Mănăstirea Mihai Vodă: ce spun documentele despre 1591 și despre mutarea din 1985

În octombrie 1591, patriarhul Ieremia al II-lea semna actul prin care o biserică nouă, ridicată pe un deal de deasupra Dâmboviței, devenea metoh al mănăstirii Simonopetra de la Athos. Azi, mănăstirea Mihai Vodă stă la 289 de metri de locul acela, cu 6,20 metri mai jos, între blocuri. Între cele două imagini încap 3.100 de tone de zidărie și o hotărâre din ianuarie 1985.

Dealul Mihai Vodă: ce era locul înainte de mănăstire

Locul nu era un deal în înțelesul obișnuit, ci o popină, adică o ridicătură izolată, un pinten de terasă pe malul drept al Dâmboviței, la marginea de nord a Dealului Spirii. Virgiliu Z. Teodorescu, care a lucrat decenii la Muzeul Arhivelor adăpostit chiar acolo, explica forma ei prin ruptura de cornișă produsă de meandrele râului.

Fișa oficială a sitului, înregistrată în Repertoriul Arheologic Național sub codul 179132.106, pune pe aceeași suprafață o așezare neolitică, una din epoca bronzului timpuriu atribuită culturii Glina III și datată 1800-1700 înainte de Hristos, o așezare geto-dacică din secolul I înainte de Hristos până la începutul secolului I după Hristos, urme din secolele IV-VI, IX-XI și XII-XIII, apoi o așezare medievală din secolele XVI-XVII și o necropolă din secolele XVI-XIX. Săpăturile din 1953-1955 au găsit și unelte paleolitice, refolosite în neolitic.

Zece orizonturi de locuire nu sunt o coincidență, ci răspunsul la întrebarea de ce Bucureștiul a crescut tocmai acolo: popina era cel mai sigur loc uscat din zonă. Același document oficial consemnează, la observații, ce a urmat: „Dealul Mihai Vodă, loc emblematic al Bucureștiului, a dispărut în anii 1980, fiind distrus pentru a face loc proiectului ceaușist”. Pe locul lui este astăzi Parcul Izvor.

Diferența de nivel se poate măsura, pentru că inginerul care a mutat biserica a notat cotele: lăcașul stătea la cota 78,35 de metri și a fost coborât la 72,45. Suprafața dealului a fost adusă la nivelul cheiului Dâmboviței, scrie arheologul Vasilica Sandu în raportul publicat în 1997.

Ce spune gramata patriarhului Ieremia al II-lea din 1591?

Actul de la care pleacă toată discuția este gramata dată de patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului în octombrie 1591, pecetluită cu pecete de plumb și semnată de mâna patriarhului. Textul se încheie cu datarea „7100 octombrie, indicația 5”, adică 5 octombrie 1591. Documentul a fost publicat de Nicolae Iorga în volumul al XIV-lea, partea întâi, al colecției „Documente grecești privitoare la istoria românilor”, apărut în 1915, la numărul CLXII.

Patriarhul povestește de ce era nevoie de o biserică nouă. Vechiul metoh al Simonopetrei din București era bogat, cu vii, ogoare, mori de apă și sate, dar stătea pe malul râului și se îneca la fiecare revărsare:

Monahii trimiși spre îndeplinirea serviciului nu pot locui, fără supărare și în mod mulțumitor, din pricina naturii foarte aducătoare de boli și mlăștinoase a locului și neprimitoare pentru toți, întrucât metohul se află la mal și aproape de râul ce curge pe acolo.

Gramata patriarhului Ieremia al II-lea, octombrie 1591

Soluția autorizată de patriarh a fost mutarea mai sus, pe uscat. Actul numește și pe cel care a plătit lucrarea: „a găsit pe prea cucernicul jupan Mihail Banul, bărbat cu adevărat evlavios și de mult însetat de aceasta, care […] a ridicat chiar din temelii o altă biserică foarte frumoasă și arătoasă întru numele marelui Nicolae”. În jurul ei, ctitorul a ridicat „foarte multe chilii spre locuința sfinților bărbați” și a dăruit odoare de argint și de aur, sate și alte bunuri.

Localizarea din document este singura de epocă: biserica cea nouă se afla „pe dealul cutare, în fața metohului așezat spre răsărit al Proorocului, Înainte Mergătorului și Botezătorului Ioan”. Patriarhul o declară metoh al Simonopetrei, cinstit mai presus de cel vechi, și o ridică la rang de stavropighie patriarhicească, adică o scoate de sub mitropolitul Ungrovlahiei și o leagă direct de Constantinopol. Vechea biserică rămâne „metoh, așa cum se găsește, păzit de doi sau și de mai mulți călugări”.

