Pacea de la Westfalia, 24 octombrie 1648: ce scrie în tratat și ce nu scrie

Textul semnat la Münster se încheie cu o formulă simplă: „Done, pass’d and concluded at Munster in Westphalia, the 24th Day of October, 1648”. Pacea de la Westfalia este socotită astăzi actul de naștere al lumii de state suverane. Când citești tratatul, însă, descoperi că nu scrie nicăieri așa.

Ce s-a semnat de fapt la 24 octombrie 1648?

Pacea de la Westfalia nu este un tratat, ci un pachet de tratate, negociate în paralel în două orașe, Münster și Osnabrück. Instrumentul de la Münster, al cărui text se poate citi integral în colecția Avalon a Facultății de Drept de la Yale, este intitulat „Peace Treaty between the Holy Roman Emperor and the King of France and their respective Allies”, adică tratatul de pace între împăratul romano-german și regele Franței, cu aliații fiecăruia. Celălalt instrument, cel de la Osnabrück, îl privește pe regele Suediei.

Mărimea dosarului se vede din ediția științifică. Acta Pacis Westphalicae, ediția de izvoare a congresului, numără 48 de volume, dintre care 40 sunt accesibile liber online, după digitizarea făcută în cadrul unui proiect al Fundației Germane pentru Cercetare. Nu este, prin urmare, o pagină de principii, ci un corp de acte despre teritorii, bani, amnistie și biserici.

Scrie în tratat ceva despre suveranitate?

Nu în felul în care se spune de obicei. Articolul I vorbește despre „a Christian and Universal Peace, and a perpetual, true, and sincere Amity”, adică o pace creștină și universală și o prietenie veșnică. Articolul II instituie „a perpetual Oblivion, Amnesty, or Pardon”, o uitare veșnică a faptelor din război. De aici încolo, textul se ocupă de chestiuni concrete: articolul LXXIV trece orașul Breisach și landgrafiatul Alsaciei de Sus și de Jos coroanei franceze, articolul LXIII scoate orașul Basel și celelalte cantoane elvețiene de sub autoritatea judiciară a Imperiului.

Cel mai interesant pentru mitul suveranității este articolul LXXVII. El îl obligă pe regele Franței să păstreze „the Catholick Religion” în toate țările primite. Cu alte cuvinte, tratatul îi spune noului stăpân ce poate și ce nu poate face în treburile religioase ale supușilor lui proaspăt dobândiți. Este exact contrariul suveranității interne nelimitate care se atribuie astăzi acestui document.

De unde vine mitul westfalic?

Dintr-o lectură retroactivă, făcută mult mai târziu. Andreas Osiander a publicat în 2001, în revista International Organization, studiul „Sovereignty, International Relations, and the Westphalian Myth”, care susține că relațiile internaționale, ca disciplină, judecă tendințele de azi pe fundalul unui trecut în bună măsură imaginar, produs al fixației secolelor al XIX-lea și al XX-lea pe conceptul de suveranitate.

Trebuie spus limpede: din studiul lui Osiander am citit rezumatul publicat de autor, nu lucrarea întreagă, fiindcă textul integral nu este liber accesibil. Așa că îl folosim pentru teza lui generală, nu pentru demonstrația de amănunt. În aceeași direcție merge și studiul lui Derek Croxton, „The Peace of Westphalia of 1648 and the Origins of Sovereignty”, apărut în The International History Review în 1999, pe care îl dăm aici ca referință bibliografică verificată în registrul Crossref, nu ca text citit.

Important este că argumentul se poate verifica și fără studiile de specialitate, direct pe actul din 24 octombrie 1648: un cititor care caută în el principiul neintervenției sau egalitatea suverană a statelor nu îl găsește.

A încheiat Pacea de la Westfalia și Războiul de optzeci de ani?

Nu prin actele din 24 octombrie. Pacea dintre Spania și Provinciile Unite a fost un tratat separat, jurat la Münster în primăvara aceluiași an. Rijksmuseum din Amsterdam, care păstrează tabloul lui Gerard ter Borch despre ceremonie, datează jurământul la 15 mai 1648, în primăria orașului Münster, între delegația olandeză și cea spaniolă, și arată că punea capăt unui război de optzeci de ani.

Confuzia este ușor de explicat: cel mai reprodus tablou al „păcii de la Westfalia” înfățișează, în realitate, ceremonia olandezo-spaniolă din 15 mai, nu semnarea din 24 octombrie. Iar Spania nu apare nici între părțile instrumentului de la Münster din toamnă, care este încheiat între împărat și regele Franței.

Done, pass’d and concluded at Munster in Westphalia, the 24th Day of October, 1648.

Formula de încheiere a Instrumentului de pace de la Münster

Ce a schimbat atunci tratatul?

Lucruri foarte concrete, și tocmai de aceea durabile. A stins un război de treizeci de ani printr-o amnistie generală, a așezat în Imperiu un echilibru confesional, a mutat Alsacia spre Franța, a scos cantoanele elvețiene din jurisdicția imperială și a dat Suediei și Franței calitatea de garanți ai păcii germane.

Mecanismul care a contat nu a fost proclamarea unui principiu, ci practica negocierii: un congres de mai mulți ani, cu delegații permanente, instrumente paralele și o uriașă corespondență diplomatică, strânsă astăzi în cele 48 de volume ale ediției Acta Pacis Westphalicae. Dacă Westfalia a inventat ceva, a inventat mai degrabă congresul european ca metodă decât suveranitatea ca doctrină.

Ce legătură are cu spațiul românesc?

Una prin absență, care spune și ea ceva. Între părțile instrumentului de la Münster nu apar nici Țara Românească, nici Moldova, nici Transilvania ca atare: ordinea pe care Europa Centrală și Occidentală și-o așeza la 1648 se construia fără Principatele aflate sub suzeranitate otomană. Hotarul acelei ordini trecea la vest de ele.

De aceea, pentru istoria românească, 1648 nu este o dată de cotitură, ci un reper de comparație: în timp ce la Münster se semna o amnistie generală, la Iași și la București socotelile se făceau în continuare la Poartă. Mitul westfalic are, în versiunea lui de manual, și acest efect secundar: face să pară că întreaga Europă a intrat deodată într-o altă epocă.

Ce rămâne nelămurit

Textul pe care l-am citit cuvânt cu cuvânt este instrumentul de la Münster, în traducerea engleză din colecția Avalon, iar transcrierea de acolo are greșeli vizibile de tipar, așa că o verificare pe ediția latină din Acta Pacis Westphalicae ar fi pasul următor firesc pentru orice citare exactă. Data de semnare a instrumentului de la Osnabrück nu a fost verificată de noi pe text.

Rămâne de asemenea deschisă chestiunea cea mai interesantă: când și prin ce autori s-a transformat pachetul de acte din 1648 în „sistemul westfalic”. Osiander pune originea în fixația secolelor al XIX-lea și al XX-lea pe suveranitate, dar urmărirea pas cu pas a acestei transformări cere lecturi care, în cazul nostru, ar trebui făcute pe textele integrale ale studiilor citate mai sus.