Sursa originală
Pe scurt
Bătălia din Golful Leyte s-a dat între 23 și 26 octombrie 1944, în apele Filipinelor, și a cuprins patru lupte distincte. Marina Imperială Japoneză a pierdut acolo trei cuirasate și patru portavioane, printre care Musashi și Zuikaku, și nu a mai purtat niciodată o operațiune de flotă.
- 01Bătălia s-a dat între 23 și 26 octombrie 1944, în apele Filipinelor, și a cuprins patru acțiuni distincte.
- 02Japonia a pierdut trei cuirasate, printre care Musashi, și patru portavioane.
- 03Decizia lui Halsey de a pleca spre nord a lăsat strâmtoarea San Bernardino nepăzită.
- 04La Samar, șapte nave mici ale grupului Taffy 3 au ținut în loc o forță de patru cuirasate.
- 05Portavionul de escortă St. Lo a fost prima navă de război americană scufundată de un kamikaze.
- Adevărat
„Decizia amiralului Halsey a lăsat strâmtoarea San Bernardino nepăzită.”
Sinteza oficială a Marinei americane o spune în acești termeni, arătând că plecarea portavioanelor spre nord, după momeala lui Ozawa, a deschis drumul forței lui Kurita spre Golful Leyte.
- Fals
„Cuirasatul Musashi a fost scufundat la Leyte în duel de artilerie cu navele americane.”
Musashi a fost scufundat de avioanele îmbarcate americane în Marea Sibuyan, la 24 octombrie 1944; descrierea fotografiei din colecția Marinei americane dă o estimare de 19 torpile și 17 bombe.
- Parțial adevărat
„Kurita s-a retras de la Samar pentru că forța lui era zdrobită.”
Avariile grave erau reale, produse în mare parte de avioanele grupului Taffy 2, dar sinteza oficială arată că a renunțat la lupta de suprafață după doborârea ultimului său avion de cercetare, neștiind cât de slab era adversarul din fața lui.
- Parțial adevărat
„Bătălia din Golful Leyte este cea mai mare bătălie navală din istorie.”
Titlul se sprijină pe tonajul angajat și pe întinderea teatrului, de la Marea Sibuyan până la capul Engaño, și e folosit de mulți autori, dar depinde de criteriul ales, iar relatarea oficială a Marinei americane nu îl folosește în propriul text.
- Adevărat
„St. Lo a fost prima navă de război americană scufundată de un atac kamikaze.”
Așa o consemnează Comandamentul de Istorie și Patrimoniu Naval: portavionul de escortă s-a scufundat în mai puțin de 30 de minute după lovitura primită la 25 octombrie 1944.
Între 23 și 26 octombrie 1944, în apele Filipinelor, Marina Imperială Japoneză a încercat ultima ei mare operațiune de flotă și a pierdut-o. Bătălia din Golful Leyte nu a fost o singură încleștare, ci patru lupte separate, purtate pe sute de mile marine, cu o momeală, o cursă și un moment în care șapte nave mici au stat în fața celor mai puternice tunuri din lume.
Ce a fost bătălia din Golful Leyte?
A fost confruntarea navală care a însoțit debarcarea americană în insula Leyte, începută la 20 octombrie 1944, și care a scos practic flota japoneză din război. Planul japonez cerea ca forța de la nord, a viceamiralului Jisaburo Ozawa, să atragă departe portavioanele americane, lăsând drum liber forței centrale a viceamiralului Takeo Kurita spre transportoarele din golf.
Raportul de forțe explică de ce planul cerea viclenie. Flota a 3-a americană, sub amiralul William Halsey, avea în Forța operativă 38 șaptesprezece portavioane, grupate în patru formații, șase cuirasate rapide, crucișătoare și vreo 60 de distrugătoare și escortoare. Flota a 7-a, sub viceamiralul Thomas Kinkaid, aducea șase cuirasate mai vechi, 18 portavioane de escortă și nave australiene, printre care HMAS Australia. Cele patru portavioane ale lui Ozawa aveau în total doar vreo 110 avioane.
Pregătirea ajutase și ea: în loviturile date de portavioanele americane asupra Okinawei și Formosei, între 10 și 16 octombrie, aviația japoneză pierduse circa 500 de aparate, doborâte sau distruse la sol.
