918, a fost dat deja sub guvernul Brătianu.

Ce a făcut, documentat, guvernul Coandă pentru Unire este altceva, și nu e puțin: a ordonat intrarea armatei în Bucovina. „Concomitent, generalul Zadik a primit ordin de la guvernul Constantin Coandă să pornească spre Cernăuți”, scrie Ungureanu. Divizia 8 a intrat în Cernăuți pe 11 noiembrie 1918, iar Congresul General al Bucovinei, întrunit pe 15/28 noiembrie în sala sinodală a Rezidenței Mitropolitane, a hotărât „unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare”. Contribuția cabinetului a fost, deci, militară și de deschidere de drum, nu de semnătură.

Cine a fost, de fapt, omul Coandă?

Surprinzător de puțin documentat, pentru un fost prim-ministru. Moartea lui o consemnează „Gazeta Transilvaniei” din 2 octombrie 1932, un număr de duminică: „Joi la orele 2 noaptea a încetat din viață, la locuința sa din București, generalul Coanda”. Trupul a fost depus la casa din Bulevardul Lascăr Catargiu, iar prim-ministrul Vaida-Voevod a trimis o coroană în numele guvernului. Joi era 29 septembrie, deci ora 2 din noapte cade pe 30 septembrie 1932, data care apare în calendare. Vârsta dată de ziare este 76 de ani.

În schimb, necrologul din „Unirea Poporului” de la Blaj îl trece și drept „fost șef al marelui stat major”, iar lista oficială a șefilor Statului Major General, publicată de Ministerul Apărării Naționale, nu îl cuprinde. Este o eroare de epocă, repetată până azi. Nu am putut confirma din surse academice nici anul și locul nașterii, nici studiile la Paris, nici președinția Senatului, nici o calitate de membru al Academiei Române. Numele familiei a rămas însă în istoria tehnicii prin fiul lui, inginerul Henri Coandă, ales membru titular al Academiei Române în 1970.