La final vin blestemele: cine ar răsturna hotărârea, „fie arhiereul legiuit din acea vreme a Ungrovlahiei, fie acela care ar avea conducerea țării”, să fie afurisit, „și partea lui să fie cu trădătorului Iuda”. Era singurul mecanism de executare al unui act dat la o mie de kilometri de moșiile pe care le apăra. Arhiva mănăstirii se păstrează azi la Arhivele Naționale și la Muntele Athos, iar documentele athonite au fost editate critic în 2016, la Iași, în 832 de pagini, cu 767 de piese din anii 1433-1848.

Mănăstirea Mihai Vodă a fost ctitorită în 1591 sau în 1594?

Pe internet circulă amândoi anii, uneori în același text. Deosebirea vine din două feluri de izvoare care spun lucruri diferite.

Anul 1594 vine de pe a doua pisanie a bisericii, scrisă în greacă și așezată deasupra ușii de la intrare în 1711, adică o sută douăzeci de ani după zidire. Letiția-Mirela Cristea, într-un studiu publicat în 2017 în anuarul Muzeului Municipiului București, arată că istoricii s-au împărțit: unii au ocolit problema, alții au spus că data nu poate fi precizată, iar alții au primit anul 1594 așa cum îl dă pisania.

Anul 1591 vine din documente. Gramata patriarhală vorbește despre o biserică deja ridicată „din temelii” și deja înzestrată, pe care patriarhul o sfințește personal în trecerea lui prin București. Dacă lucrarea era gata în octombrie 1591, o pisanie de peste o sută de ani nu mai poate da anul ctitoririi.

Concluzia a fost formulată în 1954, într-un raport semnat de Sebastian Morintz, Gheorghe Cantacuzino, Alexandru Cebuc și C. Abramovici, publicat în „Studii și referate privind istoria României”, partea întâi, la paginile 322-409: „Mihai a construit această mănăstire în anii 1589-1591, în timp ce a fost un înalt dregător al Țării Românești”. Campania arheologică din 1953 a fost cea care a împins cercetarea istorică spre izvorul scris potrivit. Citez raportul prin studiile din 2017 și 1999 care îl reproduc, nu după volumul tipărit.

Datarea documentară este astăzi cea oficială. Fișa Repertoriului Arheologic Național dă atât bisericii, cât și turnului clopotniță anul 1591, iar Arhiepiscopia Bucureștilor a socotit în 2026 patru sute treizeci și cinci de ani de la ctitorire. Rămâne o nuanță pe care nu o rezolvă niciun document: anul 1589 este o deducție din cariera lui Mihai, nu o dată scrisă.

Era ctitorul ban al Craiovei?

Gramata îl numește „jupan Mihail Banul”, iar formula a intrat în toată literatura de după. Documentele de divan spun altceva. Cariera lui Mihai se poate urmări act cu act: bănișor de Mehedinți, atestat prin două documente din 1 ianuarie și 29 noiembrie 1588; mare stolnic sub Mihnea Turcitul, pomenit întâi în divanul din 12 decembrie 1588 și ultima dată în cel din 22 mai 1591; mare postelnic sub Ștefan Surdul, din 1 iunie 1591 până la 18 decembrie 1591; apoi mare agă.

Marea bănie a Craiovei lipsește din listă. Între 8 ianuarie 1587 și 1 decembrie 1592, singurul mare ban al Craiovei care apare în sfaturile domnești este Iane Epirotul, rudă apropiată a lui Mihai, care trebuia să stea cea mai mare parte a anului la Constantinopol. De aici concluzia cercetătorilor, susținută de P. P. Panaitescu în 1936 și reluată în raportul din 1954: Mihai a fost locțiitorul lui Iane, adică ispravnic al băniei. Letiția-Mirela Cristea spune lucrurile direct: „Documentul patriarhal cuprinde o mențiune greșită”.

Cât a strâns în acei ani se vede într-un act al lui. La 6 septembrie 1598, deja domn, Mihai întărea stăpânirea asupra a douăzeci și trei de moșii cumpărate „când a fost domnia mea mare stolnic și mare postelnic și mare agă și mare ban al Craiovei”. Averea de dregător este cea care a plătit mănăstirea, iar formula greșită a rezistat pentru că Mihai o folosea el însuși: isprăvnicia îi dădea, în practică, puterea băniei.