Cele patru lupte din 23-26 octombrie 1944
Prima lovitură a căzut înainte de bătălia propriu-zisă. În strâmtoarea Palawan, pe 23 și 24 octombrie, submarinele americane au scufundat crucișătoarele grele Atago, nava-amiral a lui Kurita, și Maya, iar Takao a fost avariat grav. Kurita pierduse trei dintre cele zece crucișătoare grele înainte să înceapă lupta.
- Marea Sibuyan, 24 octombrie: aviația americană scufundă supercuirasatul Musashi și avariază grav crucișătorul Myoko.
- Strâmtoarea Surigao, 24 și 25 octombrie: cuirasatele Fuso și Yamashiro și trei distrugătoare sunt scufundate; Mogami, avariat grav, e scufundat ulterior din aer.
- Capul Engaño, 25 octombrie: portavioanele Zuikaku, Zuiho și Chitose cad sub avioane, iar Chiyoda sub tunurile crucișătoarelor.
- Largul insulei Samar, 25 octombrie: forța lui Kurita pierde crucișătoarele grele Chokai, Chikuma și Suzuya, iar Kumano e avariat grav.
Pierderile de oameni, acolo unde sunt cunoscute, arată ce însemna scufundarea unei nave mari: Musashi a pierdut 1.023 din 2.399 de membri ai echipajului, iar portavionul Zuikaku 843 din 1.704.
De ce a plecat Halsey spre nord?
Pentru că a crezut că forța lui Kurita era bătută și se retrăgea, iar portavioanele japoneze erau ținta care conta. În Marea Sibuyan, pe 24 octombrie, Kurita a schimbat temporar cursul spre vest. Manevra, adăugată rapoartelor umflate despre pagubele produse, l-a convins pe Halsey că amenințarea dinspre vest dispăruse. Kurita a reluat însă drumul spre strâmtoarea San Bernardino.
Când a pornit cu portavioanele spre nord, după momeala lui Ozawa, decizia lui Halsey a lăsat strâmtoarea San Bernardino nepăzită. Pe acolo a ieșit forța centrală japoneză în dimineața de 25 octombrie. Cursa cuirasatelor rapide înapoi spre sud, prea târzie pentru a mai schimba ceva, a rămas în istoria Marinei americane cu un nume ironic, „Bull’s Run“.
Prețul fusese plătit deja și în ziua precedentă: portavionul ușor Princeton a fost pierdut în urma unui atac aerian, cu 108 morți, iar o explozie secundară a ucis 233 de oameni pe crucișătorul Birmingham, aflat lângă el.
Cum au oprit șapte nave mici flota lui Kurita la Samar?
Prin atacuri cu torpile, perdele de fum și avioane trimise în valuri, de pe punți care nu fuseseră gândite pentru o luptă de flotă. În largul insulei Samar, grupul Taffy 3 al contraamiralului Clifton Sprague avea șase portavioane de escortă, trei distrugătoare și patru escortoare. În fața lor au apărut patru cuirasate japoneze, între care Yamato cu tunurile ei de 18 țoli, șase crucișătoare grele, două crucișătoare ușoare și 11 distrugătoare.
Distrugătoarele și escortoarele au pornit la atac, portavioanele de escortă au lansat avioane și au tras cu tunurile de la pupa, iar grupurile vecine, Taffy 2 și Taffy 1, au trimis și ele aviația. Cronologia dimineții se citește ca un șir de pierderi: Hoel rămâne imobilizat la 8:30, Gambier Bay era imobilizat și în scufundare la 8:40, Samuel B. Roberts este părăsit la 9:10, iar Johnston, imobilizat la 9:45, este abandonat pe la 9:50.
Comandantul lui Johnston, Ernest E. Evans, a primit post-mortem Medalia de Onoare. În aceeași zi, portavionul de escortă St. Lo s-a scufundat în mai puțin de 30 de minute după ce a fost lovit de un avion kamikaze, fiind prima navă de război americană pierdută astfel. Cu toate acestea, grupul lui Sprague a scufundat trei crucișătoare grele japoneze.
De ce s-a întors Kurita din drum?
