Tratatul de la Berna, 1874: cum a intrat România în Uniunea Poștală

Calendarele românești pun pe 27 septembrie 1874 semnarea la Berna a tratatului care a creat Uniunea Poștală Generală, cu România între membrii fondatori. Textul tratatului are, însă, altă dată: 9 octombrie 1874. Ambele sunt corecte, și explicația spune mai mult despre statul român decât evenimentul în sine.

Ce s-a semnat, de fapt, prin Tratatul de la Berna?

Congresul poștal internațional s-a deschis la Berna pe 15 septembrie 1874, la invitația guvernului elvețian, pe baza unui plan al lui Heinrich von Stephan, funcționar poștal din Confederația Germaniei de Nord. Documentul semnat la capătul lui, Tratatul de la Berna, face din statele semnatare, prin articolul 1, „un singur teritoriu poștal pentru schimbul reciproc de corespondență”. Nu e o metaforă: de atunci, o scrisoare nu mai trecea printr-un lanț de convenții bilaterale, cu tarife renegociate la fiecare graniță.

Textul, consultabil în ediția Avalon Project a Facultății de Drept de la Yale, fixează cifre precise. Taxa pentru o scrisoare simplă franată este de 25 de centime, cu o marjă admisă între 20 și 32, pentru o greutate de până la 15 grame. Cărțile poștale plătesc jumătate, imprimatele 7 centime pe pachet. Articolul 10 garantează dreptul de tranzit pe tot teritoriul Uniunii și obligă administrațiile să expedieze pe cele mai rapide rute. Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie 1875, încheiat inițial pe trei ani.

27 septembrie sau 9 octombrie? De unde vin cele două date

Diferența e de exact douăsprezece zile, adică decalajul dintre calendarul iulian și cel gregorian în secolul al XIX-lea. România a folosit calendarul iulian până în 1919, așa că actele și presa de la București datau evenimentul pe 27 septembrie, în timp ce la Berna se scria 9 octombrie. Nu sunt două semnături și nici o eroare: e aceeași zi, numărată în două sisteme. Uniunea Poștală Universală însăși aniversează 9 octombrie ca Ziua Mondială a Poștei.

Verificarea aceasta nu e o chichiță de erudit. Jumătate din confuziile de cronologie din istoria românească modernă vin din amestecul celor două stiluri, iar Tratatul de la Berna e un caz-școală: o dată internă și o dată internațională pentru un singur act.

Câte state au semnat Tratatul de la Berna?

Uniunea Poștală Universală vorbește, în istoricul său oficial, de reprezentanți ai 22 de țări. Textul tratatului enumeră însă 21 de state: Germania, Austro-Ungaria, Belgia, Danemarca, Egipt, Spania, Statele Unite, Franța, Marea Britanie, Grecia, Italia, Luxemburg, Norvegia, Țările de Jos, Portugalia, România, Rusia, Serbia, Suedia, Elveția și Turcia. Diferența vine din Austro-Ungaria, care avea două administrații poștale separate și a semnat cu două delegații. Pentru România a semnat tratatul și protocolul final George Lahovari.

Lista merită citită cu atenție, fiindcă e o fotografie a lumii din 1874: Europa aproape întreagă, plus Statele Unite, Egipt și Imperiul Otoman. Restul planetei, adică marea majoritate a populației, apărea în sistem doar prin coloniile puterilor semnatare. Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații arată că organizația numără azi 192 de state membre.

De ce conta asta pentru un stat încă vasal Porții?

În 1874, România nu era stat independent. Independența a fost proclamată în 1877 și recunoscută internațional prin Tratatul de la Berlin, în 1878. Formal, principatul se afla sub suzeranitatea Porții. Și totuși, la Berna a semnat în nume propriu, alături de Turcia, un tratat multilateral, cu drepturi și obligații proprii. Asta e substanța zilei: un act de suveranitate exercitată în practică, înainte de recunoașterea ei în drept.

Procedeul nu era nou. Bucureștiul construia de un deceniu o rețea de convenții tehnice, poștale și telegrafice, care îi dădeau prezență internațională fără a provoca o criză politică. Tratatul de la Berna a fost cea mai vizibilă piesă din această strategie, pentru că ea punea numele României pe un document semnat de marile puteri.

Ce avea România de oferit în 1874?

O administrație poștală și telegrafică unificată, construită în grabă, dar funcțională. Mărcile „cap de bour” circulaseră în Moldova din 1858. Serviciul de poștă a trecut în administrarea statului în 1862, cu o direcție generală la București. Legea de organizare a serviciului de poștă și telegraf a fost promulgată de Alexandru Ioan Cuza la 3/15 decembrie 1865, iar în fruntea direcției unificate a fost numit belgianul Cezar Librecht.

• 1858: primele mărci poștale, „cap de bour”, în Moldova.
• 1862: poșta trece în administrarea statului.
• 3/15 decembrie 1865: legea poștei și telegrafului, promulgată de Cuza.
• 1859-1863: rețeaua telegrafică crește de la 12 stații și 834 de kilometri la 46 de stații și 2.874 de kilometri.
• 1871: o nouă lege a poștei și telegrafului.
• 1874: se înființează Biroul statistic al poștelor și telegrafelor.

Creșterea rețelei telegrafice explică de ce România era un partener util, nu doar un solicitant: prin teritoriul românesc trecea traficul dintre Europa Centrală și Orient. Un stat prin care curge corespondența altora are ce pune pe masă la o negociere despre tranzit.

Ce rămâne neclar?

Nu am găsit publicat un studiu românesc de arhivă despre instrucțiunile primite de delegația de la Berna, adică despre ce a cerut și ce a cedat efectiv Bucureștiul în negociere. Textul tratatului și istoricul oficial al Uniunii spun ce s-a semnat, nu cum s-a ajuns acolo. Până la o cercetare în fondurile Ministerului Afacerilor Străine și ale Direcției Poștelor, partea românească a poveștii rămâne descrisă din exterior.

Rămâne de asemenea deschisă întrebarea cât a schimbat Tratatul de la Berna viața obișnuită în România. Tariful unic a ieftinit corespondența internațională, dar într-o țară cu o rată mare de analfabetism efectul imediat a atins întâi comercianții, apoi administrația, și abia la urmă gospodăriile. Cifrele de trafic poștal românesc de după 1875, care ar arăta limpede acest decalaj, nu sunt publicate într-o serie continuă și accesibilă.