Cine a ridicat biserica veche de pe malul Dâmboviței?

Vechiul metoh, cel inundat, a fost numit de generații de istorici „biserica jupânesei Caplea”. Cercetarea din ultimele două decenii a arătat că numele nu apare în nicio piesă veche, iar povestea lui este un caz de manual despre cum o greșeală de traducere ajunge fapt istoric.

Cel mai vechi act despre biserică este o carte dată de Petru cel Tânăr, datată de editori între 1564 și 1568, păstrată la Arhivele Naționale și publicată în „Documenta Romaniae Historica”, seria B, volumul V, la numărul 291. Actul spune cine a zidit: „hramului Sfântului Nicolae de la Mira Lichiei, ce au făcut cinstitul și îndreptătorul domnii mele, jupânul Gheorma vel postelnic și i-au dat și i-au închinat să fie metoh, ce se grăește locul la Simon Petru”.

Petronel Zahariuc, în volumul „De la Iași la Muntele Athos”, apărut în 2008, desface nodul. Traducătorul din secolul al XVIII-lea a scris greșit văleatul, adică anul, ceea ce dădea 8 aprilie 1558, dată imposibilă, fiindcă atunci domnea Mircea Ciobanul. Tot el a făcut să apară o mănăstire nouă, cu nume ciudat, „Sfântul Nicolae de la Pâlcov”, care nu a existat niciodată, pe harta așezămintelor mănăstirești muntene. Iar din formularea lui s-a născut o soție pentru Ghiorma.

Actul spune însă: „pentru că jupâneasa Caplea este cu jupanul Ghiorma mare postelnic soră după Sfânta Evanghelie”. Adică soră de cruce, nu soție. Zahariuc notează că „din pricina acestui document, biserica a fost numită de istorici «a postelnicesei Caplea», deși nu apare nicăieri în documentele vechi sub acest nume”.

Ce rămâne sigur. Ghiorma era un boier de neam grecesc, din Pogoiana Epirului, mare postelnic în sfatul lui Petru cel Tânăr din martie 1564 până la 8 iunie 1568, ctitor și la Simonopetra; un hrisov din 5 aprilie 1635 spune că „a pierit de sabie”. Jupâneasa Caplea a dat bisericii moșiile ei de la Svârcești, Dragomirești, Spanțov, Cârstienești, Brăniștari și Izvorani și a fost îngropată acolo. Zahariuc observă că Izvorani este și numele unui neam de boieri din care făcea parte Stanca, soția lui Mihai, ceea ce ar face din Caplea o rudă a ctitorului; este o ipoteză de lucru, nu un fapt stabilit.

Lanțul de întăriri domnești arată o biserică bogată chiar înainte de 1591: Mihnea Turcitul îi confirma morile de la Grozăvești la 12 august 1582, la 30 mai 1586 o cumpărătură de 12.000 de aspri de argint, iar la 18 septembrie 1588 toată ocina „până în apa Dâmboviței”. Ultima întărire este din 5 mai 1591, în vremea egumenului Evghenie, iar numele acesta este cheia: Evghenie apare și în gramata patriarhală, ca egumen al vechiului metoh, ceea ce a permis autorilor raportului din 1954 identificarea metohului cel vechi cu biserica lui Ghiorma.

Cum arăta ctitoria și de ce o socotesc cercetătorii o capodoperă

Biserica are plan triconc, numit și treflat, cu o turlă pe naos și câte una mai mică pe proscomidie și pe diaconicon. Dimensiunile măsurate înainte de mutare: 23,34 metri lungime, 13 metri lățime, 27 metri înălțime, cu ziduri exterioare de 0,8-1 metru grosime. Decorul fațadelor are două registre de arcade orbe, despărțite de un brâu median.

Materialul face diferența. În locul pietrei de Albești, scumpă și greu de adus, meșterii au folosit cărămidă aparentă, panouri tencuite și cărămizi profilate. Iordăchescu explica procedeul ca pe o îmbinare între stilul decorativ de la mănăstirile Dealu și Curtea de Argeș și o formă specială de cărămidă, rotunjită, prin care o decorație gândită inițial în piatră a fost tradusă în lut ars. De aici și judecata lui: biserica este socotită de cei mai mulți cercetători „cea mai reprezentativă operă din întreaga serie a monumentelor de cult zidite în cărămidă în secolul al XVI-lea”.

