Pacea de la Zsitvatorok, 11 noiembrie 1606: sfârșitul Războiului cel Lung

La 11 noiembrie 1606, de Sfântul Martin, într-o tabără ridicată acolo unde râul Žitava se varsă în Dunăre, comisarii împăratului, ai principelui Bocskai și ai sultanului au iscălit pacea de la Zsitvatorok. Tratatul a încheiat treisprezece ani de război, iar un singur articol din el a rămas în toate manualele: cel prin care cei doi suverani se numeau de atunci Cezar, nu Rege. Documentele arată însă că povestea e mai complicată, și că textul tace exact acolo unde ne-am aștepta să vorbească despre țările românești.

Ce a fost pacea de la Zsitvatorok?

A fost tratatul care a pus capăt pe hârtie Războiului cel Lung, purtat din 1593 între Habsburgi și Imperiul Otoman. Numele vine de la locul semnării: în maghiară, „torok” înseamnă gura unui râu, iar Zsitvatorok este punctul unde râul Žitava se varsă în Dunăre, lângă satul Dunaradvány, azi Radvaň nad Dunajom, în Slovacia.

Textul latin al instrumentului se încheie cu formula „dat în tabăra așezată sub Dunăre și râul Žitava”, adică o tabără militară în câmp. Delegațiile habsburgică și ungară erau așezate la nord de Dunăre, iar beilerbeiul de Buda, Kadızâde Ali Pașa, la Nyergesújfalu, pe malul celălalt, și venea la negocieri cu barca. Prima întâlnire în zona dintre tabere a fost la 29 octombrie 1606, iar la 2 și la 6 noiembrie s-au purtat dispute aprinse pe cetăți.

Cine a semnat, de fapt, tratatul?

Nu suveranii. În tabără au semnat comisari. Preambulul latin dă șapte comisari cezaro-regești, în frunte cu Johann von Molart, consilier de război și căpitan al Komáromului, alături de Adolf von Althan, de comitele Gheorghe Thurzó și de istoricul Nicolaus Istvánffy. Pentru principele Transilvaniei, Ștefan Bocskai, au semnat patru delegați, printre care István Illésházy. Pentru partea otomană au semnat Ali Pașa și Hâbil Efendi, cadiul Budei, „în numele preaputernicului împărat al turcilor”.

Motorul politic al păcii a fost arhiducele Matthias, fratele împăratului, care ceruse de la 30 august 1605 împuterniciri nelimitate, fiindcă altfel deciziile trebuiau să ajungă până la Praga. Împăratul Rudolf al II-lea a ratificat separat, în castelul de la Brandeis, la 9 decembrie 1606. Iar la 29 decembrie 1606, șapte săptămâni după semnare, Bocskai murea.

Ce prevedea tratatul

Instrumentul latin are șaptesprezece articole și o confirmare imperială. Articolul al doilea este cel care a făcut istorie: „în toate scrisorile, actele și vizitele să se purceadă omenește, iar unul să-l numească pe celălalt Cezar, nu Rege”. Restul rânduiește pacea în chip practic.

• Durata: douăzeci de ani, socotiți de la 1 ianuarie 1607, cu solii reciproce la fiecare trei ani, cu daruri „fără obligație și nu sub numele de daruri”, prin persoane de rang egal.
• Darul: un dar în valoare de 200.000 de florini, dus la Constantinopol „o dată pentru totdeauna”, în locul dării anuale pe care Ferdinand I se angajase în 1547 să o plătească.
• Cetățile: pot fi refăcute și întărite pe vechile amplasamente, dar cetăți noi nu este îngăduit să se ridice. Vácul rămâne în mâinile împăratului și poate fi zidit mai departe.
• Satele: regimul dărilor pentru satele supuse se lăsa pe seama unor comisii mixte, iar turcii nu intrau în sate, ci își încasau veniturile prin juzii satelor.

Socoteala darului merită spusă: tributul anual era de 30.000 de ducați, deci cei 200.000 echivalau cu aproximativ șapte ani de plată. Textul latin spune însă „un dar în valoare de 200.000 de florini”, nu 200.000 în numerar, iar unitatea diferă de la o tradiție la alta, florini în latină, kuruși sau taleri în literatura turcească.

A fost recunoscut împăratul drept egal al sultanului?

În literă, da, dar cuvântul nu este cel care circulă. Tratatul nu spune „padișah”, spune „Cezar”. În textul osman al aceluiași articol se scrie că în actele trimise de partea „preafericitului nostru padișah” împăratul romano-german va fi titulat „romayî çâsâr”, adică împărat roman, și nu „kiral”, rege. Titlul de padișah rămâne al sultanului chiar în fraza care face concesia.