Pentru că nu mai vedea câmpul de luptă și pentru că fusese lovit mai tare decât credea. Potrivit sintezei Comandamentului de Istorie și Patrimoniu Naval al Marinei americane, Kurita a renunțat la lupta de suprafață după ce ultimul său avion de cercetare a fost doborât, puțin după ora 9, „neștiind cât de aproape se afla adversarul său slăbit și inferior numeric“.
La asta se adaugă paguba reală. Aceeași sinteză arată că avioanele grupului Taffy 2 au produs o mare parte din avariile grave suferite de forța lui Kurita și că ele au fost „o parte însemnată a motivului pentru care s-a retras“. Forța japoneză s-a îndepărtat spre nord-vest, încă sub atac aerian.
Întrebarea de ce nu a mers mai departe, când golful era aproape, este una dintre cele mai discutate din istoria navală, iar sinteza oficială nu o tranșează. Ea trimite cititorul la analize separate, semn că răspunsul rămâne o chestiune de interpretare, nu de document.
Este bătălia din Golful Leyte cea mai mare luptă navală din istorie?
Formula se folosește des și are temei, dar merită spusă cu precizie. Ce se poate măsura este tonajul angajat, numărul de nave și întinderea teatrului: patru acțiuni distincte, purtate pe sute de mile marine, de la Marea Sibuyan până la capul Engaño, cu cele mai mari cuirasate construite vreodată de o parte și 35 de portavioane americane de ambele tipuri de cealaltă.
Interesant este că relatarea oficială a Marinei americane nu folosește, în propriul text, titlul de „cea mai mare bătălie navală“. Sintagma apare acolo doar în titlul unei cărți citate la bibliografie. Diferența nu e măruntă: un superlativ depinde de criteriul ales, iar o instituție care publică documente preferă să numere nave și tonaje.
Ce nu se discută este urmarea. După 26 octombrie 1944, Marina Imperială Japoneză nu a mai purtat o operațiune de flotă. A urmat, în schimb, campania kamikaze, în care peste 400 de nave aliate au fost lovite, 47 scufundate, iar aproape 5.000 de marinari americani au murit. Pe uscat, campania din Leyte a costat armata americană peste 3.500 de morți.
Ce se petrecea, în aceeași vreme, în România
Cât se dădea bătălia din Golful Leyte, la mii de kilometri spre apus se încheiau luptele de pe teritoriul României. Potrivit Arhivelor Militare Naționale Române, trupele Armatei a 4-a, comandată de generalul Gheorghe Avramescu, au luat cu asalt Careiul în noaptea de 24 spre 25 octombrie 1944. Orașul era „ultima localitate de pe teritoriul național rămasă sub ocupația ungaro-germană“.
Asaltul a fost dus de Corpul 6 Armată, iar steagul pe primăria Careiului a fost ridicat de Divizia 9 Infanterie „Mărășești“, prin Regimentele 34 și 40 Infanterie. În dimineața de 25 octombrie, trupele ajungeau la granița româno-ungară, în zona satului Urziceni, după 17 zile de lupte și o înaintare de peste 200 de kilometri. De aici vine data de 25 octombrie, Ziua Armatei României.
Între cele două fronturi nu există o legătură directă, ci o coincidență de calendar care ajută la așezarea cronologiei: în vreme ce în Pacific se termina epoca marilor cuirasate, în nord-vestul Transilvaniei se încheia războiul purtat pe pământ românesc, iar armata română pornea mai departe, în Ungaria și apoi în Cehoslovacia.
Surse
- Naval History and Heritage Command, H-038-1: Leyte Gulf Synopsis, sinteza oficială a Marinei Statelor Unite, https://www.history.navy.mil/about-us/leadership/director/directors-corner/h-grams/h-gram-038/h-038-1.html
- Naval History and Heritage Command, H-038-2: Leyte Gulf in Detail, https://www.history.navy.mil/about-us/leadership/director/directors-corner/h-grams/h-gram-038/h-038-2.html
- Naval History and Heritage Command, The Battle off Samar: The Sacrifice of Taffy 3, https://www.history.navy.mil/browse-by-topic/wars-conflicts-and-operations/world-war-ii/1944/samar.html
- Arhivele Militare Naționale Române, 25 Octombrie, Ziua Armatei României, https://amnr.defense.ro/news/49
✓ Ce știm sigur
- Datele bătăliei, 23-26 octombrie 1944, și cele patru acțiuni: Marea Sibuyan, strâmtoarea Surigao, capul Engaño și largul insulei Samar.