Ansamblul nu era doar biserica. Vasilica Sandu, folosind monografia arhitecților apărută la Editura Anastasia în 1995, îl descrie cu chilii mănăstirești, case egumenești, casele viitorului domn, un turn clopotniță pe latura de răsărit, trapeze, cuhnii și alte acareturi, toate întărite cu ziduri de apărare prevăzute cu contraforți, tuneluri de legătură și pivnițe. Clopotnița așezată la est de biserică este o excepție în arhitectura religioasă românească și datează din secolul al XVI-lea.

În vara anului 1595, după Călugăreni, Bucureștii au rămas sub stăpânire otomană până în octombrie. Teodorescu arată că ocupanții au fortificat mănăstirea tânără și au depozitat muniție în ea, care a explodat la retragerea lor precipitată. Stricăciunile au fost mai mici decât la mănăstirea Sfânta Troiță, distrusă radical, așa că în prag de iarnă călugării de acolo au fost mutați la Mihai Vodă. Domnul a refăcut lăcașul și i-a dăruit patrusprezece sate, iar soția lui încă unul.

Restaurările care au dat forma de azi

Înfățișarea actuală vine din restaurarea condusă de arhitectul Emanoil T. Costescu între 1928 și 1935, sub egida Comisiunii Monumentelor Istorice: s-a refăcut turla cea mare, s-au adăugat cele două turle mici după descrierile documentare, s-a desființat pridvorul de lemn adăugat ulterior și s-a readus la vedere decorația de cărămidă aparentă. Costescu a păstrat ancadramentul de piatră cu motive florale de la intrarea în pronaos, din vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe care l-a găsit a fi o piatră de mormânt refolosită. Pictura în frescă este opera lui Costin Petrescu.

Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a fisurat turlele proaspăt refăcute, reparate în timpul războiului, când s-a ridicat și casa parohială de pe latura de răsărit, proiectată de Ministerul Apărării Naționale. Explicația stă în faptul că, prin Decretul nr. 3568 din 23 octombrie 1940, biserica devenea oficial paraclis al armatei, după ce regele Ferdinand I o atribuise purtătorilor Ordinului Militar Mihai Viteazul, creat în 1916. În 1919 a fost depus acolo temporar sicriul generalului Eremia Grigorescu, iar mai târziu au poposit în drum spre locul de veci osemintele Ecaterinei Teodoroiu și cele ale Eroului Necunoscut.

Cum a ajuns mănăstirea sediul Arhivelor Statului?

Arhivele Statului au fost înființate în Țara Românească în mai 1831 și în Moldova în ianuarie 1832, prin Regulamentele Organice. Nu aveau sediu, așa că documentele au fost găzduite prin mănăstiri: Antim, Zlătari, Văcărești, Mihai Vodă. Teodorescu numește perioada „epoca unor arhive călătoare”.

După Legea secularizării averilor mănăstirești din 1863, mănăstirea Mihai Vodă s-a desființat, iar Cezar Boliac, ajuns la conducerea Direcției Generale a Arhivelor Statului, a obținut folosirea în exclusivitate a spațiilor, neîntreținute de decenii, fiindcă administratorii trimiși de Athos se interesau numai de venituri.

Prima propunere de demolare a venit pe la 1900

Starea de ruină a stârnit, la cumpăna veacurilor, o idee pe care istoria o va repeta mai târziu, cu alți autori: să fie demolat tot și să se ridice pe promontoriu un sanctuar în care să fie depus craniul eroului de la Călugăreni, împreună cu monumentul ecvestru al lui Mihai Viteazul, comandat sculptorului francez Carrier Belleuse. Dezbaterile au dus la altă soluție: statuia a fost amplasată în fața Universității, iar biserica a rămas să se ruineze încet.

Dimitrie Onciul, director general de la 1 aprilie 1900 până la moartea lui, în 1923, a schimbat metoda: în loc să ceară bani pentru un palat întreg, a eșalonat lucrările, cu arhitecții Nicolae Gabrielescu, Cristofi Cerchez și Alexandru Constantin Băicoianu. Trapeza și arhondaricul, prea stricate, au fost demolate ca să facă loc unui local nou, destinat Muzeului Arhivelor Statului, proiectat de Petre Antonescu. Bolta sălii mari a fost, potrivit lui Teodorescu, prima construcție cu caracter cultural din România realizată în beton armat.

