Încoronarea de la Alba Iulia, 15 octombrie 1922: de ce s-a ținut afară

La 15 octombrie 1922, Ferdinand I și Maria au fost încoronați la Alba Iulia ca suverani ai tuturor românilor. Actul în sine nu s-a petrecut în biserică, ci afară, pe o estradă ridicată în fața clopotniței. Explicația nu este una singură: documentele arată un amestec de calcul politic, de rânduială bisericească și de teologie a monarhiei constituționale.

Unde s-a ținut, de fapt, încoronarea de la Alba Iulia?

Afară, în incinta bisericii nou ridicate, nu înăuntru. Proiectul Memoria Urbis, al Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia și al Muzeului Național al Unirii, spune limpede că actul încoronării nu s-a desfășurat în biserică, ci în fața clopotniței acesteia, pe o estradă aflată sub un baldachin.

Biserica fusese ridicată anume pentru acest moment, între 1921 și 1922, după planurile arhitectului Victor Gh. Ștefănescu, cu pictură interioară de Costin Petrescu și cu iconostas lucrat de sculptorul C. M. Babic și de pictorul I. Norocea. Modelul mărturisit este biserica domnească de la Târgoviște. Sfințirea a avut loc la 8 octombrie 1922, cu o săptămână înainte de încoronare.

Un amănunt de limbaj spune mult despre cum a crescut în timp importanța locului. În recenzia publicată în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, istoricul Valer Moga atrage atenția că la început clădirea s-a numit biserică a încoronării și abia în 1929 a devenit catedrală. Ideea unei biserici anume pentru încoronare îi este atribuită lui Nicolae Iorga.

De ce nu s-a făcut ceremonia în biserică?

Pentru trei motive care se adună, nu pentru unul singur. Primul ține de public: înăuntru, fiecare membru al Casei Regale, fiecare demnitar, ierarh și ofițer de pe lista de invitați avea un loc dinainte stabilit, ceea ce ar fi făcut din încoronare un eveniment închis, pentru cei câteva sute care încăpeau. Or, ceremonia era gândită ca un mesaj către țară.

Al doilea motiv este confesional. Episcopii romano-catolici și greco-catolici erau legați de un avertisment al papei Pius al XI-lea, care îi oprea de la slujba ortodoxă. Rămâneau disponibili numai pentru partea civilă a ceremoniei. O încoronare făcută integral în biserică i-ar fi lăsat pe dinafară pe ierarhii a două biserici cu milioane de credincioși în Transilvania.

Al treilea motiv ține de felul în care era înțeleasă domnia. Ungerea cu sfântul mir a fost scoasă din program, fiindcă ar fi sugerat o învestitură divină, nepotrivită pentru un monarh constituțional. Valer Moga notează că forma finală a ceremoniei a ieșit din negocierile dintre Ion I. C. Brătianu și mitropolitul primat Miron Cristea.

Se spune des că încoronarea de la Alba Iulia s-a ținut afară fiindcă Ferdinand era catolic, iar Maria anglicană. Confesiunea suveranilor a contat, dar nu ca explicație unică și nu în forma simplă în care circulă. Documentele arată o ceremonie construită ca să încapă în ea și credincioși, și ierarhi care nu puteau intra la aceeași slujbă, și o monarhie care nu voia să pară primită din cer.

Cum a decurs ziua de 15 octombrie 1922

Ziua a fost împărțită în două. Înăuntrul bisericii, patru mitropoliți, veniți din toate provinciile noii Românii, au săvârșit doxologia încoronării, în prezența familiei regale și a oficialităților, apoi au sfințit coroanele și celelalte însemne. Slujba a fost condusă de mitropolitul primat Miron Cristea.

Afară, pe estradă, a urmat actul public. Potrivit aceleiași relatări, Ferdinand s-a încoronat singur, reluând un gest pe care îl făcuse înaintea lui și Carol I, iar apoi a așezat coroana de aur pe capul reginei Maria, îngenuncheată.

Asistența a fost pe măsura mesajului. Memoria Urbis dă o mulțime estimată la 30.000 de oameni veniți din toată Transilvania și 15.000 de militari, veterani ai Primului Război Mondial. Au venit principele Carol cu soția sa Elena, principesă a Greciei, regina Maria a sârbilor, croaților și slovenilor, regina Elisabeta a Greciei, reprezentanți ai caselor regale britanică, spaniolă și italiană, misiuni speciale din Țările de Jos, Cehoslovacia, Franța și Belgia, diplomați din alte treisprezece țări, între care Statele Unite și Japonia, și nunțiul papal, cardinalul Francesco Marmaggi. Din partea română au fost prezenți premierul Ion I. C. Brătianu, guvernul, Sfântul Sinod, Nicolae Iorga, Alexandru Averescu, rectorii universităților și 33 de generali.