- Kurita a pierdut trei dintre cele zece crucișătoare grele încă în strâmtoarea Palawan, pe 23 și 24 octombrie.
- Musashi a pierdut 1.023 din 2.399 de oameni, iar Zuikaku 843 din 1.704.
- Taffy 3 avea șase portavioane de escortă, trei distrugătoare și patru escortoare.
- Comandantul distrugătorului Johnston, Ernest E. Evans, a primit post-mortem Medalia de Onoare.
? Ce rămâne neclar
- De ce Kurita nu a mers până în golf, când adversarul din fața lui era mult mai slab.
- Bilanțul total de nave și de oameni pentru întreaga bătălie, pe care sinteza oficială nu îl dă.
- Cât din avariile forței centrale japoneze se datorează avioanelor și cât tunurilor de la bordul escortelor.
Contextul românesc
Între bătălia din Pacific și spațiul românesc nu există o legătură directă, ci o coincidență de calendar care merită știută: în aceeași vreme se încheiau luptele de pe teritoriul României. Potrivit Arhivelor Militare Naționale Române, Careiul, „ultima localitate de pe teritoriul național rămasă sub ocupația ungaro-germană“, a fost luat cu asalt în noaptea de 24 spre 25 octombrie 1944 de Corpul 6 Armată, din Armata a 4-a a generalului Gheorghe Avramescu, iar steagul pe primărie a fost ridicat de Divizia 9 Infanterie „Mărășești“. Astfel, 25 octombrie a devenit Ziua Armatei României.
Întrebări frecvente
Câte nave au luat parte la bătălia din Golful Leyte?
Sinteza oficială a Marinei americane nu dă un total, dar enumeră forțele: 17 portavioane, șase cuirasate rapide și vreo 60 de distrugătoare în Flota a 3-a, plus șase cuirasate mai vechi și 18 portavioane de escortă în Flota a 7-a. Kurita pornise cu șapte cuirasate, 11 crucișătoare grele și două ușoare.
Cum a fost scufundat cuirasatul Musashi?
De avioanele îmbarcate americane, în Marea Sibuyan, pe 24 octombrie 1944, nu în luptă de artilerie navală. Potrivit descrierii fotografiei păstrate de Marina americană, nava fusese lovită de aproximativ 19 torpile și 17 bombe. Din echipajul de 2.399 de oameni, 1.023 au murit.
Ce a fost grupul Taffy 3?
Gruparea operativă 77.4.3 a contraamiralului Clifton Sprague, alcătuită din șase portavioane de escortă, trei distrugătoare și patru escortoare. În dimineața de 25 octombrie 1944 s-a trezit în fața forței centrale japoneze și a pierdut cinci nave, printre care portavioanele Gambier Bay și St. Lo.
Ce a urmat după bătălia din Golful Leyte?
Marina Imperială Japoneză nu a mai purtat nicio operațiune de flotă. A urmat campania de atacuri kamikaze, în care peste 400 de nave aliate au fost lovite și 47 scufundate, cu aproape 5.000 de marinari americani morți, iar campania terestră din Leyte a costat armata americană peste 3.500 de morți.
Povestea întreagă a lui Dracula, pe izvoare
Cartea urmărește drumul de la Vlad Țepeș, domnul din documente, la contele din roman, cu izvoarele puse cap la cap. O primești întreagă, în PDF, dacă te abonezi la scrisoarea de sâmbătă, sau o cumperi de pe Amazon.
Linkul către Amazon este link de afiliat: dacă cumperi prin el, Historix primește un comision mic, fără niciun cost în plus pentru tine.
Ți-a plăcut? Primește ce e mai bun, o dată pe săptămână
Sâmbătă dimineața trimitem ce s-a publicat pe Historix, cu un rând despre ce merită citit. Fără reclame și fără senzaționalism.
Laurențiu Dicu
Fondator, editor, pasionat de istorie
Vezi pagina autorului →