Muzeul s-a inaugurat la 1 mai 1925, după ce în 1924 localul găzduise o parte din Congresul Internațional de Bizantinologie, organizat prin strădania lui Nicolae Iorga. Prin aceleași ziduri a trecut și tezaurul arhivistic întors din Rusia: în 1935, vasul „Principesa Maria” a adus la București 1455 de lăzi de arhivă evacuate în 1917. Nu tot ce s-a făcut acolo a fost însă păstrare: la reamenajarea curții, înainte de 1956, pietrele de mormânt care o umpleau au fost aruncate în afara orașului. „Unde? Astăzi nu știm!”, scrie Teodorescu, care lucra în instituție.

Din 1960, Direcția Generală și Arhiva Istorică Centrală s-au mutat în fostul local al Monitorului Oficial, iar la Mihai Vodă au rămas depozite, Revista Arhivelor și Muzeul Arhivelor. Potrivit Arhivelor Naționale, filiala bucureșteană a funcționat în incintă „de la înființare până în anul 1974”.

Cum s-a hotărât demolarea ansamblului, în ianuarie 1985?

Punctul de plecare a fost cutremurul din 4 martie 1977. Vasilica Sandu scrie, în raportul din 1997, că Nicolae Ceaușescu a profitat de situația creată și a lansat ideea unui nou centru politico-administrativ, iar locul ales a fost Dealul Spirii, în mijlocul cartierului Izvor, zona care rezistase cel mai bine undelor seismice. Argumentul seismic a decis soarta celui mai vechi cartier de pe malul drept.

Scara pierderii se poate măsura. Documentarea Centrului Expozițional Documentar al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” dă, pentru aria Uranus, Izvor și Arsenal, următorul bilanț: „Au fost demolate 9300 locuințe, 17 biserici, spitale, institute științifice, instalații pentru sport (17 ansambluri)”. Partea de sud a orașului afectată depășește 500 de hectare.

Ansamblul nu era condamnat de la început

Cel mai important document despre decizie a fost găsit după revoluție. La 9 ianuarie 1990, trimis la fostul sediu al Comitetului Central ca să salveze eventuala arhivă, Virgiliu Z. Teodorescu a recuperat dintre lucrurile de aruncat un album cu fotografiile etapelor prin care trecuseră proiectele pentru viitoarea Casă a Republicii. Albumul arăta, scrie el, că „până la a cincea etapă magnifica construcție coabita în mod fericit cu ansamblul Mihai Vodă”. Dispariția dealului nu era, deci, cerută de proiect, ci a fost hotărâtă într-o fază târzie a proiectării.

Hotărârea a venit în ianuarie 1985. Arhiepiscopia Bucureștilor o consemnează astfel: „În ianuarie 1985, autoritățile comuniste au hotărât demolarea integrală a ansamblului mănăstiresc”. În primele zile ale lunii, pe viscol, evacuarea a fost ordonată contra cronometru, „ca o aplicație de război”, scrie Teodorescu, care a cerut permisiunea de a desprinde de pe perete placa inaugurală din 1925 și a fost refuzat categoric, „sub pretextul că nu este timp”.

La 24 ianuarie 1985, șapte intelectuali au protestat împotriva demolării. Protestul este consemnat de Răzvan Theodorescu într-un text publicat în 1996 în revista Fundației Cultural-Științifice Mihai Viteazul-Călugăreni. După versiunea Arhiepiscopiei, abia după memoriile unor personalități s-a aprobat translarea bisericii și a clopotniței, în vreme ce incinta a fost demolată.

Ce s-a mutat: numai biserica și turnul clopotniță, între 1985 și 1986, din strada Arhivelor numărul 2 în strada Sapienței numărul 4. Restul ansamblului a fost dinamitat pentru a putea intra buldozerele, iar popina a fost rasă. Busturile lui Bogdan Petriceicu Hasdeu și Dimitrie Onciul, din parcul de pe strada Uranus, au avut sorți diferiți: unul a dispărut într-o noapte, celălalt, al lui Onciul, a fost recuperat și amplasat în 1993 în fața clădirii Arhivelor Naționale de pe Bulevardul Elisabeta.

Cum se mută o biserică de 3.100 de tone?

Pentru partea tehnică avem izvorul cel mai bun: raportul autorului proiectului, publicat de Eugeniu I. Iordăchescu în 1986, în „Revista muzeelor și monumentelor. Monumente istorice și de artă”, numărul 2.

