Scoici de mare la 11 kilometri de coastă, purtate 9.600 de ani la rând

Peștera Arangas, din Asturia, are un lucru rar: un șir de straturi care merge, aproape fără întrerupere, de la sfârșitul paleoliticului până în epoca bronzului mijlociu. O echipă spaniolă a luat toate podoabele găsite acolo, cincizeci și una la număr, și le-a citit ca o serie, nu una câte una. Studiul a apărut pe 7 noiembrie 2026 în Archaeological and Anthropological Sciences.

Ce acoperă secvența

Stratigrafia începe cu un depozit pleistocen aproape steril, cu câteva unelte de paleolitic superior neprecizate. Locuirea regulată pornește din magdalenianul inferior, urmată de mai multe niveluri aziliene, apoi de o secvență de mezolitic mijlociu, din mileniul al optulea î.Hr. Vine o întrerupere de sedimentare, între mileniile al șaselea și al cincilea î.Hr., după care șirul se reia continuu, cu niveluri de neolitic târziu, de calcolitic și de epoca bronzului. Ultimul dintre ele cuprinde o structură mare, interpretată ca un cuptor de metalurgie a cuprului. Peste tot acesta, urme de activitate aproape contemporană, pusă pe seama unor grupuri itinerante de meșteri ai inului. Intervalul luat în analiză merge de la aproximativ 11.200 până la 1600 î.Hr.

Peștera a fost săpată într-un șir lung de campanii. Lucrările din zona au început în 1985, cu două sondaje mici, iar la Arangas cercetarea s-a desfășurat între 1994 și 1998, în cinci sectoare. Unul dintre ele, în centrul peșterii, a fost de fapt regularizarea profilului unei tranșee mari, săpată, după toate semnele, de căutători de comori. Materialul analizat acum provine din aceste campanii, iar încadrarea nivelurilor din baza depozitului se sprijină pe datări cu radiocarbon publicate în 2020.

Ce s-a analizat și cum

Cele 51 de podoabe cuprind melci marini, melci de apă dulce, dinți de mamifere, os, piese minerale și materiale biotice neidentificate. Echipa a combinat analiza stratigrafică, taxonomică, morfometrică și tehnologică: stereomicroscopie, reproducerea experimentală a tehnicilor de perforare și caracterizarea elementală prin microfluorescență de raze X pentru piesele minerale. Scopul a fost să urmărească, pe toată durata, ce materie primă se alegea, cum se prelucra și cum se purta.

Ce a ieșit

Materia primă dominantă, de la un capăt la altul al secvenței, sunt melcii marini. Trivia este prezentă în fiecare perioadă de locuire, iar Tritia reticulata revine începând din mezolitic. Peștera se află însă la aproximativ unsprezece kilometri de linia de coastă actuală, iar accesul la ea este îngreunat de relief. Concluzia autorilor este că însemnătatea materialelor marine nu depindea direct nici de apropierea de mare, nici de rolul lor în hrană: altfel spus, scoicile nu erau un rest de la masă, ci o alegere.

Peste această continuitate se vede și schimbare. În calcolitic și în epoca bronzului apar materiale care nu sunt scoici: canini atrofiați de cerb, perle de piatră, de os și de materie organică. Se adaugă și specii noi de scoici și procedee noi de prelucrare, care lărgesc repertoriul vechi fără să îl înlocuiască. Pe unele piese s-au găsit urme de ocru roșu, iar câteva erau acoperite complet cu el. Autorii sunt prudenți aici: ocrul are și folosințe practice documentate, de pildă la conservarea pieilor, iar o utilizare practică nu exclude un sens simbolic, dar sensul simbolic trebuie sprijinit pe context și pe dovezi, nu presupus.

Ce nu se poate deduce

Autorii enumeră singuri limitele, iar ele sunt serioase. Secvența acoperă aproape zece mii de ani, iar condițiile de păstrare pot să fi variat de la un nivel la altul; conservarea generală este foarte bună, dar s-au înregistrat depuneri de carbonat, decalcifiere, depuneri de mangan și eroziune marină. Un număr mic de scoici are alterări care acoperă parțial suprafața, iar chiar o alterare ușoară poate șterge urmele fine și uniformiza suprafața, ceea ce încurcă citirea urmelor de purtare. Mai mult, multe scoici au fost culese deja moarte de pe plajă, așa că abraziunea marină trebuie deosebită, de la caz la caz, de urmele lăsate de folosire.

Și încă o limită, de fond: continuitatea folosirii aceleiași specii nu înseamnă că înțelesul ei a rămas același. Autorii scriu limpede că materialele consacrate puteau să își păstreze valoarea culturală fiind, în același timp, prinse în contexte sociale și simbolice care se schimbau. Iar un lot de 51 de piese împrăștiate pe aproape zece milenii rămâne un eșantion mic.