Serbările au continuat la București pe 16 și 17 octombrie.

Ce coroane au purtat Ferdinand și Maria?

Două coroane cu povești foarte diferite. Ferdinand a purtat Coroana de Oțel, aceeași cu care fusese încoronat Carol I la 10/22 mai 1881. Muzeul Național de Istorie a României, care o păstrează, arată că a fost lucrată la Arsenalul Armatei de pe Dealul Spirii, din oțelul unui tun turcesc capturat de români la Plevna, în războiul din 1877, un tun de fabricație germană, marca Krupp, foarte modern pentru vremea lui.

Forma ei este descrisă tot de muzeu: un cerc de oțel împodobit în față cu romburi și cu perle de oțel, opt fleuroane mari care urcă din marginea de sus și se continuă în opt arcuri perlate, unite sub un glob pe care stă crucea „Trecerea Dunării”.

Coroana reginei Maria a fost lucrată anume pentru 1922. Proiectul îi aparține lui Costin Petrescu, același care a pictat biserica, iar execuția a fost făcută la Paris, de casa de bijuterii Falize, din aur transilvănean. Comanda a fost înregistrată în arhiva Falize la 5 august 1921 și a fost pusă de Parlamentul României, prin președintele Senatului, generalul Coandă, și prin colonelul Drosso, în numele regelui.

Stilul este bizantin, cu motive vegetale, iar modelul declarat este coroana Despinei Milița, soția lui Neagoe Basarab, așa cum apare într-o frescă de la mănăstirea Curtea de Argeș. De o parte și de alta atârnă prependulii, pandantivele diademelor imperiale bizantine, fiecare cu un scut heraldic: unul al Regatului României, celălalt al Casei de Edinburgh, din care se trăgea regina.

Cine a lipsit de la încoronare și de ce?

A lipsit Partidul Național Român, cel care făcuse Unirea la Alba Iulia în 1918. Motivul invocat de Iuliu Maniu a fost constituțional: România Mare nu avea încă o constituție, iar regele nu putea decât să repete jurământul din 1914, nu să jure pe actul fundamental al țării întregite. Maniu a numit ceremonia o afacere de partid a liberalilor lui Ionel Brătianu.

Istoricul Marin Pop, în Caiete Silvane, reface cronologia tensiunii. Încoronarea fusese amânată de mai multe ori, întâi pentru toamna lui 1921, apoi pentru 10 mai 1922, apoi, în martie 1922, pentru 15/25 august, înainte să fie fixată la 15 octombrie. Comitetul Executiv Central al PNR, întrunit la Cluj între 6 și 8 septembrie 1922, a hotărât să îi trimită regelui Ferdinand un memoriu cu motivele neparticipării. La 12 octombrie partidul a dat un manifest către locuitorii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului, iar la 19 octombrie a ținut o mare adunare la Cluj, cerând demiterea guvernului și alegeri pentru o adunare constituantă.

Partidul a susținut că boicotul vizează guvernul liberal, nu Coroana. Nicolae Iorga nu a acceptat distincția și a scris că partidul lui Maniu a avut la încoronare cea mai proastă ținută patriotică, adăugând că regele nu i-a iertat niciodată absența. Același Iorga a găsit că serbările au fost lipsite de eleganță, de sinceritate și de popularitate.

Cititorul de azi are de cântărit două lucruri deodată: o sărbătoare națională reală, cu zeci de mii de oameni veniți de bunăvoie, și o ruptură politică serioasă, într-un oraș ales tocmai pentru simbolistica lui.

Ce rămâne de lămurit

Rămâne de lămurit cât a cântărit fiecare dintre cele trei motive pentru ceremonia din aer liber. Sursele consultate le enumeră, dar nu le ierarhizează, iar o ierarhie ar cere deschiderea dosarelor de protocol și a corespondenței dintre guvern și mitropolie.

Rămâne discutabil și locul bisericii de la Alba Iulia în ierarhia simbolică a ortodoxiei românești. Valer Moga contestă ideea că ar fi fost cea mai importantă biserică națională și amintește că actul care a pecetluit unirea în dreptul internațional a fost Tratatul de la Trianon, nu adunarea din 1918.

Iar despre gestul autoîncoronării, relatarea Memoria Urbis îl dă ca atare și îl compară cu Napoleon. Este o informație dintr-o singură sursă, bine documentată, dar o singură sursă, și ar merita confruntată cu programul oficial al ceremoniei, păstrat în arhive.