Întâi a fost nevoie de consolidare. La cutremurul din 4 martie 1977, turla centrală fusese puternic avariată, cu zidăria ruptă în două planuri orizontale și cu fisuri în zona absidelor laterale și a altarului. Cauza, identificată de inginer, era o calotă sferică din beton armat așezată direct pe zidărie, care la cutremur a torsionat turnul. Avariile nu fuseseră remediate opt ani, până la începerea lucrărilor. Remedierea a însemnat opt stâlpișori de zidărie la îmbinarea laturilor octogonului, fixați la bază într-un inel exterior.

„Tava” de beton de sub biserică

Principiul vine din brevetul de invenție numărul 80218/1982, „Procedeu și instalație de ridicare și deplasare a construcțiilor”: un cadru purtător turnat sub construcție, o rețea de grinzi care preia atât greutatea, cât și forțele orizontale din mișcare, ținând ca pe o tavă partea de clădire aflată deasupra terenului. Pentru o biserică, unde zidurile groase sunt numai pe conturul exterior și ele descarcă arcele, bolțile și turlele, felul în care e gândită tava decide totul. La Mihai Vodă s-a turnat, concomitent, și o placă de 20 de centimetri grosime, care a creat o șaibă orizontală, ca rețeaua de grinzi să nu se mai deformeze.

Ca să fie tăiată legătura cu fundația veche, s-au executat fundații izolate pentru 41 de popi de sprijin reglabili, de numai 30 de centimetri grosime, dar turnate la 2,4 metri adâncime, într-un teren nisipos și prăfos, care se prăbușea sub greutatea proprie; ordinea de turnare a urmat „o regulă de șah”, ca zidăria să aibă mereu destulă suprafață de rezemare. După două luni, toată greutatea bisericii atârna la 1,90 metri înălțime pe cei 41 de popi, în vreme ce dedesubt se monta utilajul. Clopotnița, de 800 de tone, a primit o placă de 35 de centimetri, cu diafragme care o prindeau „ca într-un coș”.

Unsprezece mișcări și 544 de metri parcurși

Biserica a făcut cinci mișcări, clopotnița șase. Traseul bisericii, de 289 de metri: 25 de metri spre vest pe o pantă de 2,8 la sută, cu o coborâre de 0,70 metri; 15 metri spre sud, în plan orizontal; 197 de metri spre est, iarăși pe pantă, cu o coborâre de 5,52 metri; 44,88 de metri pe același ax, în plan orizontal; și o ultimă mișcare de 7,04 metri, perpendicular. Clopotnița, care pornea de la 20,30 metri est de biserică, a parcurs 255,29 de metri, a coborât 4,97 metri și a fost rotită cu 10 grade și 22 de minute, fiindcă laturile ei nu erau paralele cu axul bisericii.

Calea de rulare a fost una singură pentru amândouă: 222 de metri în pantă și 67 în plan orizontal, din beton simplu turnat în grosime de 30 de centimetri, cu subsolurile clădirilor demolate umplute cu beton. Sub biserică au fost montate 48 de boghiuri, sub clopotniță 12.

La 7 octombrie 1985, ora 11 și jumătate, în prezența unui numeros public, instalația a fost pornită; cei 25 de metri ai primei etape au fost făcuți în 12 ore și 47 de minute, cu o viteză medie de 1,96 metri pe oră. A urmat, la 23 octombrie, mișcarea a doua, 15 metri în trei ore. La 13 noiembrie clopotnița pornea și ea, cu 17,85 metri, iar la 16 noiembrie mai mergea 13,59 metri, ca să ajungă pe calea bisericii, însă în fața ei.

La 25 noiembrie 1985 au pornit împreună, în tandem, pe cei 197 de metri de pantă. Iordăchescu, inginer sobru în tot restul textului, își permite acolo o singură propoziție de bucurie: „A fost un spectacol de o rară frumusețe când cele două construcții călătoreau singure pe stradă, la vale”. Rotirea clopotniței s-a făcut la 15 februarie 1986, pe o cale curbă din șină tip CF 49.

Cine le-a împins, de fapt

Nu troliile. Pe cei 222 de metri în pantă, respectiv 177,85 pentru clopotniță, construcțiile coborau singure, sub greutatea proprie, iar rolul utilajului era invers: să frâneze. Patru dispozitive hidraulice în față și două trolii electrice cu reductoare de viteză în spate asigurau o deplasare constantă. Proiectul a fost elaborat la Institutul „Proiect București” de Iordăchescu împreună cu arhitecta Ruxandra Fotino și inginerii Sanda Popescu și Inocențiu Filimon.

