Acordul de la München, 29 septembrie 1938: ce scrie în document

Acordul de la München poartă data de 29 septembrie 1938, deși a fost semnat după miezul nopții. Textul are câteva pagini și nu vorbește despre pace, ci despre zone, date și ore de predare a teritoriului. Pentru România, importanța lui nu e în ce scrie, ci în procedura pe care a inventat-o.

Ce scrie, de fapt, în Acordul de la München?

Cine deschide textul, în ediția de documente a Avalon Project de la Yale Law School, are o surpriză: nu e un tratat de pace, e un orar. Documentul stabilește că evacuarea teritoriului sudet începe pe 1 octombrie și că „evacuarea teritoriului va fi încheiată până pe 10 octombrie, fără ca instalațiile existente să fi fost distruse”.

Predarea e împărțită pe zone, cu date fixe pentru intrarea trupelor germane:

• zona I, pe 1 și 2 octombrie 1938
• zona II, pe 2 și 3 octombrie
• zona III, între 3 și 5 octombrie
• zona IV, pe 6 și 7 octombrie
• restul teritoriilor cu populație majoritar germană, până pe 10 octombrie

Mai departe, textul înființează o comisie internațională, formată din reprezentanți ai Germaniei, Marii Britanii, Franței, Italiei și Cehoslovaciei, care urma să stabilească detaliile evacuării și ajustările finale de frontieră, cu dreptul de a recomanda modificări minore ale determinării strict etnografice. Prevede teritorii de plebiscit, ocupate de organisme internaționale până la vot, vot care trebuia ținut cel mai târziu pe 30 noiembrie 1938, în condiții modelate după plebiscitul din Saar. Și lasă o comisie germano-cehoslovacă să se ocupe de schimbul de populație, cu un drept de opțiune de șase luni pentru cei care voiau să se mute.

Aceasta e toată substanța: cine pleacă, de unde, până când și cine numără. Un document de câteva pagini a mutat o graniță.

Cine a semnat și cine a lipsit de la masă?

Semnăturile sunt patru: Adolf Hitler pentru Germania, Neville Chamberlain pentru Marea Britanie, Édouard Daladier pentru Franța și Benito Mussolini pentru Italia.

Cehoslovacia nu e printre ele. Enciclopedia Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite o spune fără ocolișuri: Cehoslovacia „nu a fost parte la negocierile de la München” și a acceptat „sub o presiune semnificativă din partea Marii Britanii și a Franței”. În textul acordului, statul cehoslovac apare doar ca membru al comisiei internaționale și ca parte în comisia pentru schimbul de populație. Altfel spus, îi era rezervat rolul de a executa un calendar hotărât de alții.

Cifrele acordului sunt, în același timp, cifrele unei capitulări militare fără luptă: regiunile cedate cuprindeau fortificațiile de frontieră ale țării. Aceeași sursă notează că Cehoslovacia trebuia să predea „regiunile de frontieră și apărarea lor”, iar trupele germane le-au ocupat între 1 și 10 octombrie 1938.

Când a fost semnat: 29 sau 30 septembrie 1938?

Amândouă datele se întâlnesc în lucrări serioase, iar motivul e simplu. Documentul poartă data de 29 septembrie 1938, iar ediția Avalon îl publică sub acest titlu. Negocierile au continuat însă peste miezul nopții, iar semnarea a avut loc în orele mici ale zilei de 30 septembrie.

De aceea enciclopedia Muzeului Memorial al Holocaustului datează evenimentul „29-30 septembrie 1938”, iar alte lucrări de referință îl trec direct la 30 septembrie. Calendarul de pe historix.ro urmează data documentului, 29 septembrie. Cine găsește 30 septembrie nu a dat peste o greșeală, ci peste ora de pe ceas.

Ce a însemnat München pentru România?

Nicio literă din acord nu vorbește despre România. Consecința a fost totuși directă, și se poate urmări documentar pe două fire.

Primul fir e cel al alianțelor. Cehoslovacia era partenerul României în Mica Antantă, alianța construită în anii 1920 împotriva revizionismului, iar garanția acestei construcții era Franța. La München, Franța și Marea Britanie au consimțit la dezmembrarea propriului aliat. Pentru Bucureștiul acelui octombrie, asta nu era o veste din străinătate, era o informație despre valoarea propriei asigurări de viață.

