Peste 90 de cariere cartate în Mani, iar friza de la Bassai se potrivește cu una

Marmura din care este făcută friza templului lui Apollo Epikourios de la Bassai a fost disputată decenii întregi: unii cercetători o dădeau din Mani, în sudul Peloponezului, alții din Paros. Un studiu apărut în martie 2026 în revista Minerals aduce în discuție prima bază de referință consistentă pentru carierele din Mani, cu 27 de probe noi și peste 90 de puncte de exploatare documentate, iar un fragment al frizei se potrivește cu o carieră anume. Potrivirea confirmă însă o ipoteză veche, nu produce una nouă.

Ce templu și ce dispută

Templul este cel al lui Apollo Epikourios de la Bassai, lângă Phigalia, în Arcadia, nu cel de la Delfi și nici vreunul din Laconia. Pausanias îl descrie în cartea a opta și îi atribuie proiectul arhitectului Iktinos. Este monumentul doric de pe înălțimile Peloponezului înscris în patrimoniul mondial, ridicat la mijlocul secolului V î.Hr. Friza lui interioară, cu amazonomahie și centauromahie, a fost scoasă la începutul secolului XIX, iar douăzeci și trei de plăci se află astăzi la British Museum.

Disputa despre proveniența marmurii nu este nouă. Ipoteza carierelor din Mani a fost formulată în 1982 de Norman Herz, Frederick Cooper și Lawrence Wenner, într-o comunicare din American Journal of Archaeology, iar Cooper a reluat-o în 1986. Alți cercetători au susținut Paros, pe temeiuri în mare parte macroscopice și istorice. Autorii noului studiu notează, cu o formulare care merită reținută, că proveniența marmurii de la Apollo Epikourios continuă să fie dezbătută.

Ce aduce studiul din 2026

Lucrarea este semnată de Petros Tzeferis, de la Secretariatul General pentru Energie și Materii Prime Minerale al Ministerului Mediului și Energiei din Grecia, și de Vasilios Melfos, de la Școala de Geologie a Universității Aristotel din Salonic. A apărut pe 10 martie 2026, în acces deschis, și nu a avut finanțare externă.

Partea cu adevărat nouă este inventarul. Autorii au documentat pe teren peste 90 de puncte de exploatare din peninsula Mani, unele înregistrate pentru prima dată, și au prelevat 27 de probe din litotipuri care nu fuseseră caracterizate arheometric până atunci. Pe fiecare au făcut secțiune subțire și analiză petrografică, difracție de raze X și măsurători de izotopi stabili de oxigen și carbon. Au adăugat apoi 134 de probe publicate anterior, ajungând la o bază de 161 de probe.

Pentru marmura albă sunt șase probe, de la Charouda, Marmari, Fourniata lângă Pyrgos Dirou, Mezapos, Tainaron și Lazo. Sunt calcit aproape pur, cu urme de cuarț, albit, dolomit și grafit, și se împart în două grupe după mărimea maximă a granulei: una grosieră, de 3 până la 5 milimetri, și una mijlocie, de 1,3 până la 1,7 milimetri. Studiul precizează că aceste tipuri nu se deosebesc prin semnătura izotopică.

Potrivirea cu friza

Fragmentul analizat este NM 3415 din friza de la Bassai, păstrat la Muzeul Arheologic Național din Atena. Valorile lui, un delta oxigen-18 de minus 1,91 la mie și un delta carbon-13 de 3,35 la mie, sunt foarte apropiate de cele ale marmurii albe din cariera antică de la Charouda, cu minus 1,87 și 3,37. Textura grosieră a marmurii de la Charouda întărește identificarea, iar rezultatul se potrivește și cu studiul macroscopic al lui Olga Palagia și Scott Pike.

Aici trebuie făcută o distincție pe care titlurile din presă o pierd. Valorile fragmentului de friză nu au fost măsurate în acest studiu: sunt preluate dintr-o lucrare publicată de Palagia și Pike în 2009. Autorii nu au prelevat nicio probă din templu. Ce s-a adăugat în 2026 este celălalt termen al comparației, proba de carieră. Iar formularea lor este prudentă: datele susțin posibilitatea ca această carieră din Mani să fi furnizat materialul pentru fragmentul de friză.

Limita pe care autorii o spun singuri

Problema de fond este suprapunerea. Studiul arată că valorile izotopice ale marmurilor din Mani se suprapun semnificativ cu cele ale altor marmuri mediteraneene apreciate, cu granulație mijlocie și grosieră, printre care Thasos, Paros, inclusiv varietățile Lychnites și Marathi, Naxos, Proconnesos și Aphrodisias. Prin urmare, scriu autorii, deosebirea marmurii de Mani de aceste surse cere metode suplimentare, precum geochimia elementelor în urme sau analiza prin rezonanță paramagnetică electronică. Niciuna dintre cele două nu a fost folosită în acest studiu, ci doar recomandată.

Observați ce înseamnă asta: Paros, candidatul rival, se află chiar în interiorul zonei de suprapunere. O analiză statistică pe regiuni nu a fost făcută, iar autorii explică de ce, spunând că numele carierelor din Mani sunt folosite inconsecvent de cercetători diferiți, ceea ce ar putea duce la interpretări înșelătoare. Pe biplot sunt trasate doar elipse de încredere la 95%, fără un test discriminant aplicat fragmentului. Iar într-un alt pasaj autorii atrag atenția că cercetarea modernă atribuie adesea obiecte de marmură carierelor din Mani fără dovezi sigure.

Dintre celelalte piese peloponesiace pe care ei le enumeră ca fiind probabil din marmură de Mani, hoplitul numit „Leonidas” de pe acropola Spartei, Apollo Karneios de la Gytheio, cornișele templului lui Zeus de la Olimpia și fragmente romane de la teatrul din Corint, autorii precizează că numai ultimele au fost dovedite prin cercetare modernă de proveniență.