Pentru comparație: prima biserică translată din București a fost cea a Schitului Maicilor, în iunie 1982, iar cea mai grea construcție mutată în România rămâne Palatul Sinodal de la Antim, cu 9.000 de tone. Biserica Sfântul Ilie Rahova cântărea 2.100 de tone și a fost deplasată 49 de metri într-o singură zi, 19 iulie 1984. Pe lângă ele, Mihai Vodă deține recordul de traseu și de diferență de nivel.

Ce au găsit arheologii sub biserică și în jurul ei?

Dealul a fost cercetat în două momente foarte diferite. Întâi sistematic, între 1953 și 1956, de Gheorghe Cantacuzino, cu rezultate publicate în raportul colectiv din 1954 și în studiul lui Gh. Cantea din volumul „Bucureștii de odinioară”, apărut în 1959. Apoi, în 1985, în regim de salvare, de Vasilica Sandu, care a supravegheat evacuarea pământului de sub și de lângă biserică între 7 august și 12 septembrie 1985.

Bilanțul: șase bordeie și trei gropi menajere descoperite direct, iar în profilele excavațiilor pentru calea de rulare încă șase gropi de bordeie și o groapă modernă cu oseminte umane reînhumate. În total, raportul descrie douăsprezece bordeie și patru gropi, cu podele neamenajate, la adâncimi între 1,80 și 2,55 metri, cu umpluturi conținând chirpici, cărbune, oase de animale și fragmente de vase lucrate cu mâna și la roată.

Stratigrafia citită în profilul sudic al căii de rulare spune povestea locului de sus în jos: un strat de 0,80-1,00 metri, străpuns de gropi moderne și de ziduri de cărămidă ori beton armat, cu resturi de la demolarea incintei la partea superioară și, unde nu fusese deranjat, nivelul antic de locuire, negricios, păstrat pe 0,05-0,20 metri; un strat castaniu de 0,60-0,75 metri; un strat de loess de 1,30 metri, în care își aveau baza fundațiile pivnițelor mănăstirii; dedesubt, nisip alternând cu pietriș.

Ce se poate citi din niște gropi aproape goale

Sărăcia materialului nu este un ghinion de săpătură, ci o informație. Sandu scrie că tocmai puținătatea inventarului din umpluturi arată că părăsirea așezării geto-dacice s-a făcut în mod pașnic, locuitorii reușind să ia tot ce era de folos. Urma de incendiu din bordeiul numărul 7 este anterioară plecării, pentru că peste lentila de cărbune s-au găsit fragmente de vase: viața a continuat după incendiu, iar groapa casei arse a fost folosită ca depozit de gunoaie.

Datarea finalului se face prin raportare la un fapt cunoscut din izvoare scrise: încetarea locuirii s-a petrecut înainte de expedițiile militare de pedepsire făcute în Câmpia Munteniei de guvernatorul roman al Moesiei, Tiberius Plautius Aelianus, între anii 57 și 67 după Hristos.

Dintre descoperirile campaniilor din anii 1950, cea mai neobișnuită a fost o vatră de cult geto-dacică, ornamentată, cu resturi de sacrificii rituale. A fost păstrată pe loc, protejată de o copertină, la câțiva pași de ctitoria lui Mihai, până în 1985, când componentele au fost preluate de specialiștii muzeului orășenesc. Un loc de rugăciune de acum două mii de ani și o biserică din secolul al XVI-lea, la câțiva metri una de alta: asta era popina, înainte de buldozere.

A fost translarea o salvare? Ce susțin cercetătorii

Pozițiile se despart, iar toate vin de la oameni care au lucrat la fața locului. Nu este o dispută despre fapte, ci despre cum se cântărește un lucru salvat pe jumătate.

Poziția inginerului. Iordăchescu prezintă translația ca pe un „procedeu modern de menținere a monumentelor istorice, de arhitectură sau memoriale” și încheie articolul din 1986 cu încrederea că orice problemă de acest fel poate fi rezolvată în deplină siguranță. Argumentul lui este tehnic și verificabil: pe tot parcursul celor unsprezece mișcări, nici biserica, nici clopotnița nu au căpătat vreo fisură în elementele de structură.

Poziția arheologului. Vasilica Sandu scrie, în 1997, despre bisericile salvate prin translare că „acum, smulse din ambientul lor inițial, zac pe noile amplasamente, ca niște copii abandonați, în spatele unor construcții noi”. Judecata ei nu privește tehnica, ci rezultatul: un monument scos din contextul lui pierde tocmai ceea ce îl făcea monument.