Mai interesant este ce s-a întâmplat după. Cronica unui fost reisülküttâb arată că, sub marele vizir Nasuh Pașa, scribii au cerut lămuriri, iar sultanul a emis un ordin propriu prin care a refuzat categoric să se scrie „çasar”: să se scrie cum s-a scris din vechime, iar dacă asta duce la ruperea păcii, a lupta e mai bine. Ieșirea s-a găsit în arhiva cancelariei: în unele acte mai vechi, din vremea lui Soliman I și a lui Selim II, se folosise „imparador”. Era un cuvânt latin, nu unul încărcat cu moștenirea bizantină pe care sultanii o revendicau prin titlul de kayser, deci putea fi primit fără teamă. De atunci s-a scris „Nemçe imparatorı”.

Aici istoricii se despart. Sándor Papp, de la școala de la Szeged, vede o cotitură juridică reală: este primul tratat habsburgo-otoman hotărât nu prin bunăvoința padișahului, la cerere, ci prin negocieri comune, iar supremația otomană în uzanțele diplomatice a dispărut. Turcologul Markus Köhbach arată că paritatea a fost terminologică și erodată imediat, iar refuzul otoman nu venea din slăbiciune, ci din apărarea propriei concepții imperiale. Fatih Gürcan respinge teza declinului: otomanii cuceriseră Egerul și Kanizsa, iar recunoașterea titlului însemna doar că împăratul pe care ei îl socoteau egal nu mai ședea la Madrid, ci la Viena. O a patra poziție, a lui Ernst Petritsch, vorbește de egalitate numai „în titlu”, fiindcă asimetriile de text și ierarhiile de protocol au rămas.

De ce apar date diferite, 11 sau 15 noiembrie 1606?

Fiindcă o eroare de titlu s-a propagat în bibliografii. Volumul aniversar publicat la Debrecen în 2007 poartă pe copertă data 15 noiembrie 1606, însă capitolele din interiorul aceluiași volum dau 11 noiembrie. Textul latin al tratatului este limpede: a fost încheiat „la sărbătoarea Sfântului Martin, anul Domnului 1606”, adică 11 noiembrie. Socoteala se închide și altfel: prima întâlnire a fost la 29 octombrie, iar negocierea a ținut treisprezece zile.

Nu este nici o chestiune de stil vechi și stil nou. În 1606 deosebirea dintre calendarul iulian și cel gregorian era de zece zile, deci 11 noiembrie stil nou cade la 1 noiembrie stil vechi. Nici una dintre cele două socoteli nu dă 15 noiembrie.

Tot aici intră și cea mai răspândită simplificare: că Războiul cel Lung s-a sfârșit în ziua aceea. Pacea nu a intrat în vigoare prin semnarea de la Zsitvatorok, ci prin negocierile care au urmat. Solul Adam von Herberstein a descoperit că exemplarele nu se potriveau, iar locțiitorul marelui vizir a pus să se traducă sub ochii lui un text care făcea să pară că deosebirile fuseseră primite. Abia în 1612 a venit o confirmare sultanală, în 1615 pacea a fost reînnoită la Viena, iar în 1616 cancelaria lui Matthias a retipărit articolele traduse cuvânt cu cuvânt din diploma sultanului, recunoscând în scris că „întărirea împăratului turcesc, în cuvinte și în înțeles uneori mai întunecată, s-a deosebit de a noastră”. Tratatul a fost prelungit de șase ori și a ținut șaizeci de ani.

Ce legătură are tratatul cu țările românești?

Cea mai grăitoare legătură este o absență. Am căutat în textul latin al instrumentului numele celor două principate: Țara Românească și Moldova nu sunt pomenite nicăieri. Transilvania apare o singură dată, și doar în titulatura lui Bocskai, „principe al Transilvaniei, comite al secuilor și domn al părților regatului Ungariei”. Formula care o acoperea implicit, în doctrina habsburgică, este cea din articolul al patrulea, care vorbește de pace „în Ungaria și în provinciile care din vechime țin de ea”, fără să o numească. Tătarii, în schimb, sunt cuprinși anume în pace, ca și regatele adăugate Casei de Austria, iar regele Spaniei primește dreptul de a adera.

Dar Transilvania a fost obiect central al negocierii, nu al textului. La întâlnirea din 4 septembrie 1606, Ali Pașa a ținut să spună că Transilvania este statul sultanului și că sultanul nu va renunța la ea. Iar exemplarul prezentat mai târziu la Istanbul trecea peste clauzele convenite și cuprindea, printre altele, declararea suveranității padișahului asupra Transilvaniei. Adică tocmai lucrul care lipsește din textul latin apare în versiunea otomană: pentru spațiul românesc, aceasta este cea mai importantă dintre deosebirile de versiune.

Cine erau domnii la 11 noiembrie 1606? În Țara Românească, Radu Șerban, numit la Praga „antemuro alla Transilvania”, zidul din față al Transilvaniei; printr-un tratat din august 1605 Poarta îi recunoscuse puterea, cu prețul adaptării la interesele otomane. În Moldova domnea Simion Movilă: Ieremia Movilă murise la 30 iunie 1606, iar boierii, socotindu-l nepotrivit pe minorul Constantin Movilă, l-au ales pe fratele defunctului, care a primit de la Istanbul steagul de învestitură, spre nemulțumirea polonilor.