Al doilea fir e cel al mecanismului. Studiul lui Péter Kenéz despre monografia lui Béni L. Balogh consemnează că, după desființarea Cehoslovaciei, Ungaria a primit sudul Slovaciei și Subcarpatia prin primul arbitraj de la Viena, iar în 1940 „germanii, împreună cu partenerii lor mai mici, italienii, au arbitrat între Ungaria și România, permițând Ungariei să reia partea nordică a Transilvaniei”. Aceeași lucrare explică și calculul lui Hitler: a sprijinit maghiarii pentru că aceștia amenințau cu războiul, iar dezordinea în Balcani era contrară intereselor germane.

Drumul de la München la Dictatul de la Viena din 30 august 1940 nu e, prin urmare, o metaforă. Este aceeași procedură, aplicată a doua oară: doi arbitri, doi reclamanți și un stat chemat să semneze o hotărâre pe care nu a negociat-o.

Ce a făcut România între cele două momente se poate citi în studiul Marusiei Cîrstea, publicat în anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor” al Academiei Române. Regele Carol II a mers în Marea Britanie între 15 și 18 noiembrie 1938, tocmai pentru a lămuri pozițiile de după München și pentru a testa sprijinul economic britanic și disponibilitatea Londrei de a se implica în sud-estul Europei. Presa vremii a reținut linia oficială românească: țara nu are nimic de cerut nimănui și nimic de dat nimănui, este amica tuturor celor care o lasă în pace și nu e dușmanul nimănui. Este definiția unei neutralități care se apără cu vorbe.

Hârtia fluturată la Heston: ce era, de fapt, pe ea

Imaginea cea mai cunoscută a lui München nu e de la München. Este fotografia oficială a Ministerului britanic al Informațiilor, în care Chamberlain arată unei mulțimi, pe aerodromul Heston, pe 30 septembrie 1938, o foaie de hârtie.

Descrierea fotografiei spune ce era pe ea: rezoluția de angajare la metode pașnice, semnată de Hitler și de Chamberlain. Adică un document separat, cu două semnături, o declarație anglo-germană, nu acordul în patru pe care îl discutăm aici. Confuzia dintre cele două e cea mai răspândită eroare legată de ziua de 29 septembrie 1938.

A doua eroare e de citat. Formula pe care o redă dosarul educațional al Arhivelor Naționale britanice este „Peace for our time”, nu „peace in our time”, varianta care circulă de decenii. Iar în același dosar stă și declarația lui Hitler, că nu mai are pretenții teritoriale în Europa.

Cum se judecă München astăzi

Condamnarea e aproape unanimă, și pe bună dreptate, dar ea a devenit cu timpul un argument politic, ceea ce nu ajută la înțelegerea deciziei. Merită deci separate lucrurile.

Ce arată documentele britanice: dosarul Arhivelor Naționale strânge scrisoarea ambasadorului Nevile Henderson din 6 septembrie 1938, însemnările lui Chamberlain de la întâlnirea de la Berchtesgaden și un raport al generalului Ismay despre ce s-ar întâmpla dacă Cehoslovacia ar fi dată germanilor. Sunt hârtii de guvern care cântăresc timp, înarmare și riscuri militare, nu doar dorința de a evita un război.

Ce arată aritmetica militară: predarea regiunilor sudete a însemnat predarea fortificațiilor, a unei industrii și a unei armate care ar fi trebuit să lupte. Cei care susțin că München a cumpărat un an de înarmare pentru Occident trebuie să pună în balanță ce a cumpărat Germania în același an.

Ce nu se poate decide din documente: ce s-ar fi întâmplat dacă Franța și Marea Britanie ar fi refuzat. Istoria contrafactuală e un exercițiu util de gândire, nu o dovadă, iar cine o prezintă drept certitudine, în orice direcție, iese din meseria de istoric.

Ce s-a dovedit, în schimb, este ușor de verificat: pretenția că nu mai există pretenții a rezistat mai puțin de jumătate de an, iar procedura inventată la München a fost refolosită în 1940, cu România la capătul ei.