Poziția muzeografului. Teodorescu amintește că presa vremii a trâmbițat operațiunea ca act de respect pentru relicvele trecutului, în vreme ce cele două construcții au rămas ani de zile în părăsire, ascunse de lanțul de blocuri de pe Bulevardul Libertății; el numește amplasamentul „una dintre cele mai nefericite soluții”. Scrie și că în 1990 Primăria putea aloca suma cerută pentru readucerea lor pe vechea vatră, iar răspunsul inginerului a fost întâi „Să așteptăm rezultatele alegerilor”, apoi „Nu mai este cazul!”.

Poziția instituției bisericești. Arhiepiscopia Bucureștilor prezintă mutarea ca pe un câștig obținut împotriva unei hotărâri de demolare integrală, după memorii venite de la Patriarhie și de la intelectuali, și consemnează în aceeași frază pierderea incintei.

Ce decide disputa este albumul de la fostul Comitet Central. Dacă primele cinci variante de proiect păstrau ansamblul lângă Casa Republicii, atunci demolarea nu era o necesitate a construcției, iar translarea a fost cea mai ieftină cale de a păstra biserica și de a obține, în același timp, terenul liber.

Trei lucruri rămân adevărate indiferent de poziție. Biserica și clopotnița stau în picioare, iar fără mutare nu ar sta. Procedeul era o invenție brevetată în România, aplicată la o scară pe care puține țări o încercaseră. Iar pierderea celorlalte clădiri și a dealului însuși nu devine mai mică pentru că partea mutată a fost mutată bine.

Ce știm sigur, ce rămâne deschis și cum stau lucrurile azi

Știm sigur, pe document, că la 5 octombrie 1591 patriarhul Ieremia al II-lea a semnat gramata prin care biserica ridicată din temelii de „jupan Mihail Banul” devenea stavropighie patriarhicească și metoh al Simonopetrei. Știm, pe acte de divan, că Mihai nu a fost mare ban titular în acei ani, ci ispravnic al băniei. Știm, pe raport de săpătură, ce straturi de locuire avea popina. Și știm, pe raport de proiect, că biserica de 3.100 de tone și clopotnița de 800 de tone au fost deplasate între 7 octombrie 1985 și 15 februarie 1986 pe 289 și 255,29 de metri, coborând 6,20 și 4,97 metri, iar restul ansamblului a fost dinamitat.

Rămâne deschis anul începerii lucrărilor: 1589 este o deducție din cariera ctitorului, nu o dată consemnată. Rămâne deschisă și chestiunea unei biserici mai vechi pe acel loc, pentru că tradiția pomenește o ctitorie din vremea lui Mircea cel Bătrân fără a-i preciza localizarea, iar Constantin C. Giurescu, în monografia lui despre București, nu reia afirmația; documentele atestă pe acel mal biserica postelnicului Ghiorma, din anii 1564-1568, nu una din secolul al XV-lea. Rămâne deschis și unde au ajuns pietrele de mormânt scoase din curte în anii 1950 și ce s-a întâmplat cu bustul lui Hasdeu.

Astăzi, ansamblul bisericii Mihai Vodă este monument istoric cu codul B-II-a-A-19644, în strada Sapienței numărul 4, sectorul 5, și a redevenit biserică de parohie în 1994.

Schimbarea cea mai recentă este de anul acesta. Arhiepiscopia Bucureștilor consemnează reactivarea mănăstirii Mihai Vodă la 1 mai 2026, cu binecuvântarea Patriarhului Daniel, la 425 de ani de la moartea ctitorului, iar instalarea stareței, monahia Cipriana Tănase, s-a făcut sâmbătă, 9 mai 2026, de către Preasfințitul Timotei Prahoveanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei, împreună cu arhimandritul Nectarie Șofelea, exarhul mănăstirilor. Stareța și duhovnicul, ieroschimonahul Iosif Cismaș, vin din obștea mănăstirii Râmeț.

Mai departe, Patriarhia anunță intenția de a ridica pe teren un nou ansamblu monahal, cu chilii pentru obște și spații pentru pelerini, care să reia stilul și elementele de arhitectură ale incintei demolate. Dacă proiectul se va face, va fi prima încercare de a reface, pe o parte din vechea vatră, ceva din ce s-a dinamitat în 1985. Dealul, însă, nu se mai poate aduce înapoi.